Sfantul Mare Mucenic Dimitrie este cinstit pe data de 26 octombrie.A trait in timpul imparatilor Diocletian (284-305) si Maximian (286-305). Din viata sa, inscrisa in Sinaxare, aflam ca a fost fiul prefectului din Tesalonic. Datorita calitatilor sale, este numit dupa moartea tatalui sau, guvernator al Tesalonicului. Tinand seama de faptul ca Dimitrie nu a ascuns ca este crestin, a fost intemnitat. In vremea aceea, crestinii erau trimisi ca pedeapsa, sa lupte cu gladiatorii. In aceste lupte, crestinii erau victime sigure. Potrivit traditiei, Nestor - un tanar crestin, cere binecuvantarea de la Sfantul Dimitrie sa-l omoare pe Lie, gladiatorul favorit al imparatului, pentru a pune capat luptelor sangeroase. Dimitrie il va insemna cu semnul sfintei cruci pe frunte si ii va spune: "Du-te si pe Lie il vei birui, iar pe Hristos Il vei marturisi". Prin rugaciunele Sfantului Dimitrie, Nestor reuseste sa-l strapunga cu lancea pe Lie. La finalul acestei lupte, imparatul Maximian porunceste ca lui Nestor sa i se taie capul, iar Dimitrie sa fie strapuns cu sulitele. Din trupul lui Dimitrie, nu a curs sange, ci mir tamaduitor de boli.Conform cercetarilor, Sfantul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium (Sremska Mitrovita, in Serbia), iar moastele sale au fost aduse in Tesalonic, la 26 octombrie 413. Biserica actuala in care se afla moastele Sfantului Mucenic Dimitrie a fost construita la putin timp de la incendiul bisericii ridicate de guvernatorul Leontie, din anii 626-634. A fost transformata in moschee in anul 1493 si redata cultului crestin in 1912.
Sfantul Mare Mucenic Dimitrie in iconografie
In primele reprezentari, Sfantul Mucenic Dimitrie nu apare ca fiind militar, ci intr-un costum civil care apartinea clasei senatoriale. Amintim ca in anul 2000, David Woods a lansat o ipoteza legata de cultul Sfantului Dimitrie, in care sustine ca acest cult s-a dezvoltat prin mutarea moastelor mucenicilor militari Chelidonius si Emeterius, din Spania la Tesalonic. Guvernatorul Leontie va primi vindecare in urma sarutarii acestor moaste, in anul 413. Dorind sa afle cui apartin moastele, David Woods precizeaza ca s-a interpretat gresit inscriptia de la locul moastelor. S-a citit Demeterius in loc de Emeterius. Aceasta ipoteza, ar putea fi un raspuns la reprezentarea iconografica a Sfantului Dimitrie in chip de militar. Pe o gravura in fildes din secolul al X-lea intalnita in Constantinopol, Sfantul Dimitrie este reprezentat ca soldat de infanterie. Insa, o icoana din secolul al XI-lea din Sinai il arata ca fiind civil. O alta icoana din Sinai, datand din perioada cruciadelor, pictata in a doua jumatate a secolului al XII-lea, il infatiseaza pe Sfantul Dimitrie alaturi de Sfantul Gheorghe. Cei doi sunt reprezentati calare, Sfantul Dimitrie pe un cal negru, iar Sfantul Gheorghe pe un cal alb. In timp ce Sfantul Gheorghe este reprezentat impungand cu sulita un balaur, Sfantul Dimitrie este infatisat invingandu-l pe gladiatorul Lie. Avand in vedere ca Sfantul Dimitrie l-a invins pe Lie prin rugaciune, nu direct in lupta, aceasta reprezentare face trimitere la razboiul nevazut. In icoanele recente, mai ales din Grecia, in spatele Sfantului Dimitrie apare in fundal, Turnul Alb din Salonic.
Originea numelui Dimitrie
Originea numelui Dimitrie e greceasca si aminteste de vechea zeita Demeter. Crestinismul a impus numele masculin Demetrios, explicat uneori ca simplificare a lui demometer, "maica poporului” (demos = popor; meter = mama), pronuntat in neogreaca dimomitir. La noi, pe langa numele barbatesti Dumitru, Dimitrie (cu prescurtari ca Mitrea, Mitru, Mitu, Dima si diminutive ca Mitrus, Mitrut, Mitrel, Mitrica, Mitus, Mitel, Mitica, iar uneori Mitty, sub influenta occidentala), exista si numele femeiesc Dumitra (de unde Mita si alte forme diminutivate).
Troparul Sfantului Dimitrie
Mare aparator te-a aflat intru primejdii lumea, purtatorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe pagani. Deci, precum mandria lui Lie ai surpat si la lupta indraznet pe Nestor l-ai facut, asa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeul roaga-L sa ne daruiasca noua mare mila.
Sfanta Parascheva s-a nascut in secolul al XI-lea, in satul Epivat din Tracia, pe tarmul Marii Marmara, in apropiere de Constantinopol (azi Istanbul). Se spune ca pe cand avea 10 ani, Cuvioasa Parascheva a auzit intr-o biserica cuvintele Mantuitorului: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte o determina sa-si daruiasca hainele sale saracilor. Dupa o vreme se retrage in pustie. Urmand sfaturile unor vietuitori alesi, se indreapta spre tinutul Pontului, oprindu-se la manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde va ramane cinci ani. De aici a plecat spre Tara Sfanta, in dorinta de a-si petrece restul vietii in locurile sfinte. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o manastire de calugarite in pustiul Iordanului. Din putinele stiri privitoare la viata ei, aflam ca intr-o noapte, pe cand avea 25 de ani, un inger i-a spus in vis, sa se reintoarca in locurile parintesti. Sfantul Varlaam scrie in Cazania sa: "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit".
Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivat, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. Aici, impacata cu sine, cu oamenii si cu Dumnezeu, si-a dat sufletul. A fost ingropata ca o straina. Potrivit traditiei se spune ca un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au aruncat la tarm, iar un sihastru care traia acolo, a rugat pe niste crestini sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Sapand deci o groapa, au aflat trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputrezit si plin de mireasma. Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului. Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, sezand pe un scaun luminat si inconjurata de ingeri, iar unul dintre acestia il mustra pentru ca n-a scos din groapa trupul Cuvioasei Parascheva. Iar imparateasa pe care o vazuse in vis " si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva " i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva la loc de cinste. Credinciosii au inteles ca este un semn dumnezeiesc, fapt pentru care au luat trupul Cuvioasei din mormant si l-au asezat in biserica Sfintii Apostoli din Kallicrateia. Indata au avut loc vindecari minunate in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste. In anul 1238, in ziua de 14 octombrie, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate la Tarnovo, fiind asezate in Biserica cu hramul Maicii Domnului.
In anul 1393, Bulgaria cade sub ocupatia turcilor, iar bisericile bulgare au fost transformate in moschei. Este anul in care sfintele moaste sunt mutate la Vidin, pentru 5 ani. Dupa lupta de la Nicopole din anul 1396, moastele Sfintei Parascheva vor ajunge din Vidin la Belgrad - Serbia, in anul 1398. In 1521, sultanul Suleiman Magnificul cucereste Belgradul. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva sunt duse la Constantinopol, fiind asezate in palatul sultanului. Au fost rascumparate de la turci de Patriarhia Ecumenica. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost asezate in Biserica Panmakaristos, sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice. Dupa transformarea acestei biserici in moscheie, moastele au fost duse in mai multe biserici: Vlaherne (1586), Sfantul Dumitru de la Xiloporta (1597) si Sfantul Gheorghe din Fanar - noul sediu al Patriarhiei Ecumenice (1601).
