marți, 17 august 2010

Interviu cu Parintele Arsenie Papacioc





Parintele Arsenie nu imbatraneste. Secretul? Ni‑l spune tot dansul: sa ai la tinerete putina batranete, ca atunci sigur vei avea la batranete multa tinerete. Un sfat pe care nu ai cum sa nu il urmezi daca cel care ti‑l da e nonagenar, dupa o experienta de decenii in puscariile comuniste.
 

 Ce le recomandati in primul rand crestinilor care doresc sa sporeasca in viata duhovniceasca?

   
Eu recomand o stare de veselie interioara, launtrica, din inima, o stare ce inseamna rugaciune neincetata. O stare de veselie adevarata, degajata de problemele vietii, de problemele cararilor vietii, ale unuia si ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Daca‑i intristare, se clocesc ouale diavolului. E o stare de absenta, de intunecare. Daca un om nu moare de pe pozitia de traire, de inaltare, de steag, toata creatia sufera. Noi traim intr‑o mare unitate, toata creatia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despartim de marea unitate, suntem pe pozitie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o pozitie de traire. Pentru ca tragedia intregii lumi trebuie plansa ca propriile noastre pacate. Si starea de rugaciune inseamna o stare de prezenta. Eu ca duhovnic ce toata ziua stau de vorba cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevointe. Recomand o stare de prezenta permanenta, care inseamna recunoasterea fortelor de bine din tine.

 
Ati cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenta continua?

 
Asta este o intrebare la care nu se poate raspunde intru totul. Oamenii isi pastreaza ascunsa viata lor. Am trait in puscarii 14 ani; am stat cu fel de fel de conducatori ticalosi. Eram intr‑o anumita relatie si cu Parintele Dumitru Staniloae, bineinteles respectand proportiile, caci eram un prichindel pe langa el. La procesul Rugului Aprins – am fost amandoi in acelasi lot – el s‑a purtat cam sovaielnic. Dar cand a intrat in temnita, cand a intalnit acolo mari traitori care erau de 20 de ani in inchisoare, care cunosteau Noul Testament aproape pe de rost – putini erau care nu stiau toate scrierile sfantului Ioan Evanghelistul – parintele Staniloae a ramas impresionat. Eu am multe arestari, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Staniloae, Alexandru Mironescu si toti ceilalti au primit cate 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur ca m‑am distrat cand m‑au condamnat, dar m‑a costat. Ca ma tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un capitan m‑a intrebat in timp ce ma dezbraca si ma tundea: „Ce‑ai facut, ma?” „N‑am facut nimica, ma!”, i‑am zis eu. „Ma, daca nu faceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeti, daca nu faceam nimic, tot ma condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, stiti. Iata cu cine‑aveam de‑a face. Iata cine te dezbraca, iata cine te omora… Important este ca tu sa ai o pozitie de prezenta. Nu m‑au omorat, desi ma urmareau, ma bagau pe la racitor, la camere frigorifice. In trei zile mureai, dupa socoteala lor. N‑am murit in trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit in cinci zile. Mi‑au dat sapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde esti, sa fii prezent! Si, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai in vant. Nu mai conta moartea, fratilor. Moartea era salvare! Dar exista un duh, o linie, o raza de viata in om care nu cedeaza. Si n‑avem alt ideal decat de‑a ne harazi Dumnezeu fericirea sa murim chinuiti si sfartecati pentru scanteia de adevar ce stiam c‑o avem in noi, pentru a carui aparare vom porni la inclestare cu stapanitorii puterilor intunericului, pe viata si pe moarte. Asta‑i deviza fiecarui crestin. Daca nu‑i asa, atunci „mortua est”! In tinerete eram singurul din sat care mergeam la biserica. Nu baba, nu mos, nu nimica, eram eu singur. Si a zis preotul: „Am si eu unul care vine la biserica, dar nici el nu sta pan’ la sfarsit”. Eu cand am auzit vorba asta… Nu stiam, eram un copil. Cand incepea predica, credeam ca s‑a terminat totul. Nu stiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai iesit din biserica pana nu iesea si preotul, sa fiu sigur ca s‑a terminat. Eu sunt macedonean dupa tata. Tatal bunicului meu a fost preot in Macedonia, de unde si numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. In sfarsit… nu facultati, nu academii, nimic nu te formeaza cat o stare de prezenta continua: ca inchisorile, ca suferinta. Este o mare greseala daca o ignora cineva. Cand Mantuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Sa mergem pe tarmul celalalt”. S‑a culcat in corabie – in timpul asta valurile cresteau. „Doamne, Doamne, scoala ca pierim!”, au strigat apostolii. „Va si vedeati pe fundul marii cu Mine cu tot!”. Adica: „N‑am spus Eu bine, sa mergem pe malul celalalt? Voiati fara valuri? Voiati fara incercari?” Pai nu se poate. Pentru ca, practic, toate astea iti topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.

