Viata si moartea

Epuizarea organelor este cauza mortii entitatiilor organice. Se poate compara moartea cu incetarea miscarii la o masina dezorganizata. Daca masina este rau montata, resortul se rupe - daca si corpul este bolnav, viata se duce. Inima este un mecanism al vietii, dar ea nu reprezinta singurul organ a carui leziune provoaca moartea - nu este decat una din rotitele esentiale. Odata cu moartea entitatilor organice, materia inerta se descompune si ia forme noi, principiul vital se reintoarce la sursa.

La moartea unei fiinte organice, elementele din care aceasta este formata sufera noi combinatii, alcatuind noi fiinte. Aceastea iau de la sursa universala principiul vietii si al actiunii pe care il absorb si il asimileaza pentru a-l reda sursei atunci cand inceteaza sa mai existe.
Adasar, organele sunt impregnante de fluidul vital. Acest fluid da tuturor partilor organismului o activitate ce le apropie in cazul anumitor leziuni si restabileste functiile momentan suspendate. Cand insa elementele esentiale din activitatea organelor sunt distruse, sau foarte profund alterate, fluidul vital este neputincios in a le transmite miscarea vietii, si atunci fiinta moare.
Organele actioneaza mai mult sau mai putin unele asupra altora; actiunea lor reciproca rezulta din armonia ansamblului lor. Atunci cand o cauza oarecare distruge aceasta armonie, functiile lor se opresc asemenea miscarilor unui mecanism ale carui rotite esentiale sunt defecte, sau asemenea unui orgoliu care se uzeaza cu timpul sau se distruge prin accident si pentru care forta motrice este neputincioasa in a-l pune din nou in miscare.

Gasim o imagine mai exacta a vietii intr-un aparat electric. Acest aparat contine electricitate in stare latenta aasemenea tuturor corpurilor din natura. Fenomenele electrice se manifesta doar cand fluidul este activat de o cauza speciala; atunci s-ar putea spune ca aparatul este viu. Cauza activitatii incetand, fenomenul inceteaza; aparatul reintra in starea de inertie. Corpurile organice seamana cu niste pile sau aparate electrice in care activitatea fluidului produce fenomenul vietii, incetarea activitatii insemnand moartea.
Cantitatea de fluid vital nu este la nivel maxim in toate entitatile organice; ea variaza in functie de specii si nu are un nivel constant nici macar la indivizii aceleeasi specii. S-ar putea ca unii sa-l aiba la un nivel de saturatie, in timp ce altii abia au o cantitate suficienta; de aici pentru unii o viata mai activa, mai tenace si intr-un fel supraabundenta.
Cantitatea de fluid vital se epuizeaza; ea poate deveni insuficienta pentru intretinerea vietii daca nu este reinnoita prin absortia si asimilarea substantelor ce il contin.
Fluidul vital se transmite de la un individ la alt individ. Cel care are mai mult poate ceda celui ce are mai putin si, in unele cazuri, el poate sa readuca viata, impiedicand-o sa se stinga.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Materialism

Anatomistii, fiziologii si in general cei ce aprofundeaza stiintele naturii sunt des inclinati catre materialism. Fiziologul raporteaza totul la ceea ce vede. Orgoliul oamenilor ce cred ca stiu totul si nu admit ceva ce poate depasi intelegerea lor! Insasi stiinta lor le da infumurarea; ei gandesc ca natura nu poate avea nimic de ascuns pentru ei.
Materialismul nu este o consecinta a studiilor ce ar trebui, din contra, sa arate omului superioritatea inteligentei care guverneaza lumea - noi oamenii tragem aceasta falsa concluzie, pentru ca noi putem abuza de tot, chiar de cele mai bune lucruri. De altfel, neantul ne inspaimanta mai mult decat am voi sa para, si firile puternice sunt adesea mai mult laudaroase decat brave.
Majoritatea sunt materialisti pentru ca nu au nimic cu care sa umple abisul ce se casca in fata lor; daca li se arunca o ancora de salvare, ei se vor agata strans de ea.