Stramutarea moastelor Cuvioasei Parascheva la Iasi
Vasile Lupu ctitorind la Iasi biserica "Sfintii Trei Ierarhi" si amintindu-si de Ioan Asan, care la vremea sa a stramutat moastele Prea Cuvioasei Parascheva de la Epivat la Tarnovo, de Alexandru cel Bun care a adus moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Cetatea Alba la Suceava, a facut demersurile necesare la Patriarhia din Constantinopol ca moastele Sfintei Parascheva sa fie stramutate la Iasi. Plateste toate datoriile Patriarhiei Ecumenice, si astfel, patriarhul Partenie I si membrii Sinodului au hotarat sa-i ofere, drept recunostinta, moastele Cuvioasei. Moastele Cuvioasei Parascheva au fost aduse in Moldova de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) si asezate pe 14 octombrie 1641, in Manastirea „Sfintii Trei Ierarhi“. In anul 1887, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate in Catedrala mitropolitana din Iasi.
Cinstirea Cuvioasei Parascheva nu are granite
Bisericile care au ca ocrotitoare pe Sfanta Cuvioasa Parascheva sunt intr-un numar mare. Astfel, in Arhiepiscopia Bucurestilor sunt peste 33 de biserici, in Arhiepiscopia Targovistei 18, in Episcopia Buzaului 29, in Episcopia Dunarii de Jos 24, in Episcopia Alexandriei si Teleormanului 4, in Arhiepiscopia Iasilor 35, in Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor 5, in Episcopia Romanului 22, in Arhiepiscopia Sibiului 47, in Episcopia Maramuresului si Satmarului 6, in Arhiepiscopia Timisoarei 18, in Episcopia Caransebesului 5, in Mitropolia Basarabiei 6. Episcopia Ortodoxa a romanilor din Ungaria are la Gyula o biserica cu hramul "Sfanta Parascheva", construita in anul 1834. Romanii din Malovista (Macedonia), Torino (Italia), Paris (Franta), Wakefield, Massachusetts (SUA) au biserici al caror hram este Sfanta Parascheva.
Rugaciune de dimineata scrisa de Parintele Arsenie Boca
Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi toata ziua sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desert zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.
Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea raman neputincioase.
Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.
Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie! Amin.
Parintele Arsenie nu imbatraneste. Secretul? Ni‑l spune tot dansul: sa ai la tinerete putina batranete, ca atunci sigur vei avea la batranete multa tinerete. Un sfat pe care nu ai cum sa nu il urmezi daca cel care ti‑l da e nonagenar, dupa o experienta de decenii in puscariile comuniste.
Ce le recomandati in primul rand crestinilor care doresc sa sporeasca in viata duhovniceasca?
Eu recomand o stare de veselie interioara, launtrica, din inima, o stare ce inseamna rugaciune neincetata. O stare de veselie adevarata, degajata de problemele vietii, de problemele cararilor vietii, ale unuia si ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Daca‑i intristare, se clocesc ouale diavolului. E o stare de absenta, de intunecare. Daca un om nu moare de pe pozitia de traire, de inaltare, de steag, toata creatia sufera. Noi traim intr‑o mare unitate, toata creatia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despartim de marea unitate, suntem pe pozitie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o pozitie de traire. Pentru ca tragedia intregii lumi trebuie plansa ca propriile noastre pacate. Si starea de rugaciune inseamna o stare de prezenta. Eu ca duhovnic ce toata ziua stau de vorba cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevointe. Recomand o stare de prezenta permanenta, care inseamna recunoasterea fortelor de bine din tine.
Ati cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenta continua?
Asta este o intrebare la care nu se poate raspunde intru totul. Oamenii isi pastreaza ascunsa viata lor. Am trait in puscarii 14 ani; am stat cu fel de fel de conducatori ticalosi. Eram intr‑o anumita relatie si cu Parintele Dumitru Staniloae, bineinteles respectand proportiile, caci eram un prichindel pe langa el. La procesul Rugului Aprins – am fost amandoi in acelasi lot – el s‑a purtat cam sovaielnic. Dar cand a intrat in temnita, cand a intalnit acolo mari traitori care erau de 20 de ani in inchisoare, care cunosteau Noul Testament aproape pe de rost – putini erau care nu stiau toate scrierile sfantului Ioan Evanghelistul – parintele Staniloae a ramas impresionat. Eu am multe arestari, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Staniloae, Alexandru Mironescu si toti ceilalti au primit cate 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur ca m‑am distrat cand m‑au condamnat, dar m‑a costat. Ca ma tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un capitan m‑a intrebat in timp ce ma dezbraca si ma tundea: „Ce‑ai facut, ma?” „N‑am facut nimica, ma!”, i‑am zis eu. „Ma, daca nu faceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeti, daca nu faceam nimic, tot ma condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, stiti. Iata cu cine‑aveam de‑a face. Iata cine te dezbraca, iata cine te omora… Important este ca tu sa ai o pozitie de prezenta. Nu m‑au omorat, desi ma urmareau, ma bagau pe la racitor, la camere frigorifice. In trei zile mureai, dupa socoteala lor. N‑am murit in trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit in cinci zile. Mi‑au dat sapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde esti, sa fii prezent! Si, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai in vant. Nu mai conta moartea, fratilor. Moartea era salvare! Dar exista un duh, o linie, o raza de viata in om care nu cedeaza. Si n‑avem alt ideal decat de‑a ne harazi Dumnezeu fericirea sa murim chinuiti si sfartecati pentru scanteia de adevar ce stiam c‑o avem in noi, pentru a carui aparare vom porni la inclestare cu stapanitorii puterilor intunericului, pe viata si pe moarte. Asta‑i deviza fiecarui crestin. Daca nu‑i asa, atunci „mortua est”! In tinerete eram singurul din sat care mergeam la biserica. Nu baba, nu mos, nu nimica, eram eu singur. Si a zis preotul: „Am si eu unul care vine la biserica, dar nici el nu sta pan’ la sfarsit”. Eu cand am auzit vorba asta… Nu stiam, eram un copil. Cand incepea predica, credeam ca s‑a terminat totul. Nu stiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai iesit din biserica pana nu iesea si preotul, sa fiu sigur ca s‑a terminat. Eu sunt macedonean dupa tata. Tatal bunicului meu a fost preot in Macedonia, de unde si numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. In sfarsit… nu facultati, nu academii, nimic nu te formeaza cat o stare de prezenta continua: ca inchisorile, ca suferinta. Este o mare greseala daca o ignora cineva. Cand Mantuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Sa mergem pe tarmul celalalt”. S‑a culcat in corabie – in timpul asta valurile cresteau. „Doamne, Doamne, scoala ca pierim!”, au strigat apostolii. „Va si vedeati pe fundul marii cu Mine cu tot!”. Adica: „N‑am spus Eu bine, sa mergem pe malul celalalt? Voiati fara valuri? Voiati fara incercari?” Pai nu se poate. Pentru ca, practic, toate astea iti topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, Preacuvioase Parinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!