 
Cu alte cuvinte, Preacuvioase Parinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

 
Toti Sfintii Parinti spun lucrul acesta. Asa ca nu ignorati, nu refuzati suferinta. Nu cautati Crucea, dar daca vine, tineti‑o! Mantuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar cand I S‑a dat n‑a mai lepadat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau dusmanii Lui. Asa ca numai si numai prin Cruce putem ajunge la inviere, In concluzie, trebuie sa stii sa mori si sa inviezi in fiecare zi. Pentru ca viata inseamna moarte continua. Nu se intampla nimic, absolut nimic, niciodata, fara voia lui Dumnezeu. Caci zice Mantuitorul: „Nu se misca fir de par fara voia Mea”. Suntem condusi, guvernati de Dumnezeu in toata miscarea noastra. Deci trebuie sa fim atenti. in inchisoare erau oameni de rugaciune. Am trait cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar in celula. Am stat impreuna, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp in doi, in celula, la Aiud. Pe mine m‑au tinut ani de zile la zarca. Zarca era la Aiud o inchisoare in inchisoare. Nu stiti! Facuta de unguri pentru romani. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afara zece minute pe luna. Va dati seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! In asemenea conditii, toti crestinii acestia se rugau. Dar care era intensitatea rugaciunii, asta e greu de apreciat – ca sa satisfacem noi acum lumea curioasa de astazi. Va mai spun inca o data: eu recomand o stare de veselie care inseamna rugaciune neincetata. 


Preacuvioase Parinte Duhovnic, de ce Sfanta Liturghie este considerata cerul coborat pe pamant?

 
Sfanta Liturghie face abstractie de la orice fel de comparatie. Sfanta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. In mana omului, bineinteles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Si de multe ori ma gandesc ce cinste are omul. Pentru ca Dumnezeu a creat doua lucruri nemaipomenite, care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsa care L‑a nascut pe Dumnezeu si a creat preotia care‑L coboara de sus si il naste din nou pe Sfanta Masa. Ce ziceti de lucrul acesta? Nu e o coaja de paine acolo, este un Dumnezeu, este o creatie intreaga! Cum as indrazni sa o compar, cu cine, cu ce rugaciune, cu ce sfintenie? Este chiar Dumnezeu, intru totul pe Sfanta Masa. Si lucrarea aceasta o savarseste omul! Pentru ca fiinta umana – asa cum zice si Sfantul Grigorie de Nyssa – este coplesitoare, de neinteles. Dumnezeu are inca taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici ingerii. Omul este cu totul superior in creatie. Lupta Satanei, asidua si chiar finala, este sa nu recunoastem ca putem fi in asemanare cu Dumnezeu. Da, suntem creati asa. Recunoastem, nu recunoastem, asa suntem creati. Nimeni din creatie nu‑i ca omul. El este singura veriga posibila de legatura intre Dumnezeu si creatie. Omul! Lui i s‑a incredintat marea raspundere sa supravegheze intreaga creatie, el este stapanul creatiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu in iad! Pe tine, adica, atunci cand mergi pe calea pierzarii. Asa ca Liturghia, in sfarsit, nu‑i o lucrare omeneasca, ea este peste ingeri si peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici si acum! Invierea lui Iisus Hristos s‑a facut… Nu numai El a inviat. Toata creatia a avut un moment de recucerire si de reinviere. Dar toata gloria acestei nemaipomenite intamplari, de care ne e si frica sa amintim, n‑ar fi fost asa de valoroasa daca n‑ar fi fost crucea mai intai. Deci pozitia aceasta este: intai suferinta si pe urma plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfantul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decat un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i suparat pe noi atat de mult pentru anumite greseli, pe cat este de suparat ca suntem nepasatori. Sa nu amanam trezirea duhovniceasca. In ierarhia din Biserica nu imparatul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare in Biserica, in Imparatia cerurilor. Sa stiti ca smerenia este singura cale de salvare.