"Printr-o aberatie a inteligentei, exista oameni care nu vad in fapturile organice decat actiunea materiei si raporteaza la ea toate actele noastre. Ei nu au vazut in corpul omenesc decat masina electrica; nu au studiat mecanismul vietii decat prin jocul organelor; au vazut adesea intinzandu-se prin ruptura un fir, si nu au vazut nimic altceva decat acest fir; au cautat daca ramane ceva, si cum nu au gasit decat materie devenita inerta, caci nu au vazut sufletul ce iesea si nu l-au putut sesiza, au conchis ca totul consta in proprietatile materiei si ca astfel dupa moarte nu exista decat neantul gandirii - trista consecinta daca ar fi fost asa, caci atunci binele si raul ar fi fost fara scop; omul ar fi fost cladit sa nu se gandeasca decat la el si sa puna deasupra tuturor satisfacerea placerilor sale materiale, legaturile sociale ar fi fost rupte, afectele cele mai sanatoase indepartate fara intoarcere. Din fericire, aceste idei sunt departe de a fi generale; se poate chiar spune ca ele sunt foarte circumscrise si nu constituie decat opinii individuale, caci nicaieri nu au fost ridicate la rangul de doctrina. O societate fondata pe aceste baze ar purta in sine germenele distrugerii sale si membrii sai s-ar sfasia intre ei ca animalele feroce.

Omul are in mod instinctiv gandul ca totul pentru el nu se sfarseste odata cu viata; el are oroare de neant; el se straduieste in zadar sa se opuna gandului despre viitor, cand vine momentul suprem, deoarece nu sunt putini cei care se intreaba ce se va alege de ei; caci ideea de a parasi viata fara intoarcere are in ea ceva dureros. Cine ar putea, intr-adevar, sa priveasca in fata cu indiferenta o despartire absoluta, eterna de tot ceea ce a iubit? Cine ar putea sa vada fara spaima deschizandu-se in fata sa abisul imens al neantului, unde ar fi inghitite pentru totdeauna toate talentele noastre, toate sperantele noastre si sa-si spuna: Cum! dupa mine, nimic, nimic mai mult decat vidul; totul este sfarsit, fara intoarcere; cateva zile si amintirea mea va fi stearsa din memoria celor ce-mi supravietuiesc; curand nu va mai ramane nicio urma din trecerea mea pe pamant; chiar si binele pe care l-am facut va fi uitat de ingratii pe care i-am indatorat; si nimic pentru a compensa acestea, nicio alta perspectiva decat aceea a corpului meu ros de viermi!
Acest tablou nu are ceva oribil, glacial? Religia ne arata ca nu poate fi asa, si ratiunea ne-o confirma; dar aceasta existenta viitoare, vaga si nedefinita, nu are nimic care sa satisfaca dragostea noastra de certitudine; este ceea ce, la unii insufla indoiala. Avem un suflet, fie, dar ce este acest suflet? Are o forma, o aparenta oarecare? Este o faptura limitata sau una nedefinita? Unii spun ca este un suflu al lui Dumnezeu, altii o scanteie, altii o parte a marelui TOT, principiul vietii si al inteligentei; dar stim noi oare ce sunt toate acestea? Ce importanta mai are sa ai un suflet daca dupa noi el se cufunda in imensitate ca si picaturile de apa in ocean! Pierderea individualitatii noastre nu este ca si neantul?