Toti Sfintii Parinti spun lucrul acesta. Asa ca nu ignorati, nu refuzati suferinta. Nu cautati Crucea, dar daca vine, tineti‑o! Mantuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar cand I S‑a dat n‑a mai lepadat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau dusmanii Lui. Asa ca numai si numai prin Cruce putem ajunge la inviere, In concluzie, trebuie sa stii sa mori si sa inviezi in fiecare zi. Pentru ca viata inseamna moarte continua. Nu se intampla nimic, absolut nimic, niciodata, fara voia lui Dumnezeu. Caci zice Mantuitorul: „Nu se misca fir de par fara voia Mea”. Suntem condusi, guvernati de Dumnezeu in toata miscarea noastra. Deci trebuie sa fim atenti. in inchisoare erau oameni de rugaciune. Am trait cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar in celula. Am stat impreuna, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp in doi, in celula, la Aiud. Pe mine m‑au tinut ani de zile la zarca. Zarca era la Aiud o inchisoare in inchisoare. Nu stiti! Facuta de unguri pentru romani. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afara zece minute pe luna. Va dati seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! In asemenea conditii, toti crestinii acestia se rugau. Dar care era intensitatea rugaciunii, asta e greu de apreciat – ca sa satisfacem noi acum lumea curioasa de astazi. Va mai spun inca o data: eu recomand o stare de veselie care inseamna rugaciune neincetata.
Preacuvioase Parinte Duhovnic, de ce Sfanta Liturghie este considerata cerul coborat pe pamant?
Sfanta Liturghie face abstractie de la orice fel de comparatie. Sfanta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. In mana omului, bineinteles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Si de multe ori ma gandesc ce cinste are omul. Pentru ca Dumnezeu a creat doua lucruri nemaipomenite, care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsa care L‑a nascut pe Dumnezeu si a creat preotia care‑L coboara de sus si il naste din nou pe Sfanta Masa. Ce ziceti de lucrul acesta? Nu e o coaja de paine acolo, este un Dumnezeu, este o creatie intreaga! Cum as indrazni sa o compar, cu cine, cu ce rugaciune, cu ce sfintenie? Este chiar Dumnezeu, intru totul pe Sfanta Masa. Si lucrarea aceasta o savarseste omul! Pentru ca fiinta umana – asa cum zice si Sfantul Grigorie de Nyssa – este coplesitoare, de neinteles. Dumnezeu are inca taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici ingerii. Omul este cu totul superior in creatie. Lupta Satanei, asidua si chiar finala, este sa nu recunoastem ca putem fi in asemanare cu Dumnezeu. Da, suntem creati asa. Recunoastem, nu recunoastem, asa suntem creati. Nimeni din creatie nu‑i ca omul. El este singura veriga posibila de legatura intre Dumnezeu si creatie. Omul! Lui i s‑a incredintat marea raspundere sa supravegheze intreaga creatie, el este stapanul creatiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu in iad! Pe tine, adica, atunci cand mergi pe calea pierzarii. Asa ca Liturghia, in sfarsit, nu‑i o lucrare omeneasca, ea este peste ingeri si peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici si acum! Invierea lui Iisus Hristos s‑a facut… Nu numai El a inviat. Toata creatia a avut un moment de recucerire si de reinviere. Dar toata gloria acestei nemaipomenite intamplari, de care ne e si frica sa amintim, n‑ar fi fost asa de valoroasa daca n‑ar fi fost crucea mai intai. Deci pozitia aceasta este: intai suferinta si pe urma plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfantul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decat un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i suparat pe noi atat de mult pentru anumite greseli, pe cat este de suparat ca suntem nepasatori. Sa nu amanam trezirea duhovniceasca. In ierarhia din Biserica nu imparatul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare in Biserica, in Imparatia cerurilor. Sa stiti ca smerenia este singura cale de salvare.
Preacuvioase Parinte Arsenie, despre anii pe care i‑ati petrecut in viata de pustie, ce ne puteti spune?
Viata de pustie e atat de suspendata, incat n‑ai putinta sa vezi ceva cu picioarele pe pamant, asa ca nu poata sa inteleaga cineva din afara, ce se petrece la pustie. E o prezenta si o creatie intreaga in inima si in miscarea pustnicului. Am avut in acei ani si spaima, dar m‑a ajutat Dumnezeu sa imi tin prezenta. Lupii erau foarte indrazneti. Nu ma temeam de ursi ca de lupi. Pentru ca lupii sunt flamanzi si ataca in ceata. In padure e mai usor pentru tine ca lupul nu are gatul flexibil ca sa se uite asa, stanga‑dreapta. Are privirea directa. In padure copacii il pacalesc, el crede c‑ar fi oameni. Si are o teama. Am vazut la toate animalele ca au o teama de om. Au o teama de moarte. Fie ca faceam o miscare sa gonesc ursii, fie ca faceam o miscare sa gonesc lupii, dar toti se temeau. Chiar lupii astia obraznici. Da, nu a fost o problema grea, asta. Dar te tinea prezent. Te uitai in toate partile, insa, fara discutie, trebuie sa recunosc – nu stiu in ce masura puteti sa ma‑ntelegeti – ca ne tinea puterea lui Dumnezeu. Era o viata suspendata, desprinsa si de cuvinte si de intelegerea oamenilor care n‑au trait cat de cat, cu mare daruire, mantuirea vietii lor. Este greu sa vorbesti despre niste lucruri de inaltime… Nu mai erai viu. Si totusi erai viu. Imi amintesc multe: zapada, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi si noapte. S‑a acoperit orice carare, orice drum. Aveam un izvor la o distanta cam de doua sute de metri de coliba unde stateam. Pana la izvor erau si lupi care pandeau caprioarele ce veneau sa se adape. Dar eram si eu tot o capra, stiti… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problema, ca era zapada si topeai zapada. Cateodata cand o topeai, ti se infigeau acele de brad in gat. Si era atat de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum sa exemplific, cum sa le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Daca nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi in viata, dar mai ales in puscarie si in pustie, n‑o duci.
Unde credeti sfintia voastra ca a fost mai greu: la pustie sau in inchisoare?
