sâmbătă, 12 decembrie 2009

RUGACIUNI DE IERTARE

          
          Rog sufletul .......... (numele), sa ma ierte pentru tot ce i-am gresit de acum si de altadata, cu vorba, cu gandul sau cu fapta, cu stiinta sau fara stiinta.


          Iert sufletul lui .......... (numele) pentru tot ce mi-a gresit de acum si de altadata, cu gandul, cu vorba sau cu fapta, cu stiinta sau fara stiinta, si-i daruiesc din tot sufletul meu, cu toata dragostea, toata iubirea mea, tot ce am mai bun si mai frumos in mine.


          Rog Sfanta Treime sa ne ierte pentru tot ce am gresit fata de intreaga Creatie Divina si pentru toata dizarmonia produsa in jurul nostru cu voie sau fara de voie, cu stiinta sau fara stiinta, de acum si de altadata.

AMIN

marți, 9 iunie 2009

Egalitatea in fata mortii


Dorinta de a perpetua propria memorie prin fenomene funerare este un ultim act de orgoliu.
Somptuozitatea monumentelor funerare nu este o fapta a rudelor ce vor sa onoreze memoria defunctului, adesea este orgoliul rudelor ce vor sa se glorifice pe ele insele. Aceste demonstratii nu sunt intotdeauna pentru cel decedat; este pentru amorul propriu, pentru lume si pentru a face parada de bogatia lor. Credem oare ca amintirea unui suflet drag este mai putin durabila in inima celui indurerat daca acesta nu poate pune pe mormant decat o floare? Credem ca marmura salveaza de la uitare pe cel ce a fost nefolositor pe pamant?

Cand se onoreaza intr-adevar memoria unui om de bine, este justa si ofera un exemplu bun.
Mormantul este locul de intalnire al tuturor oamenilor; aici sfarsesc inevitabil toate deosebirile dintre oameni. In zadar vrea bogatul sa-si perpetueze memoria prin monumente fastuoase, timpul le va distruge asa cum distruge corpurile. Amintirea faptelor sale bune si a celor rele va fi mai putin perisabila decat mormantul sau, pompa funerariilor sale nu-i va spala pacatele si nu-l va ridica pe o treapta superioara in ierarhia spirituala.

miercuri, 27 mai 2009

Legea dreptatii


Sentimentul de dreptate exista in natura incat ne revoltam la gandul unei nedreptati. Progresul moral dezvolta fara indoiala acest sentiment dar nu ti-l da. Dumnezeu l-a asezat in inima omului si de aceea gasim adesea la oamenii simpli conceptii mai precise despre dreptate decat la cei care au o multime de cunostinte.
Dreptatea este o lege a naturii. Ea este amestecata adeseori cu pasiuni ce alterneaza acest sentiment, asa cum se intampla cu majoritatea celorlalte sentimente naturale, facand ca lucrurile sa fie vazute dintr-o perspectiva falsa. De aceea oamenii inteleg atat de diferit si unul vede drept ceea ce altuia i se pare nedrept.

Dreptatea consta in respectul drepturilor fiecaruia. Ceea ce determina aceste drepturi sunt: legea omeneasca si legea naturala. Oamenii facand legi corespunzatoare traditiilor si caracterului lor, aceste legi au stipulat drepturi ce variaza potrivit progresului cunostintelor. Legile noastre de azi, fara a fi perfecte sunt diferite de cele din Evul Mediu; acele drepturi invechite ce ni se par monstruoase, pareau juste si naturale in acea epoca. Dreptul stabilit de catre oameni nu este intotdeauna conform dreptatii; de altfel el nu guverneaza decat anumite raporturi sociale, in timp ce, in viata privata exista o multime de acte ce tin numai de un tribunal al constintei.

Suportul dreptatii fondate pe legea naturala, a fost stabilit de Hristos: sa dorim altora ceea ce am dori pentru noi insine. Dumnezeu a asezat in inima omului regulile adevaratei dreptati, prin dorinta fiecaruia de a-si vedea respectate drepturile. In incertitudinea legata de modul de actiune fata de semenul sau intr-o circumstanta oarecare, cand omul se intreaba cum ar vrea sa fie tratat intr-o imprejurare asemanatoare, Dumnezeu nu poate sa-i dea un ghid mai sigur decat propria constiinta.
Criteriul adevaratei dreptati consta, intr-adevar, in a dori pentru ceilalti ce ti-ai dori tie, si nu a dori pentru tine ce ai dori pentru ceilalti, ceea ce nu este intru totul acelasi lucru. In toate timpurile si in toate circumstantele, omul a cautat intotdeauna sa se prevaleze de dreptul sau personal: sublimul religiei crestine consta in faptul ca a luat dreptul personal drept temei pentru dreptul semenului.