Religia ne invata de asemenea ca vom fi fericiti sau nefericiti, dupa binele sau raul pe care le vom face; dar ce este fericirea care ne asteapta la sanul lui Dumnezeu? Este o beatitudine, o contemplatie eterna, fara alta preocupare decat de a aduce laude Creatorului? Flacarile iadului sunt o realitate sau un simbol? Insasi biserica il accepta in aceasta ultima acceptie, dar care sunt aceste suferinte? Unde este acest loc de supliciu? Intr-un cuvant ce se face, ce se vede in aceasta lume care ne asteapta pe toti? Nimeni, se spune, nu a revenit pentru a ne da socoteala. Este o eroare, si misiunea spiritismului este tocmai de a ne lamuri asupra acestui viitor, de a ne face, pana intr-un anumit punct, sa-l atingem cu mana si ochiul, nu numai prin rationament, ci si prin fapte. Gratie comunicarilor spiritiste, aceasta nu mai este o prezumtie, o probabilitate asupra careia fiecare brodeaza dupa plac, pe care poetii o infrumuseteaza cu fictiunile lor sau raspandesc imagini alegorice care ne inseala, ci este realitatea ce ne apare, insasi entitatile de dincolo de moarte care vin sa ne descrie situatia lor, sa ne spuna ce fac, sa ne permita sa asistam pentru a povesti astfel peripetiile din noua lor viata si, prin acest mijloc, sa ne arate soarta inevitabila care ne este rezervata dupa meritele si faptele noastre rele. Exista aici ceva antireligios? Cu totul impotriva, de vreme ce incredulii gasesc aici credinta iar nepasatorii o reinnoire a fervorii si increderii. Spiritismul este deci cel mai puternic auxiliar al religiei. De vreme ce este acest lucru, Dumnezeu este cel care ingaduie, si il ingaduie tocmai pentru a reinsufleti sperantele noastre sovaielnice si pentru a ne readuce pe calea binelui din perspectiva viitorului."

Allan Kardec - Cartea spiritelor

Demonii

"Cuvantul "demon" nu implica ideea de spirit rau ca in acceptiunea moderna deoarece cuvantul grec "daimon" din care deriva, semnifica geniu, inteligenta si desemneaza existente corporale, bune sau rele, fara distinctie.

Demonii, in acceptiunea comuna a cuvantului, presupun entitati in esenta raufacatoare; ar fi ca si celelalte lucruri, creatia lui Dumnezeu; or Dumnezeu care este in exclusivitate drept si bun nu ar fi putut crea fapturi dedicate raului prin propria natura si condamnate pentru eternitate. Daca nu erau opera lui Dumnezeu, ei ar fi existat ca si El de o eternitate, astfel incat ar fi existat mai multe puteri absolute.

Prima conditie a oricarei doctrine este de a fi logica, or, cea a demonilor pacatuieste tocmai prin aceasta lipsa esentiala. Este recunoscut faptul ca anumite credinte ale popoarelor primitive admit divinitati raufacatoare, demoni; insa pentru oricine face din bunatatea lui Dumnezeu un atribut prin excelenta, este ilogic si contradictoriu sa presupuna ca El ar fi putut crea fapturi destinate sa savarseasca vesnic raul, caci aceasta ar insemna negarea bunatatii sale.
Partizanii demonilor se sprijina pe cuvintele lui Hristos; noi nu contestam aici autoritatea invataturii sale, pe care am dori sa o vedem mai mult in inima decat pe buzele oamenilor, dar trebuie interpretat corect intelesul pe care el il dadea cuvantului "demon". Se stie doar ca forma alegorica este una dintre caracteristicile distinctive ale limbajului sau. Oare tot ceea ce cuprinde Evanghelia trebuie luat ad litteram? Drept proba redam urmatorul pasaj: " Indata dupa aceste zile de durere, Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina sa, stelele vor cadea din cer si tariile cerului se vor dezlantui. Adevarat va spun voua ca aceasta semintie nu va disparea pana cand toate cele aratate nu se vor infaptui".
Nu am vazut "forma" textului biblic contrazisa de stiinta in ceea ce priveste formarea si miscarea pamantului? Nu acelasi lucru reprezinta unele simboluri utilizate de Hristos care trebuie sa vorbeasca potrivit timpului si locurilor? Hristos nu a putut spune cu bunastiinta un lucru fals; asadar, daca in cuvintele sale exista lucruri ce par a soca ratiunea, este pentru ca noi nu le intelegem sau pentru ca nu le interpretam corect.