 
Preacuvioase Parinte Arsenie, despre anii pe care i‑ati petrecut in viata de pustie, ce ne puteti spune?

 
Viata de pustie e atat de suspendata, incat n‑ai putinta sa vezi ceva cu picioarele pe pamant, asa ca nu poata sa inteleaga cineva din afara, ce se petrece la pustie. E o prezenta si o creatie intreaga in inima si in miscarea pustnicului. Am avut in acei ani si spaima, dar m‑a ajutat Dumnezeu sa imi tin prezenta. Lupii erau foarte indrazneti. Nu ma temeam de ursi ca de lupi. Pentru ca lupii sunt flamanzi si ataca in ceata. In padure e mai usor pentru tine ca lupul nu are gatul flexibil ca sa se uite asa, stanga‑dreapta. Are privirea directa. In padure copacii il pacalesc, el crede c‑ar fi oameni. Si are o teama. Am vazut la toate animalele ca au o teama de om. Au o teama de moarte. Fie ca faceam o miscare sa gonesc ursii, fie ca faceam o miscare sa gonesc lupii, dar toti se temeau. Chiar lupii astia obraznici. Da, nu a fost o problema grea, asta. Dar te tinea prezent. Te uitai in toate partile, insa, fara discutie, trebuie sa recunosc – nu stiu in ce masura puteti sa ma‑ntelegeti – ca ne tinea puterea lui Dumnezeu. Era o viata suspendata, desprinsa si de cuvinte si de intelegerea oamenilor care n‑au trait cat de cat, cu mare daruire, mantuirea vietii lor. Este greu sa vorbesti despre niste lucruri de inaltime… Nu mai erai viu. Si totusi erai viu. Imi amintesc multe: zapada, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi si noapte. S‑a acoperit orice carare, orice drum. Aveam un izvor la o distanta cam de doua sute de metri de coliba unde stateam. Pana la izvor erau si lupi care pandeau caprioarele ce veneau sa se adape. Dar eram si eu tot o capra, stiti… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problema, ca era zapada si topeai zapada. Cateodata cand o topeai, ti se infigeau acele de brad in gat. Si era atat de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum sa exemplific, cum sa le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Daca nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi in viata, dar mai ales in puscarie si in pustie, n‑o duci.

 
Unde credeti sfintia voastra ca a fost mai greu: la pustie sau in inchisoare?