Acum, va dati seama, in inchisoare nu credeau in Dumnezeu, nenorocitii de paznici. Si erau foarte salbaticiti, indarjiti. La Aiud am avut un sef de gardieni acolo, la zarca, se numea Biro. Pe ungureste inseamna primar. Era rau de tot. Sa revin: cei de la puscarie nu credeau in Dumnezeu. Si erau primejdiosi. In pustiu luptai cu dracul. Dracul credea in Dumnezeu. Se temea de El. Puteai sa‑l ti pe diavol la distanta, de aceea nu ma speriam. Ca te tragea, tragea haina de sub tine, o blana de piele pe care stateam lungit noaptea. Se intamplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totusi liber. Si oamenii nu pretuiesc viata de libertate. Mai mult, nu pretuiesc suflarea si rasuflarea, ca tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i suparat Dumnezeu pe noi atat de mult pentru pacate, cat este suparat ca suntem nepasatori. Asta trebuie propovaduit la toata lumea. Si va spun si eu voua, acum, tot asa. Faceti act de prezenta la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai facut, Tu ma iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu si pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucam cu timpul vietii noastre. Am avut ocazie sa fiu chemat de multe ori la capatai de morti. Ca eu, peste cinci ani, implinesc o suta de ani de viata pe acest pamant. Am avut o viata traita cu adevarat: puscarii, viata intensa, viata care masura suflarea si rasuflarea zi de zi, clipa de clipa chiar. Deci te obliga sa iei o atitudine. Caci nu puteai sa cedezi: era proba de credinta sau de necredinta. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit asa, pana in adancul deliberativ al lucrurilor, ca la capataiul mortilor. Tipete… sentimente omenesti… muribunzii vedeau draci, asa cum stim ca vin. Vedeau pacatele asa cum le‑au facut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedeasca, dar nu mai puteau… Inapoi nu se mai putea, caci venise aia, moartea. Moartea nu vine sa‑i faci o cafea. Va dati seama ce spaima era, ca erau suflete trezite acum, inainte de moarte, si intrau intr‑un necunoscut si incepeau sa apara toate asa cum ni se arata in Scripturile divine. Spune asa un Sfant Parinte: „As vrea sa intelegeti: daca chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua mortii, este destul”. Este groaznic. Si uite, toti doreau sa mai traiasca o zi. Si zicem noi, care ne scaldam in ani: „Ce faci intr‑o zi?” Nu intr‑o zi, intr‑o clipa! Poti sa faci mult! Ca Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastra. Si putem sa I‑o dam intr‑o clipa.
Sfantul Ilie a trait in Regatul de Nord al lui Israel, in vremea domniei regelui Ahab. a fost fiul preotului Sovac din Tesvi (din neamul lui Aaron) si a trait cu mai bine de 800 de ani inainte de Hristos. Vechiul Testament istoriseste despre faptele lui minunate in cartile numite Regi. Este ales de Dumnezeu sa certe aspru pe regele Ahab si pe cei care-l urmau pe calea paganeasca a adorarii lui Baal.Sfantul Ilie Sfantul Ilie a fost hranit in chip minunat de corbi pe cand era retras la paraul Cherit si de un inger pe drumul spre Muntele Horeb; datorita rugaciunii sale, Dumnezeu opreste ploaia timp de trei ani si jumatate; inmulteste faina si uleiul vaduvei din Sarepta Sidonului si il invie pe fiul ei; a chemat foc din cer prin care a ars jertfa adusa de el lui Dumnezeu; a inlaturat cultul zeului Baal; l-a vazut pe Dumnezeu in isihie, (vantul linistit); a fost ridicat in carul de foc si s-a aratat la Schimbarea la Fata a Mantuitorului de pe muntele Tabor. Sfantul Ilie este reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie in gura pesterii sale (hranit de corb), fie in carul de foc (in care a fost rapit la cer). Sfantul Ilie este socotit si protoparintele monahismului crestin.
Traditii si obiceiuri
Sfantul Ilie - stapanul fulgerelor si al ploilor
In credinta populara se spune ca Sfantul Ilie a fost un om de treaba, dar iute la manie. Diavolul stiind ca acesta se manie usor, l-a facut sa-si omoare parintii. Sfantul Ilie i-a cerut lui Dumnezeu sa-i daruiasca putere sa lupte impotriva demonilor. Astfel, Sfantul Ilie primeste de la Dumnezeu un car de foc cu care sa umble prin cer si un bici de foc cu care fulgera, ca sa-i omoare pe diavoli. Asa se face ca atunci cand fulgera si tuna, oamenii cred ca Sfantul Ilie a mai omorat un diavol. Tunetul este zgomotul pe care il face carul sfantului atunci cand merge prin cer. Rotile carului au zimti si, mergand, sparg cerul si aduc ploaia. Diavolii, ca sa scape de biciul Sfantului Ilie, se ascund pe pamant: prin pomi, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in corpurile unor animale. In vreme de furtuna oamenii aprind tamaie in casa, ca nu cumva sa fie fulgerati si ei din cauza prezentei vreunui diavol. Sfantul Ilie mergea atat de tare cu carul prin cer, incat cutremura si tronul lui Dumnezeu. Pentru a mai potoli mania Sfantlui Ilie, Dumnezeu i-a luat puterea dintr-o mana si dintr-un picior.
De Sfantul Ilie fetele cunosteau cu cine se vor marita
In ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semanate cu canepa si se tavaleau prin cultura. Daca noaptea visau canepa verde, era semn ca se vor marita cu flacai tineri. In cazul in care visau canepa uscata, in popor se spunea ca vor avea parte de soti batrani.
Plantele de leac erau culese in ziua cinstirii Sfantului Ilie
In dimineata zilei in care era cinstit Sfantul Ilie, oamenii culegeau plante de leac, in special busuiocul. Aceasta planta era dusa la biserica, binecuvantata si arsa. Cenusa rezultata era folosita in scopuri terapeutice, mai ales atunci cand copiii lor faceau bube in gura.
Nu era voie sa se consume mere pana la Sfantul Ilie
Nu era voie sa se consume mere pana la 20 iulie si nu se ingaduia ca aceste fructe sa se bata unul de altul, pentru a nu bate grindina. In ziua Sfantului Ilie, femeile chemau copiii straini sub un mar, il scuturau si dadeau de pomana mere. Se credea ca asa se vor veseli mortii.
Sfantul Ilie - patronul apicultorilor
In aceasta zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscuta sub denumirea de "retezatul stupilor". Recoltarea mierii se facea numai de catre barbati, imbracati in haine de sarbatoare, ajutati de catre un copil. Retezatul nu se facea daca sarbatoarea cadea luni, miercuri, vineri sau duminica. Dupa recoltarea mierii, erau invitati vecinii sa guste din mierea cea noua si sa bea tuica indulcita cu miere. Era nevoie de mare atentie, ca printre cei chemati sa nu fie cineva care stie sa faca vraji. Daca erau prezente la aceasta masa festiva astfel de persoane, apicultorii erau lipsiti de belsug.
De Sfantul Ilie se organizau si celebrele targuri de fete
De Sfantul Ilie se organizau iarmaroace si balciuri, unele pastrate pana in zilele noastre. Pentru tinutul sucevean este demn de amintit renumitul balci de la Falticeni, balci care, din anul 1814, in urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca marime din Europa, dupa cel de la Leipzig. Tot in aceasta zi se organizau si celebrele targuri de fete, la care veneau tinerii sa se cunoasca in vederea casatoriei. La acest sfarsit de saptamana sunt asteptati mii de oameni la Targul de Fete de pe Muntele Gaina. Este cea mai cunoscuta si cea mai veche manifestare populara din Transilvania. Acest eveniment se desfasoara la o altitudine de aproape 1.470 de metri, pe un platou situat la intretaierea judetelor Alba, Arad si Hunedoara. Targul de fete de aici este atestat documentar din anul 1816.