Oamenii au facut cu demonii ceea ce au facut cu ingerii; asa cum au considerat ca primii sunt entitati perfecte pentru eternitate, la fel au considerat spiritele inferioare ca entitati vesnic rele. Prin cuvantul "demoni" trebuie deci, sa se inteleaga spiritele impure, cu care adesea sunt identificate, cu deosebirea ca starea lor nu este decat tranzitorie.
Sunt spirite imperfecte ce cartesc impotriva probelor la care sunt supuse, si de aceea le indura perioada indelungata, dar care vor deveni bune la randul lor pe masura ce vor avea vointa necesara. S-ar putea deci accepta cuvantul "demon" cu aceasta restrictie; dar sensul in care este acum folosit ar putea induce in eroare, facand sa se creada in existenta entitatilor special create pentru rau.

In privinta lui satan, evident personificarea raului sub forma alegorica, s-ar admite a fi o faptura malefica luptand cu toate fortele impotriva Divinitatii, si a carui singura preocupare ar fi aceea de a i se opune.
Cum omului ii trebuie figuri si imagini pentru a frapa imaginatia, el a descris atunci entitati incorporale sub o forma materiala cu atribute amintind de calitatile si defectele lui. Astfel ca anticii, dorind sa personifice timpul, l-au descris prin figura unui batran cu clepsidra si coasa - figura unui tanar ar fi fost contraindicata; acelasi lucru este valabil pentru reprezentarile alegorice ale norocului, adevarului, etc. Modernii si-au reprezentat ingerii sau spiritele pure printr-o figura stralucitoare cu aripi albe, emblema a puritatii; satan, cu coarne, gheare si atributele bestialitatii, embleme ale pasiunilor josnice. Omul de rand, care ia lucrurile ad litteram, a vazut in aceste embleme un individ real, asa cum altadata il vazuse pe Saturn in alegoria Timpului."

Allan Kardec - Cartea spiritelor
sursa foto: news.wisc.edu

Entitati organice si anorganice

Entitatile organice sunt cele care contin o sursa de activitate intima ce le da viata: ele se nasc, cresc, se reproduc si mor. Ele sunt prevazute cu organe speciale pentru indeplinirea diferitelor functiuni ale vietii, adaptate necesitatilor de conservare. Cuprind oamenii, animalele si plantele.
Entitatile anorganice sunt cele care nu au nici vitalitate, nici miscare proprie si sunt formate doar prin agregarea materiei; acestea sunt mineralele, apa, aerul, etc.
Aceeasi forta uneste elementele materiale in corpurile organice si in corpurile anorganice. Legea atractiei este aceeasi pentru toate corpurile. Corpurile organice cat si cele anorganice au intotdeauna aceeasi materie, numai ca in corpurile organice ea este animata. Cauza animarii materiei este unirea sa cu principiul vital.
Principiul vital consta intr-un agent specific si este o proprietate a materiei organice. Este si cauza si efect. Viata este un efect produs prin actiunea unui agent asupra materiei; acest agent, fara materie, nu este viata, la fel cum materia nu poate trai fara acest agent. El da viata tuturor fiintelor care-l absorb si-a asimileaza.

Spiritul si materia sunt doua elemente constitutive ale universului. Principiul vital este unul dintre elementele necesare in constituirea universului, avandu-si sursa in materia universala modificata; este un element asemenea oxigenului si hidrogenului, care nefiind totusi elemente primare, sunt cu toate acestea parte a aceluiasi principiu. Rezulta de aici ca principiul vitalitatii nu consta intr-un agent primar distinct, ci intr-o proprietate speciala a materiei universale, datorata anumitor modificari.
Principiul vital isi are sursa in fluidul universal - este ceea ce noi denumim fluid magnetic sau fluid electric de animare. Este intermediarul, liantul intre spirit si materie. Principiul vital este acelasi pentru toate entitatile organice dar modificat dupa tipul speciei. Este ceea ce le da miscare si activitate si le distinge de materia inerta.
Vitalitatea nu se dezvolta decat prin corp. Acest agent vital fata materie nu este viata. Este necesara reunirea celor doua elemente pentru a se produce viata. Se poate spune ca vitalitatea ramane in starea latenta, pana cand agentul vital nu s-a unit cu corpul.
Ansamblul organelor constituie un fel de mecanism ce primeste impulsul activitatii intime sau principiul vital existent in ele. Principiul vital este forta motrice a corpurilor organice. In timp ce agentul vital da impulsul organelor, actiunea organelor intretine si dezvolta activitatea agentului vital, asa cum frecarea dezvolta caldura.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Concordante biblice referitoare la creatie