Nevoia omului de a trai in societate antreneaza obligatii specifice. Prima dintre ele este de a respecta drepturile semenilor sai. Cel ce va respecta aceste drepturi va fi intotdeauna drept. In lumea noastra unde atatia oameni nu practica legea dreptatii, fiecare foloseste represaliile, ceea ce duce la tulburare si confuzie in societate. Viata sociala da drepturi si impune datorii in mod reciproc.
Limita dreptului recunoscut semenului sau este limita dreptului personal, in aceeasi circumstanta si reciproc.
Drepturile naturale sunt aceleasi pentru toti oamenii, de la cel mai neinsemnat pana la cel mai puternic; Dumnezeu nu a facut pe unii dintr-un lut mai pur decat pe ceilalti, toti sunt egali in fata Lui. Aceste drepturi sunt eterne; cele stabilite de om pier odata cu institutiile sale. Fiecare cunoaste forta sau slabiciunea si va sti intotdeauna sa aiba un fel de respect pentru cel ce-l va merita datorita virtutii si intelepciunii sale.
Este foarte important de stabilit acest lucru, pentru ca persoanele ce se considera superioare sa-si cunoasca indatoririle si sa-si merite respectul. Subordonarea nu va fi compromisa daca autoritatea va fi data intelepciunii.
Caracterul omului care va practica dreptatea in deplinatatea sa va fi cu adevarat drept, ca si Iisus deoarece va practica in aceeasi masura dragostea de aproape si mila, fara de care nu exista dreptate adevarata.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

luni, 25 mai 2009

Sacrificiile


Utilizarea sacrificiilor umane s-a practicat din cele mai vechi timpuri. Omul a crezut ca astfel de practici puteau fi placute lui Dumnezeu deoarece nu-l intelegea pe Dumnezeu ca izvor al bunatatii. La popoarele primitive materia domina spiritul, oamenii nu abandonau instinctele brutale, erau in general cruzi, deoarece nu aveau inca dezvoltat simtul moral. Apoi, oamenii primitivi trebuie sa fi crezut in mod natural ca o creatura insufletita avea mai mare pret in ochii lui Dumnezeu decat un corp material. Aceasta i-a facut sa sacrifice mai intai animale, si mai tarziu oameni, deoarece conform falsei lor credinte gandeau ca pretul sacrificiului era in raport cu importanta victimei. In viata materiala, cea pe care o practicam in majoritate, daca vrem sa oferim un dar cuiva, il alegem de o asemenea valoare dupa cum vrem sa-i aratam persoanei mai multa consideratie si mai mult atasament. La fel trebuie sa fie si cu oamenii ignoranti in privinta lui Dumnezeu.

Sacrificile umane isi au originea in ideea falsa de a fi pe placul lui Dumnezeu. Oamenii au abuzat de ea sacrificand pe dusmanii lor, chiar si pe dusmanii lor personali. De altmiteri, Dumnezeu nu a cerut niciodata sacrificii, nici animale si nici omenesti; El nu poate fi adorat prin distrugerea inutila a propriei creatii.
Sacrificiile umane, chiar indeplinite cu o intentie pioasa, nu au fost placute niciodata lui Dumnezeu. Oamenii fiind ignoranti puteau crede ca realizau un act laudabil sacrificand pe unul din semenii lor; in acest caz, Dumnezeu nu o atribuia decat gandului si nu faptei. Oamenii, imbunatatindu-se, trebuiau sa-si recunoasca greselile si sa dezaprobe aceste sacrificii ce contraveneau ideii de spirite luminate; luminate deoarece spiritele erau atunci acoperite cu un val material. Dar, prin liberul arbitru, ele puteau sa aiba o intelegere a originii si finalitatii lor, si multe intelegeau deja, prin intuitie, raul ce-l faceau, dar asta nu inseamna ca savarseau mai putin rau pentru a-si satisface propriile porniri.