Uneori, cultura se bucura. Iar bucuria ei din smerenie vine, fara zgomot, pasnic, ca o sarbatoare in timp de razboi. Sunt oameni ai spiritului care, in cultura fiind, fac toate cele neobisnuite culturii: tac, se smeresc, nu se agita, nu proclama, nu incrimineaza, ci pur si simplu exista - monumental. Cu o maretie de zvon, in cultura secolului nostru Petre Tutea are caracteristicile duhului: exista fara sa se fi manifestat. Nu a putut si nu a avut cum sa se manifeste in ultimele decenii. Cand ii iei omului miscarea, nu-i ramane decat sederea, iar cei mai buni fac din aceasta minunat prilej de gandire. Gandind si stapanind prin gand, sunt ascetii culturii contemporane, pustnici care s-au rugat pentru mantuirea ei. Raportul nostru cu lumea a fost mereu unul de invecinare. Am avut o pozitie contemplativ-defensiva care ne-a permis supravietuirea. Insa aceasta invecinare nu presupune numai pasivitate ori numai defensiva, ci si lupta, forma publica de angajare, intr-un cuvant: invatatura. Am invatat la inceput din invecinarea cu altii, cu romanii sau cu turcii, am invatat invecinandu-ne cu marile puteri ce ne stateau in jur si, se pare, a venit vremea sa invatam invecinandu-ne cu noi insine. Tutea este unul dintre putinii care, astazi, ne indeamna la acest fel nou de invecinare, singurul capabil sa ne asigure identitatea si universalitatea in acelasi timp.
Viata
Tot ce se stie despre Tutea se stie din intamplare. S-a nascut la 6 octombrie 1902, in satul Botenii de Muscel, avand in urma un sir de strabuni preoti, el aparand, printre livezile muscelene, ca fruct ultim al harismei acestora. Liceul il face in parte la Campulung-Muscel, in parte la Cluj. Tot la Cluj face si Facultatea de Drept, unde isi ia titlul de doctor in stiinte juridice. Se instaleaza la Bucuresti, lucrand in Ministerul Economiei Nationale. Face mai multe calatorii diplomatice la Berlin, Budapesta si Moscova; este mediatorul celui dintai tratat economic intre Regatul Romaniei si noua putere sovietica. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Pandrea si altii, colaboreaza la revista Cuvantul a lui Nae Ionescu, in timp ce la Cluj, in studentie, fiind de stanga, colaborase la reviste socialiste. Citeste indelung si temeinic, abordand zonele clasice ale culturii. Isi face in epoca un renume de om de spirit si adancime. Primii ani de dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial si inceperea razboiului comunist cu valorile si adevarul ii traverseaza relativ bine. Anchetat de mai multe ori, dupa obiceiul vremii, este arestat definitiv in 1956. In temnita avea sa se converteasca la crestinism. Parcurge intreg spatiul concentrationar, de la Malmaison pana la Aiud, Jilava si Ocnele Mari.
In perioada de detentie Petre Tutea tine conferinte, initiaza, dezbate, asculta si dialogheaza. Multi isi vor aminti de intalnirea, in inchisori, cu Tutea. Un taran este intrebat de ce sta pe langa el: intelegi ceva? - Nu, dar e o grozavie! Tot de domeniul grozaviei si al marturisirii tine si vestita predica de la Aiud, in care, timp de trei ore, face o vasta paralela intre Platon si Hristos, intre paganism si crestinism, aratand superioritatea religiei bazate pe actul mistic al intruparii. Batut, umilit, injosit, trece prin toate apele tulburi ale prostiei. Timp de saizeci de zile, la Ocnele Mari, sta in anticamera torturii; nu intra insa, deoarece in ziua stabilita un detinut scapa din mainile gardienilor, sparge geamul si tipa: sariti, fratilor, ca ne omoara! Conducerea inchisorii are teama de o eventuala miscare a populatiei din Ocnele Mari si opreste torturile. Dar incep izolarile. Este eliberat in anul de gratie 1964.
Locuieste pe unde poate, pe la prieteni, pana ce, cu ajutorul unui tanar care ii era "student" in Cismigiu, reuseste sa se mute intr-o garsoniera, la etajul opt, foarte aproape de parcul preferat. Publica in Familia de la Oradea cateva fragmente din Teatrul seminar, iar in revista Arta un eseu despre Brancusi. Cu toate ca i se interzice aparitia in presa, Tutea publica, sub pseudonimul Petre Boteanu (la Gandirea semnase Petre Marcu), eseul Filozofia nuantelor si Despre Socrate. Are o intensa activitate "didactica": se plimba cu tineri in Cismigiu, invatandu-i ce diferente exista intre lumina soarelui in amurg si la rasarit, intre prostie si spirit, intre necredinta si credinta. Lucreaza prin dictare sau prin grea scriere cu mana proprie, bolnava, la cateva eseuri mai intinse. Pentru a se putea intretine, este trecut ca membru al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor. Dar in ce post sa va trecem, domnule Tutea? - "Pe post de Socrate!" In mai multe randuri, securitatea ii confisca manuscrisele; alte pagini sunt date spre pastrare prietenilor. Risipeste cu darnicie spirit, intr-un gest de insamantare cosmica. Pe toti cei care se intampla sa-i treaca pragul sau sa-l intalneasca ii invata cele doua cuvinte-cheie ale verticalitatii: crestin si roman. Suspectat, urmarit, chestionat, le zambeste tuturor, aratand puterii o enorma bunavointa si scuzandu-i nesfarsita prostie. I se insceneaza o delincventa: este arestat in holul hotelului Athenee Palace, sub invinuirea de specula, fireste nedovedita. In decembrie 1989 este pazit de doi soldati, pentru a se preintampina un eventual atentat.
Ajunge, in urma unor interviuri televizate, in centrul atentiei. Cucereste si farmeca lumea gazetareasca, si nu numai pe aceasta. Primeste in medie, pe zi, opt-zece ziaristi si de doua ori mai multi vizitatori. Traieste cu aceeasi pensie de la Uniune ca si mai inainte. Prezent in presa din ce in ce mai mult, incepe sa se vorbeasca despre un eventual tutism. Apele se linistesc, gazetarii devin tot mai rari. Boala isi face aparitia. In prima jumatate a ultimului an de viata locuieste cu un tanar care se straduieste sa-i fie de folos. A doua jumatate, pana la moarte, este internat la Spitalul Christiana. I se iau si aici interviuri; isi formeaza un nou grup de "studenti", dintre cei internati, calugari, maici, medici sau tarani. Ii iarta pe cei care l-au chinuit. Moare la 3 decembrie 1991, dimineata. Este inmormantat la Boteni, de ziua Sfantului Nicolae, drumul spre locul de pace facandu-l intr-un car tras de boi. Putini oameni in jurul pamantului proaspat: unii nestiind, iar altii neputand probabil sa vina, insa multi fulgi, multa cernere din ceruri, el, Petre Tutea, trecand desigur cu bine prin vamile vazduhului.