"Oamenii si-au facut idei foarte divergente despre creatie, potrivit nivelului cunostintelor lor. Ratiunea aplecata spre stiinta a recunoscut neverosimilitatea anumitor teorii. Teoria oferita de spirite confirma opinia de mult timp admisa de catre oamenii cei mai luminati.
Obiectia ce se poate face acestei teorii este ca intra in contradictie cu textul cartilor sacre; dar o examinare serioasa faca sa se recunoasca faptul ca aceasta contradictie este mai mult aparenta decat reala, si ca rezulta din interpretarea data unui sens adesea alegoric.
Problema primului om in persoana lui Adam, ca unic stramos al omenirii, nu este singurul punct asupra caruia credintele religioase ar trebui sa se modifice. Miscarea pamantului a parut, intr-o anumita epoca, atat de opusa textului sacru, incat nu a existat persecutie in care teoria aceasta sa nu fi fost folosita ca pretext, si totusi pamantul se invarteste in ciuda tuturor anatemelor, lucru ce nu ar fi contestat nici astazi fara a ignora propria judecata.
Biblia spune de asemenea ca lumina a fost creata in sase zile si fixeaza data in jur de 4000 de ani inainte de era crestina. Inainte de aceasta pamantul nu exista; a fost scos din neant; textul este formal; iata ca stiinta pozitiva vine sa probeze contrariul. Formarea globului pamantesc este inscrisa in caractere imprescriptibile in lumea fosila si este dovedit ca cele sase zile ale creatiei sunt tot atat de bine perioade, fiecare putand insemna mai multe sute de mii de ani. Nu este pozitia unui sistem, a unei doctrine, a unei opinii izolate, este un fapt constatat ca si miscarea pamantului, si pe care teologia nu poate refuza sa-l admita, proba evidenta a erorii in care putem cadea luand ad litteram expresiile unui limbaj adeseori figurat.
Se poate conchide ca Biblia este o eroare? Nicidecum - doar ca oamenii s-au inselat in interpretarea ei.

Stiinta, cercetand prin arhivele pamantului, a admis ordinea in care diferitele fiinte au aparut pe suprafata lui, si aceasta ordine este in acord cu cea indicata de Geneza, cu diferenta ca aceasta opera, in loc de a fi iesit in mod miraculor din mainile lui Dumnezeu in cateva ore, s-a indeplinit, oricum din vointa sa, dar prin legea fortelor naturii, in cateva milioane de ani. Este atunci Dumnezeu mai putin mare sau mai putin puternic? Este astfel opera sa mai putin sublima neavand prestigiul instantaneitatii? Evident, nu. Ar trebui sa ne facem despre Divinitate o idee foarte redusa pentru a nu recunoaste atotputernicia sa in legile eterne pe care le-a stabilit in a conduce lumile. Stiinta, departe de a diminua opera divina, ne-o arata sub un aspect mai grandios si mai conform cu notiunile pe care le avem despre puterea si maretia lui Dumnezeu, in aceea ca a fost infaptuita fara abatere de la legile naturii.