 
Acum, va dati seama, in inchisoare nu credeau in Dumnezeu, nenorocitii de paznici. Si erau foarte salbaticiti, indarjiti. La Aiud am avut un sef de gardieni acolo, la zarca, se numea Biro. Pe ungureste inseamna primar. Era rau de tot. Sa revin: cei de la puscarie nu credeau in Dumnezeu. Si erau primejdiosi. In pustiu luptai cu dracul. Dracul credea in Dumnezeu. Se temea de El. Puteai sa‑l ti pe diavol la distanta, de aceea nu ma speriam. Ca te tragea, tragea haina de sub tine, o blana de piele pe care stateam lungit noaptea. Se intamplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totusi liber. Si oamenii nu pretuiesc viata de libertate. Mai mult, nu pretuiesc suflarea si rasuflarea, ca tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i suparat Dumnezeu pe noi atat de mult pentru pacate, cat este suparat ca suntem nepasatori. Asta trebuie propovaduit la toata lumea. Si va spun si eu voua, acum, tot asa. Faceti act de prezenta la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai facut, Tu ma iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu si pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucam cu timpul vietii noastre. Am avut ocazie sa fiu chemat de multe ori la capatai de morti. Ca eu, peste cinci ani, implinesc o suta de ani de viata pe acest pamant. Am avut o viata traita cu adevarat: puscarii, viata intensa, viata care masura suflarea si rasuflarea zi de zi, clipa de clipa chiar. Deci te obliga sa iei o atitudine. Caci nu puteai sa cedezi: era proba de credinta sau de necredinta. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit asa, pana in adancul deliberativ al lucrurilor, ca la capataiul mortilor. Tipete… sentimente omenesti… muribunzii vedeau draci, asa cum stim ca vin. Vedeau pacatele asa cum le‑au facut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedeasca, dar nu mai puteau… Inapoi nu se mai putea, caci venise aia, moartea. Moartea nu vine sa‑i faci o cafea. Va dati seama ce spaima era, ca erau suflete trezite acum, inainte de moarte, si intrau intr‑un necunoscut si incepeau sa apara toate asa cum ni se arata in Scripturile divine. Spune asa un Sfant Parinte: „As vrea sa intelegeti: daca chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua mortii, este destul”. Este groaznic. Si uite, toti doreau sa mai traiasca o zi. Si zicem noi, care ne scaldam in ani: „Ce faci intr‑o zi?” Nu intr‑o zi, intr‑o clipa! Poti sa faci mult! Ca Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastra. Si putem sa I‑o dam intr‑o clipa.

sursa: Editura For You

sâmbătă, 14 august 2010

Adormirea Maicii Domnului




 
Sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului este praznuita de ortodocsi si catolici in fiecare an, pe data de 15 august. Ea este cunoscuta in Apus sub numele de Inaltarea cu trupul la cer a Maicii Domnului. Este sarbatoarea in amintirea zilei in care Fecioara Maria si-a dat obstescul sfarsit. Nu se stie cu exactitate nici anul, nici ziua cand a adormit Sfanta Fecioara. Despre adormirea Maicii Domnului nu avem informatii in Sfintele Evanghelii, ci numai in traditia Bisericii. Aceasta este tratata in scrierile a patru parinti orientali: Patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului si Sfantul Ioan Damaschin. In scrierile lor se spune ca Maica Domnului a fost instiintata printr-un inger de mutarea ei din aceasta viata. Aceeasi Traditie spune ca Apostolii, aflati in acel moment in diferite zone ale lumii, au fost adusi pe nori pentru a fi prezenti la acest eveniment. Prin pronia divina, Apostolul Toma nu a fost prezent la inmormantare, sosind trei zile mai tarziu. Intristat, a cerut sa se deschida mormantul, pentru a saruta mainile Nascatoarei de Dumnezeu, dar, intrand, l-a aflat gol. In timp, in cuvantarile Parintilor Bisericii, incepe sa se afirme cu mai multa putere credinta ca dupa adormirea sa, Fecioara Maria a fost inviata de Fiul Sau si luata cu trupul in Imparatia Cerurilor. Maica Domnului nu s-a aratat Sfintilor Apostoli ca inviata, cum a facut Mantuitorul Hristos, ci si-a acoperit taina mutarii la cer cu aceeasi smerenie care ii invaluie toata viata si lucrarea. Mormantul Maicii Domnului a fost identificat in Ierusalim, chiar daca se crede ca Fecioara Maria ar fi murit la Efes, locul unde a trait o vreme dupa inaltarea lui Hristos. Credinta ca Maica Domnului a trait mult timp la Efes, impreuna cu Apostolul Ioan, este confirmata de Irineu si Eusebiu de Cezareea.
 