Opera
Opera, urmand rigorile spirituale ale modelului, nu trebuie sa ne trimita la ea insasi, nici chiar la cel care a scris-o, ci la Cel care a facut posibila lumea in care ea a aparut. Tutea nu a visat sa aiba opera, insa se vede treaba, cum se intampla in povesti, ca Dumnezeu da cui nu cere - iar Tutea nu a cerut niciodata. Tot ceea ce a scris are o motivatie de cronicar: s-a simtit dator sa fixeze in memoria scrisa evenimente si idei care au traversat cerul vremii sale. Paginile dictate vin si ele dintr-o alta preocupare decat cea de scriitor - sunt pagini marturisitoare, in care nimeni nu va gasi noutati, in nici un domeniu; sunt pagini de reafirmare, de adunare si sistematizare a unor adevaruri spuse deja, dar care trebuiesc marturisite, proclamate din nou, spre tinere de minte. Opera lui Tutea se plimba pe strada. Daca intalniti, uneori, cate un tanar inchinandu-se in fata bisericii si aratand spre dumneavoastra priviri in care va oglinditi, sau cate un tanar cufundat in lectura, in cine stie ce sali friguroase de biblioteca, sau cate un om trecut de mult de tinerete, dar cu o vajnica articulare pe care numai suferinta o da, ei bine, sa stiti ca, asa fragmentara cum pare la prima vedere, ati avut de-a face cu opera lui Petre Tutea. Este o opera-marturisire - o traire in celalalt - o opera imediata. Tutea a avut oroare de operele lansate in haul unui public impersonal. Apostolica, marturisitoare, opera lui e propovaduire fata catre fata. Cei mai multi creatori traiesc prin mandat artistic, intr-o relatie in care se cunoaste expeditorul, dar nu se stie nimic despre destinatar; opera valabila se bazeaza pe Adevar si, pe Adevar bazandu-se, ea se bazeaza pe Persoana, pe calitatea de persoana a adevarului. De aici vorbirea catre celalalt, catre persoana aproapelui, iar nu catre impersonalul departelui.
O opera se naste din invecinare, daca vrea sa se constituie intr-o invatatura, intr-o lume antiaxiologica, rasturnata, orice posesor al adevarului trebuie sa-l marturiseasca testamentar; de aceea, discursul lui Tutea abunda in formule precise, care nu lasa loc echivocului semantic sau ideatic. Fiind marturisitoare, opera ce se bazeaza pe acest fel de discurs vizeaza altceva decat satisfacerea cerintelor estetice: e o opera ce se vrea cale spre mantuire. Cand se intalnesc, in Pateric, un calugar batran cu unul tanar, cel tanar ii cere cuvant de folos sau cuvant de invatatura, iar cel batran, invecinat prin rugaciune si post cu Dumnezeu, il da scurt, testamentar. Opera lui Tutea e cuvantul de invatatura de care avea si are nevoie cultura romaneasca in trecerea ei de la subterana la lumina, de la impersonal la personal, de la zbatere si indoiala la credinta si certitudine. Opera lui Tutea, cata se afla in oameni sau in pagini scrise sau in benzi inregistrate, se contureaza in jurul unor titluri sugestive prin ele insele: Tratat de economie politica, Tratat de antropologie crestina, Introducere la teatrul seminar, Teatrul seminar, Comentarii la Platon, Comentarii la Kant, Dialoguri (Bios, Eros si altele), Reflectii religioase asupra culturii, Socrate, Mircea Eliade, Filozofia nuantelor, Introducere mistica in filozofia moderna. Abordand fundamentalul si neavand nimic comun cu conjunctura, primirea operei lui Tutea se face in plina asteptare. Domol, ca o apa intre doua dealuri, curgerea ideatica tarzie asteapta soarele, pentru ca, in momentul intrarii in mare, sa-si poata arata toate irizarile, altminteri invizibile.
O opera trebuie asteptata, iar nu tolerata. Persoana-creator catre persoana-primitor, opera e o relatie filiala, de intregire a unei familii spirituale; cine vrea sa afle ceva profund din valentele spiritualitatii romanesti trebuie sa astepte, testamentar, pana ce ultimul lucru isi va fi aflat soarta viitoare. E modul de a intra in manastirea cugetului romanesc - trecand pe sub poarta arcuita, intr-o plecaciune in fata bisericii din mijloc, pana la care se asterne drumul de piatra al adevarului si simplitatii. O creatie a spiritului e altceva decat un produs. Ea presupune un cadru, o lume pregatita in asa fel incat sa-i primeasca rigorile. Spiritul se intrupeaza numai dupa un sir lung de profeti, care primenesc si pregatesc lumea cu ideea minunii. Cei treisprezece ani de temnita si convertire au pregatit lumea romaneasca pentru primirea marturisirii lui Tutea, pe care o numim, conventional, opera: o opera deloc comoda, cum nici intruparile nu sunt comode si nici usor de acceptat; o opera care ne demonstreaza finitudinea noastra autonoma si mizeria acceptarii acesteia, care ne arata vinovatia fundamentala ce o avem fata de cer si fata de dumnezeirea din noi. Daimonul operei lui Tutea este dorinta mutarii din loc a ceturilor interioare. Cuvant de invatatura, opera lui Tutea e cuvant de dojana, cuvant de iertare, depinde de noi cata dojana si, mai ales, cata iertare ne va da opera aceasta.
Sistemul
Fara sa-si propuna sa aiba opera, Tutea nu si-a propus sa aiba nici sistem. Cu toate acestea, putem vorbi despre un sistem Tutea in masura in care acceptam definitia pe care el o dadea sistemului - ca adevaratul sistem e cel care aduna nelinistile omului si le aduce, spre rezolvare, cerului. Iata de ce, cand vorbim despre sistemul lui Tutea, nu putem vorbi decat despre credinta lui. Crestinismul e sistemic prin definitie - coerent, eshatologic, crestinul probeaza, constient sau nu, functia sistematizatoare si recuperatorie a crestinismului - hristocentrismul e modelul de sistem cu garantii in absolut. Crestin, Tutea se bucura de avantajul sistemic al credintei sale: pentru el, sistemul nu e valabil daca nu-l mantuie pe cel care-l construieste. Fara aceasta finalitate, sistemul ramane o inutila si sinistra constructie, prin care bantuie de la un capat la altul stihia indoielii, a putrefactiei si mizeriei. Fortand putin lectura teologica a termenului de sistem, putem spune ca sistemul, de fapt, nici nu se construieste - ci se da, e un har, e un talant, si numai in aceasta acceptiune gandirea lui Tutea poate fi identificata, fara temere, cu un sistem.
Sistemul Tutea e un sistem crestin. Mai mult, un sistem crestin ortodox, cu elemente vadite de mistica rasariteana si meditatie athonita. Intr-o eventuala istorie a cugetarii romanesti, sistemul Tutea ar putea fi definit, in stil calinescian, ca un sistem manastiresc de gandire, alaturi de cel al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Nichifor Crainic ori Constantin Noica. Vorbind despre o inghetare sistemica si despre neputinta de a mai gandi in afara limitelor sistemelor existente, Tutea intuia, ca singura posibilitate de constructie ideatica, marturisirea. Aparitia gandirii crestine in traseul sau spiritual a fost inregistrata de Tutea in inchisoare, acolo unde doar invecinarea cu Dumnezeu mai putea sa dea invatatura salvarii, restul invecinarilor - cu celula, cu gardienii sau cu tortionarii - nefiind altceva decat un continuu indemn la disperare.