Stiinta, ca si Moise de altfel, plaseaza omul ca fiind ultimul in ordinea creatiei fiintelor, dar Moise plaseaza potopul universal in anul 1654 de la facerea lumii, in timp ce geologia ne prezinta marele cataclism anterior aparitiei omului, dat fiind ca pana la acea data nu se gaseste in straturile primitive nicio urma de prezenta a sa, si nici a vreunui animal cu structura fizica asemanatoare; dar nimic nu dovedeste ca ar fi imposibil; cateva descoperiri au facut sa apara dubii in aceasta privinta - se poate deci, dintr-un moment in altul sa se obtina certitudinea materiala a anterioritatii speciei umane si atunci se va admite ca, si din aceste puncte de vedere, ca si din altele, textul biblic are un sens figurat. Problema este de a sti daca si cataclismul geologic este acelasi cu cel din vremea lui Noe; or, durata necesara formarii straturilor primitive nu permite a fi confundate, si din moment ce se vor regasi urmele existentei omului inainte de catasftrofa, se va demonstra ca Adam nu este primul om, iar facerea omului se pierde in noaptea timpului. Impotriva evidentei nu exista argumente, si va trebui sa se accepte aceasta, tot asa cum au fost acceptate miscarea pamantului si cele sase perioade ale formarii sale.

Existenta omului inainte de potopul universal este, intr-adevar, inca ipotetica, dar nu inseamna putin lucru. Admitand ca omul a aparut pe suprafata pamantului cu 4000 de ani inainte de Hristos, daca 1650 de ani mai tarziu specia umana a fost distrusa cu exceptia unei singure familii, rezulta ca popularea Terrei dateaza din vremea lui Noe, adica cu 2350 ani inaintea erei noastre. Or, in timp ce evreii emigrau in Egipt in secolul al optsprezecelea, ei gaseau tara foarte populata si foarte avansata ca civilizatie. Istoria dovedeste ca in aceasta epoca India si alte regiuni erau tot atat de infloritoare, fara a mai tine cont de cronologia anumitor popoare care trimit catre o epoca mult mai indepartata. Ar fi trebuit deci, ca intre secolele douazeci si patru si optsprezece, adica pe parcursul a 600 de ani, urmasii unui singur om sa fi putut popula toate tinuturile imense cunoscute atunci, presupunand ca altii nu o facusera pana atunci, si in acest scurt interval specia umana sa fi putut sa se ridice de la ignoranta absoluta a starii primitive la cel mai inalt grad de dezvoltare intelectuala, ceea ce contrazice toate legile antropologiei.

Diversitatea raselor vine in sprijinul acestei opinii. Climatul si obiceiurile produc fara indoiala modificari ale caracterului fizic, dar se cunoaste pana unde poate merge influenta acestor cauze, iar examenul fiziologic probeaza ca exista intre anumite rase diferente de constitutie mai profunde decat cele produse de climat. Incrucisarea raselor produce tipuri intermediare; tinde sa stearga caracterele extreme, dar nu le produce; nu creeaza decat varietati; or, pentru a se produce incrucisarea raselor, era nevoie sa existe rase distincte, si cum s-ar explica existenta lor daca li se atribuie o tulpina comuna si mai ales atat de apropiata in timp? Cum sa admiti ca in cateva secoleunii descendenti ai lui Noe s-au transformat in stramosi ai rasei etiopiene, de exemplu; o asemenea metamorfoza nu este mai admisibila decat ipoteza unei tulpini comune pentru lup si oaie, elefant si purice, pasare si peste. Inca o data, nimic nu ar sti sa prevaleze impotriva evidentei faptelor. Totul se explica, din contra, admitand existenta omului inainte de epoca ce i-a fost in mod obisnuit fixata; diversitatea stramosilor, Adam care traia acum 6000 de ani, populand un tinut nelocuit; potopul lui Noe ca o catastrofa partial confundata cu cataclismul geologic; tinand cont in sfarsit de forma alegorica in special in stil oriental, si care se regaseste in cartile sacre ale tuturor popoarelor.
De aceea este prudent a nu contesta cu foarte mare usurinta doctrinele ce pot mai devreme sau mai tarziu, ca de atatea ori, sa dea o dezmintire celor care le combat. Ideile religioase, departe de a se pierde, cresc odata cu stiinta."

Allan Kardec - Cartea spiritelor