 
Adormirea Maicii Domnului in invatatura ortodoxa si romano-catolica


Noi marturism ca Maica Domnului este acum in stare de inviere. Aceasta stare este produsa de Hristos. Spre deosebire de Mantuitorul, Maica Domnului nu a inviat prin propria sa putere. Parintele profesor Dumitru Staniloae sustine ca "Pronia dumnezeiasca n-a considerat a fi necesar ca acesta taina sa fie dezvaluita, pentru a nu fi contrapusa Invierii lui Hristos, prin care a venit mantuirea tuturor si a fost inaugurata invierea trupurilor. A fost o iconomie dumnezeiasca sa nu se arate pamantenilor slava unei fapturi, inainte de a se descoperi slava intregii zidiri".


Potrivit invataturii romano catolice, Fecioara Maria s-a nascut fara pacatul adamic si astfel, invierea si inaltarea le-a primit in baza meritelor ei.  Ceea ce se petrece in mod miraculos cu Fecioara Maria, se petrece in mod independent de Hristos.  Ortodoxia invata ca aceasta mutare sau ridicare, este un act al Fiului. Maica Domnului a murit in virtutea legii omenesti si s-a inaltat prin Hristos. Nu a avut o moarte ca a lui Hristos ca sa o invinga prin puterile ei. Moartea lui Hristos este pentru pacatul altora.  Ea nu este in cer ca un centru autonom, paralel cu Hristos si in afara de noi, ci se afla in Hristos si in legatura cu noi.


De cand sarbatorim Adormirea Maicii Domnului


Originea instituirii acestui praznic in data de 15 august este incerta. Se spune ca aceasta data marcheaza consacrarea unei biserici inchinate Maicii Domnului si nu ziua adormirii Maicii Domnului. Informatii despre existenta acestei sarbatori nu avem decat din secolul V inainte. Locul ei de ori­gine este probabil Ierusalimul, caci in vechile sinaxare georgiene, ziua de 15 august reprezenta sarbatoarea aniversarii anuale a sfintirii unei biserici a Maicii Domnului, zidita in sec. V intre Ierusalim si Betleem. Generalizarea sarbatorii a fost facuta in Rasarit de catre imparatul bizantin Mauriciu (582-603), iar in Apus de catre papa Teodor I (642-649).


Reprezentarea Adormirii Maicii Domnului


Sfantul Modest al Ierusalimului (634), in scrierea sa "Lauda Adormirii Maicii Domnului", este foarte retinut in detaliile pe care le da: noteaza prezenta Apostolilor "adusi de departe printr-o chemare de sus", "aratarea lui Hristos", Care a venit sa ridice sufletul Maicii Sale, in sfarsit intoarcerea la viata a Maicii Domnului, "pentru a se impartasi cu trupul de vesnica Lui nestricaciune, Care a scos-o din mormant si a chemat-o la Sine intr-un fel numai de El stiut". Tipul clasic al Adormirii din iconografia ortodoxa se limiteaza de obicei la reprezentarea Maicii Domnului stand intinsa pe pat in mijlocul Apostolilor, iar Hristos, in slava, primeste in mainile Sale sufletul Maicii. Insa, uneori, s-a simtit dorinta de a infatisa si momentul inaltarii ei cu trupul: se poate atunci vedea, in partea de sus a icoanei, deasupra scenei Adormirii, Maica Domnului asezata pe tron intr-o "mandoda" pe care ingerii o poarta spre ceruri.