Ce trebuie sa gandim despre razboaiele numite sacre? Sentimentul ce impinge popoarele fanatice la exterminarea totala a celor ce nu impartasesc aceeasi credinta, pentru a se face placute lui Dumnezeu, ar parea sa aiba aceeasi origine ca si cel ce le incita odinioara la sacrificarea semenilor lor.
Popoarele si indivizii sunt indemnati de spiritele rele si ajungand la razboi cu semenii lor, actioneaza impotriva vointei lui Dumnezeu, care spune ca trebuie sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti. Toate religiile, sau mai degraba toate popoarele, adorand un acelasi Dumnezeu, indiferent de numele ce-l poarta, duc razboaie de exterminare deoarece religia lor este diferita sau n-a atins nivelul credintei popoarelor luminate. Popoarele sunt scuzabile ca nu cred cuvantul celui ce a fost animat de Spiritul Domnului si trimis de el insusi, mai ales daca nu l-a vazut si nu au fost martorii faptelor sale; si cum vrem sa creada in acest cuvant de pace, cand noi mergem si le punem armele in maini. Ele trebuie mai intai sa se lumineze si de aceea este bine sa le facem cunoscuta invatatura lui Dumnezeu prin convingere si blandete, si nicidecum prin forta si sange. De ce am vrea ca strainii sa ne creada pe cuvant cand actele noastre dezmint doctrina pe care o predicam?

Dumnezeu judeca intentia omului iar fapta are mica importanta pentru El. In mod evident, este mai placut lui Dumnezeu de a vedea oferindu-i-se fructe decat sangele victimei. Dar, rugaciunea spusa din adancul inimii este de o mie de ori mai placuta lui Dumnezeu decat toate ofrandele pe care i le putem aduce.
Dumnezeu binecuvanteaza intotdeauna pe cei care fac binele, iar a ajuta pe saraci si pe cei indurerati este cel mai bun mijloc de a-l cinsti. Dumnezeu nu dezaproba ceremoniile pe care le facem pentru rugaciune, dar sunt multi bani ce ar putea fi folositi mult mai util. Dumnezeu iubeste simplitatea in toate. Omul se ataseaza de suprafata si nu de inima; este un spirit cu vederi inguste.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

duminică, 24 mai 2009

Caracterul omului de bine


Adevaratul om de bine este cel care practica legea dreptatii, a dragostei si caritatii in toata puritatea sa. Daca isi intreaba constiinta cu privire la actele savarsite, va intreba daca nu cumva a incalcat intr-un fel aceasta lege; daca nu cumva a facut rau, daca a facut tot binele pe care-l putea face, daca nimeni nu se plange de el si in sfarsit daca a facut aproapelui ceea ce ar fi dorit sa i se faca lui. Omul patruns de sentimentul caritatii si dragostei pentru ceilalti face binele pentru bine, fara a spera ceva, si isi sacrifica interesul propriu pentru dreptate. El este bun, omenos, binevoitor cu toata lumea, caci ii vede frati pe toti oamenii fara deosebire de rasa sau credinta. Daca Dumnezeu i-a dat putere si bogatie, el priveste aceste lucruri ca pe o avere de care se foloseste pentru a face binele; nu face din ele un motiv de mandrie, caci stie ca Dumnezeu asa cum i le-a dat, asa i le poate lua. Daca ordinea sociala a asezat oameni sub influenta sa, el ii trateaza cu bunatate si bunavointa, deoarece sunt egalii sai inaintea lui Dumnezeu; el se foloseste de autoritatea sa pentru a-i ridica din punct de vedere moral si nu pentru a-i umili cu orgoliul sau.

Omul de bine este indulgent cu slabiciunile aproapelui, deoarece stie ca el insusi are nevoie de indulgenta si isi repeta acest cuvant al lui Iisus: Cel ce se stie fara pacat sa arunce primul piatra. El nu este deloc razbunator, dupa exemplul lui Iisus el iarta jignirile amintindu-si numai facerea de bine, caci el stie ca i se va ierta lui asa cum si el a iertat. El respecta la semenii sai toate drepturile date de legile naturii, asa cum ar dori sa-i fie si lui respectate.
Prin ce trasaturi se poate recunoaste la un om progresul real ce trebuie sa-i inalte spiritul? - Spiritul probeaza elevatia sa atunci cand toate actele vietii sale corporale vadesc practicarea legii lui Dumnezeu si cand intelege cu anticipatie viata spirituala.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)