In toate timpurile, omul s-a preocupat de viitorul sau de dupa moarte. Oricata importanta ar da el vietii prezente, nu se poate impiedica sa nu constate cat este ea de scurta si mai ales precara, de vreme ce poate fi retezata in orice clipa si el nu e niciodata sigur de ziua de maine. Ce va deveni dupa momentul fatal? Problema este grava, caci nu e vorba de cativa ani, ci de eternitate. Daca cel ce urmeaza sa-si petreaca mai multi ani intr-o tara straina se nelinisteste pentru situatia pe care o va avea, cum sa nu ne preocupam deci, de situatia pe care o vom avea parasind aceasta lume, de vreme ce este pentru totdeauna?
Ideea de neant are ceva ce repugna ratiunii. Omul cel mai nepasator in timpul vietii, odata ajuns la momentul suprem, se intreaba ce va deveni el, si in mod involuntar spera.
A crede in Dumnezeu fara a admite viata viitoare este un nonsens. Sentimentul unei existente mai bune exista in forul interior al tuturor oamenilor: Dumnezeu nu l-a asezat aici in zadar. Viata viitoare implica pastrarea individualitatii noastre dupa moarte; ar fi important pentru noi, in adevar, de a supravietui corpului daca esenta noastra morala ar trebui sa se piarda in oceanul infinitului? Consecintele pentru noi ar fi una cu neantul.
Omul, in mod instinctiv, are groaza de neant pentru ca neantul nu exista. Tot omul are sentimentul instinctiv al vietii viitoare - pentru ca inainte de incarnarea sa, spiritul cunostea toate aceste lucruri, iar sufletul pastreaza o vaga amintire despre ceea ce stia si a vazut in starea de spirit.
(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)