In icoana, Hristos in slava, inconjurat de o "mandorla", priveste trupul Maicii Sale intins pe pat. In mana stanga tine o figura mica de copil imbracat in alb si cu o aureola in jurul capului: este "sufletul preacurat" (Vecernie, Stihira, glas 5) pe care tocmai l-a primit in bratele sale. Cei doisprezece Apostoli, "stand in jurul patului, privesc cu spaima" (Vecernie, Stihira, glas 6) adormirea Maicii Domnului. Se recunosc cu usurinta: in planul apropiat, Sfintii Petru si Pavel, de o parte si de alta a patului. In unele icoane este infatisat, in partea de sus, in cer, momentul sosirii miraculoase a Apostolilor, adunati "de la marginile pamantului, pe norii cerului" (Condac, glas 2). Multimea de ingeri prezenti la Adormirea Maicii Domnului formeaza uneori o margine exterioara in jurul "mandorlei" lui Hristos. In icoana noastra, puterile ceresti care Il insotesc pe Hristos sunt reprezentate printr-un serafim cu sase aripi, doi heruvimi si doi ingeri in mandorla. Patru episcopi cu aureola stau in spatele Apostolilor: Sfantul Iacob, "fratele Domnului" (Condac, glas 2) - primul episcop al Ierusalimului, si trei ucenici ai Apostolilor: Timotei, Ierotei si Dionisie Areopagitul, care a venit cu Sfantul Pavel. Uneori, grupurile de femei ii reprezinta pe credinciosii Ierusalimului care, impreuna cu episcopii si cu Apostolii, formeaza cercul interior al Bisericii in care se petrece taina Adormirii Maicii Domnului. Scena cu Atonie, un evreu fanatic caruia un inger i-a taiat amandoua mainile cu sabia pentru ca a indraznit sa se atinga de patul funerar al Maicii Domnului, apare in majoritatea icoanelor Adormirii (vezi Tropar, Cantarea a 3-a a Canonului). Prezenta acestui detaliu apocrif in Liturghia si in iconografia sarbatorii aminteste ca sfarsitul vietii Maicii Domnului pe pamant este o taina ascunsa a Bisericii, care nu trebuie expusa profanarii: inaccesibila vederii celor din afara, slava Adormirii Maicii Domnului poate fi contemplata numai in lumina launtrica a Traditiei.


Obiceiuri, traditii, superstitii 


"Trecerea de la vara la toamna pastreaza in Calendarul popular amintirea unui stravechi inceput de an, marcat de moartea si renasterea Zeitei Muma, peste care parintii Bise­ricii crestine au suprapus moartea (Adormirea) si nasterea Fecioarei Maria. Inversand evenimentele care deschid si inchid viata sfintei, mai intai moartea (15 august) si apoi nasterea (8 septembrie), Biserica crestina a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai intai reprezentarea mitica ajunsa la varsta senectutii, in cazul de fata Santamaria Mare, si apoi se naste Santamaria Mica. Textele religioase indeamna sa ne bucuram la nasterea Fecioarei Maria: Sa trambitam duhovniceste...; Ioachim se veseleste si Ana praznuieste; Sa dantuiasca toata faptura, sa se veseleasca si David... etc. (Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucu­resti, 1984, p. 98 - 116). Cu toate acestea, romanii intam­pina cu mai mare bucurie celebrarea mortii, Santamaria Mare (15 august), nu a nasterii, Santamaria Mica (8 sep­tembrie). Fecioara Maria este identificata in Panteonul roma­nesc in mai multe ipostaze: Santamaria Mare (15 august), Santamaria Mica (8 septembrie) si cu sinonimele Maicii (Precesta Mare si Precesta Mica). Importanta calendaris­tica a Santamariei Mari este subliniata de postul de doua saptamani care o prefateaza (1-14 august), de pelerinajele organizate la manastirile cu acelasi hram, de deschiderea unui important sezon de nunti (16 august - 14 noiembrie), de inceperea targurilor si iarmaroacelor de toamna, de praznicele de pomenite a mortilor si pomenile date pentru cei in viata. Perioada dintre cele doua Santamarii, numita Intre Santamarii, se considera timp optim pentru semana­turile de toamna, "campanie de semanat" determinata de batrani prin observarea, incepand cu noaptea de Sanziene 23 / 24 iunie, evolutiei pe cer a constelatiei Gainusei. Acum se incheia varatul oilor la munte (La Santamaria Mare / Tulesc oile la vale!), barbatii isi schimba palaria cu caciula (A venit Santamarie / Te-ai p...in palarie!), se in­terzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa sau in tarnatul casei, in sudul tarii se angajau pandarii la vii si se luau masuri de protectie magica a podgoriilor impotriva pasarilor, se "bateau" (culegeau) nucii. Santamaria Mare este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor." - Ion Ghinoiu