Cultural, increstinarea lui Tutea a avut la baza o receptare foarte curata, taraneasca, a valorilor spiritului. Apartinand unei generatii culturale de varf, avand acces la toate izvoarele, Tutea a experimentat copios binefacerile conceptului, ajungand in cele din urma la limitele gandirii autonome; conceptul se vadea a fi o mantuire pe termen scurt, un bulevard ce sfarseste intr-o groapa. Printre ruinele conceptului, colindand in speranta gasirii unei zidiri intregi, Tutea a aflat zidirea trainica, de alta esenta, a Bisericii, singura capabila sa raspunda intrebarilor acumulate prin cultura. Gandirea lui Tutea e o permanenta tensiune a trecerii de la concept la dogma, de la indoiala la certitudine. Conceptul te salveaza din naufragiu, aruncandu-te pe o insula, unde mori dupa ce un timp ai avut nebunia sa te crezi salvat, nefacand nici un semn vaselor ce treceau spre continent; dogma te salveaza, aducandu-te pe continent, punandu-ti pamantul imparatiei lui Dumnezeu sub picioare.
Crestinismul este starea ontologica normala a omului; dogma e revelatie, intelepciune divina. Tutea a perceput dogma in semnificatia ei vie, de adevar revelat, vazand in ea unicul mijloc de redare a libertatii spiritului: dogma elibereaza, nu constrange; infinita dumnezeire nu are cum sa margineasca sau sa constranga. Tutea a defrisat unele geometrii, deosebind intre interesant si adevarat, neputinta si libertate. Gandirea lui marcheaza permanent aceste distinctii, le probeaza mereu. Exista cateva cuvinte cu valoare orientativa in gandirea lui Tutea. As incerca sa schitez un inceput de Glosar al cuvintelor de invatatura:
Iisus Hristos - eternitatea care puncteaza istoria
dogma - adevar revelat ce ofera omului libertate si certitudine
revelatie - forma de dialog invatatoresc, pedagogic, intre persoana umana si persoana divina
sfintenie - fruntea tablei valorilor la care are acces omul
mantuire - intrare in imparatia lui Dumnezeu
concept - aproximatie rationala, autonoma, cu trimitere in hatisul neputintei si incertitudinii
sistem - forma ordonata de a aduce in fata lui Dumnezeu nelinistile si nelamuririle spiritului uman
roman - forma lingvistica si spirituala de a aduce lauda lui Dumnezeu.
Toate cuvintele-cheie de mai sus, la care se mai adauga si altele, au stat la baza invataturii pe care Tutea o transmitea tuturor acelora care se intamplau sa-i fie in invecinare, pentru un timp mai lung sau mai scurt. O gandire isi verifica valabilitatea atunci cand ii invata pe altii - gandirea lui Tutea e, prin insasi esenta ei crestin-marturisitoare, o invatatura destinata celuilalt. De aceea, nu am fost mirat vazand ca majoritatea dedicatiilor de pe cartile din biblioteca lui cuprind cuvintele maestru si discipol. Cineva ii scrie: "Marelui domn Petre Tutea, cu iubire de discipol...", altcineva: "Domnului Petre Tutea, ilustrul magistru, al crestinilor indrumator...", altcineva: "Domnului Petre Tutea, iubit parinte sufletesc al meu si al multora...", altcineva: "Domnului nostru Profesor...", iar altcineva: "Omagiu, admiratie si recunostinta domnului Petre Tutea, magistrul iubit al generatiei noastre tinere. In prezenta sa binecuvantata ne-am format ca luptatori, crestini si romani toti cei care ne-am simtit in stare de acest fapt."
Insemne
Insemne multe a lasat Petre Tutea prin viata - amintiti-va de tanarul inchinator sau de cel din biblioteca. Nu s-a considerat niciodata in masura sa aiba discipoli, dar nemasura lui smerenie se cheama, si cate nu invata cineva de la un smerit. Pentru multi, Judecata de Apoi e prima forma de dialog si de invecinare cu Dumnezeu, dar sunt oameni, ca Petre Tutea, care o viata intreaga au corespondat si s-au invecinat cu Dumnezeu in incercarea de a intra in zona certitudinilor. Dintotdeauna, Tutea a vorbit, iar el vorbea, in general, pe doua registre: cand cu oamenii, cand cu Dumnezeu. Vorbirea cu oamenii era o cale de eliberare a ceea ce se structurase pana atunci, pentru a face loc noilor geometrii, nu esential diferite de cele dinainte, dar altminteri, mai frumoase poate, oricum altfel.
"Filozofia nuantelor", spunea el - un exercitiu al valabilitatii, al revenirii la dogma. De aici, permanenta tensiune a trecerii de la conceptul uman, finit, la dogma nesfarsita, dumnezeiasca. Drumul de la concept la dogma era, in fapt, drumul de la Biblioteca la Biserica. Petre Tutea mergea des pe acest drum, insotit de Kant si Maxim Marturisitorul, de Sfantul Apostol Pavel si Sfantul Iustin Martirul si Filozoful, deopotriva. Isi punea palaria larga in varful fapturii lui inalte si, cu seninatatea bucuroasa a inteleptului, strabatea drumul. Uneori, si din fericire nu rar, mergea impreuna cu alti oameni, tineri mai ales. Ii invata si le povestea, determinandu-i sa accepte un alt ritm, o alta invecinare, o alta Realitate.
Tutea a murit intr-o dimineata, pe cand se pregatea sa plece de la Biblioteca spre Biserica, a murit pentru ca era deja in Biserica, iar Dumnezeu voia sa-L aiba cu Sine mereu. Invatatura prin invecinare, lectie despre cum sa te uiti spre cer si cum spre pamant, vecinatatea cu Petre Tutea, oricat de scurta, reprezinta pentru cine vrea sa invete ceva din ea un mod de recapitulare a istoriei mantuirii omului si de reafirmare a necesitatii de a intra in Biserica si in ritmul ei liturgic.
Conversatii cu Petre Tutea
Inceputul invataturii prin invecinare s-a petrecut in vara anului ’90, cand, mergand cu un prieten la Petre Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape doua luni, Tutea mi-a propus sa locuim impreuna, pentru a ne imbogati si pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cat din ajutorul de care avea nevoie Tutea am putut sa-i dau eu, dar sunt convins ca el mi-a dat un ajutor de nesperat, punandu-ma, printr-o subtila pedagogie, in invecinare cu marile probleme la care cautam, fara sa stiu, raspuns. Stand impreuna jumatate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am vazut cum Tutea trecea in revista acea umanitate peregrina cu calmul si bucuria cu care parintele isi numara copiii. Se perindau nenumarate intrebari, disperari sau comoditati, insa nici o intrebare nu a fost luata ca atare, nici o disperare nu a fost sporita si nici o comoditate incurajata. Pus in fata unei varietati naucitoare, Tutea gasea repede un limbaj care, general, invatator, consolator, patrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti. Fara un program fix, haotica in aparenta, viata cu Tutea era o permanenta asteptare. Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru ca mai avea ceva de adaugat, de spus in plus, intru o si mai mare intarire. Iar cand acel «altcineva» nu mai venea, gandul lui se intorcea asupra mea si facea completarile arzatoare. Iata de ce paginile de fata sunt rodul unei neveniri, al unei asteptari indelungi. Intre o ora si alta, timpul s-a scurs lasand, in asteptarea veciei, marturia istoriei la care a fost martor.