  • In dimineata acestei zile, femeile mergeau la biserica si imparteau struguri, prune, faguri de miere si mergeau in cimitir pentru a tamaia mormintele. 
  • Taranii care aveau vii mari obisnuiau ca acum sa tocmeasca pandarii pentru pazit viile.
  • Tot acum, barbatii schimbau palaria cu caciula, cei care mai erau vazuti cu palarie dupa 15 august fiind ironizati.
  • Se in­terzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa.
  • De pe 15 august se deschidea, in satul traditional, un important sezon al nuntilor, sezon care tinea pana la intrarea in postul Craciunului.
  • In aceasta zi se organizau targurile si iarmaroacele de toamna. 
  • Perioada dintre cele doua Santamarii, numita Intre Santamarii, se considera timp optim pentru semana­turile de toamna.

sursa: CrestinOrtodox.ro

sâmbătă, 7 august 2010

Sfanta Teodora de la Sihla





Teodora de la Sihla, prima romanca trecuta in randul sfintilor


In fiecare an, pe data de 7 august, o praznuim pe Sfanta Teodora de la Sihla. Cuvioasa Teodora este prima romanca trecuta in randul sfintilor. A fost fiica lui Stefan Joldea, armas, un fel de comandant de artilerie la Cetatea Neamtului. Stefan Joldea, a trait in comuna Vanatori-Neamt si a avut doua fiice pe Marghita (Marghiolita) si pe Teodora. Aceasta din urma se casatoreste cu Elefterie, insa, nu dupa mult timp cei doi vor intra in cinul monahal. Teodora a intrat la Schitul Varzaresti-Vrancea, iar sotul ei, la Schitul Poiana Marului. Cuvioasa Teodora ajunge ucenica egumenei manastirii, schimonahia Paisia. Din cauza turcilor, egumena se retrage in Muntii Buzaului impreuna cu Sfanta Teodora si cu cateva maici. Dupa zece ani de nevointa in Muntii Buzaului, ajunge in Muntii Neamtului. 

Ieroschimonahul Pavel, duhovnicul Sihastriei, a dus pe fericita Teodora in partile Sihlei, unde se afla un bordei parasit. Acolo a ramas singura, numai cu Hristos, si a petrecut multi ani in cea mai aspra nevointa pustniceasca. Era la sfarsitul secolului al XVII-lea. Schitul Sihla inca nu luase fiinta. Insa padurile din imprejurimi adaposteau numerosi pustnici.

Dupa un timp, Cuvioasa Teodora se muta din chilie in pestera de alaturi, unde ramane pana la moarte, ostenindu-se in post si rugaciune, pentru ea si pentru toata lumea. Putina hrana si-o procura, fie din fructele ce i le oferea padurea, fie mai ales dintr-un fel de iedera, ce creste pana azi pe stancile Sihlei, numita "iarba dulce" sau "macrisul Sfintei Teodora".

Dupa moartea ieroschimonahului Pavel, vreme de cativa ani, nu a mai stiut nimeni de existenta ei. Traditia mentioneaza ca parintii Sihastriei observau cum pasarile intrau pe geamul trapezei si culegeau firmituri de paine de pe masa, cu care zburau spre Muntii Sihlei. Doi frati din Sihastria se invrednicesc sa o vada pe Teodora invaluita intr-o lumina de foc. Sfanta le marturiseste acestora ca Il rugase pe Dumnezeu, timp de 40 de zile, ca sa ii trimita un preot care sa o impartaseasca, intrucat simtea ca trebuie sa plece in curand la Hristos. Cei doi frati  il aducanduc pe ieromonahul Antonie, insotit de diaconul Lavrentie. Dupa ce si-a marturisit pacatele si a fost impartasita cu Sfintele Taine, Sfanta Teodora si-a ridicat privirile spre cer si, rostind cuvintele "Slava Tie Doamne pentru toate", si-a dat duhul.

Parintii citindu-i toata randuiala parastasului, au asezat sfantul ei trup in mijlocul pesteri, unde a stat multa vreme. Dupa multi ani ieromonahul Elefterie, auzind de toate acestea s-a retras la Manastirea Secu si de aici la Sihla, ca sa fie cat mai aproape de aceea care i-a fost sotie si povatuitoare duhovniceasca. A trait tot sub stancile Sihlei, rugandu-se lui Dumnezeu ziua si noaptea. Apoi trecand din viata aceasta, a fost ingropat in poiana unde se afla acum schitul. 
 
Trupul Sfintei Teodora a ramas tainuit in pestera, pana dupa anul 1830, cand familia domitorului moldovean Mihail Sturza, care a reinnoit Schitul Sihla, a asezat moastele ei in racla de pret si le-a depus in biserica schitului, spre inchinare. Apoi, zidind o biserica noua, la mosia familiei din satul Miclauseni - Iasi, le-a adus in aceasta biserica si multa lume venea aici sa se inchine sfintei. Dar in anul 1856, in timpul ocupatiei rusesti, moastele Sfintei Teodora au ajuns la Lavra Pecerska din Kiev, unde sfanta este venerata cu numele de Sfanta Teodora din Carpati.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane,  la 20 iunie 1992, a recunoscut si proclamat in mod solemn sfintenia Cuvioasei Teodora de la Sihla, stabilind ca zi de praznuire data de 7 august.
 

sursa: CrestinOrtodox

vineri, 6 august 2010

Schimbarea la fata




Schimbarea la Fata a Domnului este praznuita pe 6 august. Schimbarea la Fata este cunoscuta in popor si sub denumire de Probojenia. Primele reprezentari iconografice ale Schimbarii la Fata sunt din secolul al VI-lea: mozaicul din Biserica "Sfantul Apolinarie“ din Ravenna si cel din Manastirea "Sfanta Ecaterina“ din Sinai.


Din Scriptura aflam ca Mantuitorul luand pe Petru, Iacov si Ioan pe muntele Taborului, "S-a schimbat la fata inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina. Si iata, Moise si Ilie s-au aratat lor, vorbind cu El si, raspunzand, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una, si lui Ilie una. Vorbind el inca, iata un nor luminos i-a umbrit pe ei, si iata glas din nor zicand: "Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultati-L". Si, auzind, ucenicii au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte" (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).


Schimbarea la Fata ne descopera ca Hristos a fost cu adevarat Fiul lui Dumnezeu. Prin firea omeneasca pe care a asumat-o, ne-a fost descoperita dumnezeirea Sa. In acest sens, Sfintii Parinti afirma ca "Hristos Se schimba la Fata, nu luand ceea ce nu era, nici preschimbandu-Se in ce nu era, ci aratand ucenicilor ceea ce era, deschizandu-le lor ochii si facandu-i din orbi vazatori". Pe muntele Taborului, trupul Sau a fost strabatut de lumina propriei dumnezeiri. Astfel, aproape toti comentatorii Evangheliei sunt de acord ca Schimbarea la Fata a Domnului anticipeaza invierea Lui, iar invierea Sa o prefigureaza pe a noastra.


Faptul ca Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos ca era "ca soarele”, iar Luca, vorbind despre vesmintele Sale, mentioneaza ca "erau ca zapada”, ne descopera ca firea omeneasca nu a fost absorbita de cea dumnezeiasca in Hristos, dupa cum nici "zapada” nu a fost topita de "soarele” din El. Cele doua firi sunt unite in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit in Hristos.


Pe 6 august, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului, Biserica ofera dezlegare la peste pentru bucuria praznicului.


sursa: CrestinOrtodox.ro