O zi calma. Ne-am trezit foarte de dimineata. Tutea are o mare pofta de vorba, de iscodire si de aflare; imi cere amanunte din viata mea, pana cand l-am cunoscut pe el: ce carti am citit, ce personalitati m-au marcat, ce posibile modele cred ca sunt demne de-a fi urmate. Imi spune ca el, in tinerete, s-a caznit sa inteleaga procesul cognitiv al omului, ca era uimit de paralelismul dintre gand si ganditor, dintre spiritual si material. In tinerete credea mult in puterea lui de a crea lucruri noi, originale.
- Omul gandeste predicativ sau, mai precis, propozitional si sistemic. Cand este autonom, nu pune nici pe afirmatiile, nici pe negatiile lui pecetea originalitatii. Am spus odata ca originali sunt numai idiotii, ca nu seamana cu nimeni. Ceea ce se crede de obicei despre originalitate tine de sfera afirmatiilor constatator-utile. De altfel, adevarul este transuman si transnatural, adica transcendent in esenta: Dumnezeu.
- In filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept?
- Ca notiune metafizica este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine ideala care prin natura ei reala se deosebeste de concept, care e formal, apropiindu-se nitel de divin. De obicei se confunda ideea cu conceptul. Ideea e metafizica, in timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gandit real, adica metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonica este o intuitie a realului, in timp ce conceptul exprima o suma de lucruri prin similitudini si utilitate.
- Putem deci defini metafizica…
- Putem defini metafizica: este stiinta realului.
- Stiinta a realului intuit, metafizica nu are totusi acces la realitatea mistica.
- Evident. Salvarea e de natura religioasa, iar nu logica. Niciodata un concept nu e exhaustiv, deoarece necomplet este si obiectul exprimat. Metafizica e inutila in fata mortii. Doar mistica e valabila, si din nefericire nu am realizat in mine un mare mistic… Metafizica e o speculatie autonom umana si de aceea sensurile dobandite prin speculatie metafizica tin de individuatie.
- Individuatia, in plan religios, devine insingurare, asceza.
- Cand vezi cirezile de imbecili, devine suportabila insingurarea. Eu am insa un spirit de cireada sinistru… Asta e doar o izmeneala stilistica… Sunt de o sociabilitate gretoasa. Inteligenta nu justifica lucrul acesta. Nu am vocatie de anahoret.
- Sunteti un autor fara carti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastra e una vorbita, colectiv aparuta si colectiv pastrata. Nu stiu cine spunea ca dumneavoastra ganditi pe masura ce vorbiti. Astfel s-ar explica sociabilitatea extrema pe care o practicati.
- E adevarat. Nu am scris nici o carte. Cateva incercari. Rare sunt cartile celebre… De obicei sunt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca sa fiu scriitor.
- In epoca n-ati fost totusi prea lucid… Ma gandesc, iarasi, la ciudata perioada de stanga.
- Ce sa-i fac! Eram in tinerete de stanga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.
- Ati inceput sa va apropiati de crestinism chiar in perioada de stanga?
- Visam o republica religioasa, ceea ce e o absurditate. Religia e legata de aceste doua mari principii: Principiul monarhiei si Principiul ierarhiei. Calcate acestea, se realizeaza spiritul de cireada umana. Eu raportez religia si la cantitatea de ordine etico-sociala posibila prin prezenta ei… E adevarat: eram oleaca agitat in tinerete. N-am putut suporta mizeria umana. Pozitia mea la stanga a avut numai un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi-a placut ce mi-a zis Cioran, la cafenea, cand eram nelinistit. Zic: ce facem, ma Emile, cu nefericitii lumii? Zice: sa nu confiscam atributele lui Dumnezeu; sa-i lasam in grija Lui!
- Aveati uneori idei «revolutionare»? Gandeati ca e posibila o rezolvare a mizeriei sociale prin revolutie?
- Revolutia e o inaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupa facerea lumii; doar daca te situezi in afara ei si creezi o lume noua. Ce de timp a pierdut generatia mea cu ideea de revolutie, cand de fapt revolutia nu adauga nimic Ideilor lui Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba-ceea: «Mereu rasare-acelasi soare, mereu traiesc aceiasi prosti.»
- Va simtiti atasat de generatia dumneavoastra…
- In generatia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si Eliade. Stii cine a fost inteligent in generatia mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu e un intelept, ci un disperat. Disperat, el este, in esenta, anticrestin… Insa despre Nae Ionescu se spunea ca scuipa inteligenta! Doua mari personalitati din epoca s-au detestat: Nae Ionescu si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Tinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna impreuna si ne-am inteles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitatii!
- Dar locul dumneavoastra in epoca…
- Am o legenda, dar legenda mea nu acopera ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate.
- Si din cauza asta sunteti neconsolat…
- Nu. Sunt neconsolat pentru ca sunt batran, ca ma asteapta moartea si ca nu am mormant. Moartea e necesara, dar insuportabila. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu ma consoleaza ideea ca voi muri. Sunt agatat de viata cu ultimele gheare… Nu-i cred pe cei ce spun ca mor consolati si solemni. Doar sfintii sunt capabili de asa ceva… Nu e un fleac incercarea mortii. As vrea sa traiesc doua sute de ani. E cam nereligioasa aceasta dorinta si aceasta zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare branza n-as face daca as mai trai o suta de ani, dar nici putin lucru n-ar fi… De la o varsta, fiecare zi in plus e un cadou.
Continuam dialogul despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: «Hristoase, nu ma lasa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea sa-si tradeze cauzele. Se uita la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea, in timp ce citeam, il aud vorbind in somn: «Parinte, de unde stiti ca am prelucrat in temnita credinta?»
Spre dimineata, ma trezeste sa-mi spuna:
- Un lucru foarte important - deoarece nu cred, Radule, sa fie vorba in cazul meu de o opera; sa nu te superi, dar eu cred ca opera mea e mai degraba aici, in locul si timpul vorbirii noastre.
- Sunteti un imediat!
- Oarecum, insa sa stii ca mi-e groaza de o posteritate pur legendara.
- Chiar si in forma ei filozofica si marturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate?
- Chiar si asa…
- Dar sfintii fara opera, si unii chiar fara ucenici?
- Ei, aia este o legenda mistica de care eu, cat m-as chinui, nu voi beneficia.
Incepe sa se lumineze in camera. Cateva vrabii se asaza pe pervaz. Se uita la mine putin naucit de lumina.
- Ma preocupa ideea asta, nu stiu de ce.
- Care idee?
- Ideea „operei“ mele.
- De ce?
- Pentru ca om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci - ce sunt?
- Un marturisitor, un pedagog.
- Crezi?
- Aveti multi «elevi», «studenti». Acoperiti un intreg ciclu de formare…
Vorbim multa vreme, pana aproape de pranz, despre rostul lui in lumea aceasta si, drept concluzie:
- Nu cred ca sunt singurul parazit ce creste in cutele societatii, nu?
Il contrazic:
- Nu sunteti deloc asa ceva.
- Dar atunci?
- Sunteti, fie ca va place, fie ca nu va place, un fenomen, ceva luat ca atare. Nu vi s-au descoperit inca legile de functionare, structura etc. Oricum, aveti un statut care nu e nici inalt si nici jos, ci in curs de stabilire.
