Sfantul Mare Mucenic Dimitrie este cinstit pe data de 26 octombrie.A trait in timpul imparatilor Diocletian (284-305) si Maximian (286-305). Din viata sa, inscrisa in Sinaxare, aflam ca a fost fiul prefectului din Tesalonic. Datorita calitatilor sale, este numit dupa moartea tatalui sau, guvernator al Tesalonicului. Tinand seama de faptul ca Dimitrie nu a ascuns ca este crestin, a fost intemnitat. In vremea aceea, crestinii erau trimisi ca pedeapsa, sa lupte cu gladiatorii. In aceste lupte, crestinii erau victime sigure. Potrivit traditiei, Nestor - un tanar crestin, cere binecuvantarea de la Sfantul Dimitrie sa-l omoare pe Lie, gladiatorul favorit al imparatului, pentru a pune capat luptelor sangeroase. Dimitrie il va insemna cu semnul sfintei cruci pe frunte si ii va spune: "Du-te si pe Lie il vei birui, iar pe Hristos Il vei marturisi". Prin rugaciunele Sfantului Dimitrie, Nestor reuseste sa-l strapunga cu lancea pe Lie. La finalul acestei lupte, imparatul Maximian porunceste ca lui Nestor sa i se taie capul, iar Dimitrie sa fie strapuns cu sulitele. Din trupul lui Dimitrie, nu a curs sange, ci mir tamaduitor de boli.Conform cercetarilor, Sfantul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium (Sremska Mitrovita, in Serbia), iar moastele sale au fost aduse in Tesalonic, la 26 octombrie 413. Biserica actuala in care se afla moastele Sfantului Mucenic Dimitrie a fost construita la putin timp de la incendiul bisericii ridicate de guvernatorul Leontie, din anii 626-634. A fost transformata in moschee in anul 1493 si redata cultului crestin in 1912.
Sfantul Mare Mucenic Dimitrie in iconografie
In primele reprezentari, Sfantul Mucenic Dimitrie nu apare ca fiind militar, ci intr-un costum civil care apartinea clasei senatoriale. Amintim ca in anul 2000, David Woods a lansat o ipoteza legata de cultul Sfantului Dimitrie, in care sustine ca acest cult s-a dezvoltat prin mutarea moastelor mucenicilor militari Chelidonius si Emeterius, din Spania la Tesalonic. Guvernatorul Leontie va primi vindecare in urma sarutarii acestor moaste, in anul 413. Dorind sa afle cui apartin moastele, David Woods precizeaza ca s-a interpretat gresit inscriptia de la locul moastelor. S-a citit Demeterius in loc de Emeterius. Aceasta ipoteza, ar putea fi un raspuns la reprezentarea iconografica a Sfantului Dimitrie in chip de militar. Pe o gravura in fildes din secolul al X-lea intalnita in Constantinopol, Sfantul Dimitrie este reprezentat ca soldat de infanterie. Insa, o icoana din secolul al XI-lea din Sinai il arata ca fiind civil. O alta icoana din Sinai, datand din perioada cruciadelor, pictata in a doua jumatate a secolului al XII-lea, il infatiseaza pe Sfantul Dimitrie alaturi de Sfantul Gheorghe. Cei doi sunt reprezentati calare, Sfantul Dimitrie pe un cal negru, iar Sfantul Gheorghe pe un cal alb. In timp ce Sfantul Gheorghe este reprezentat impungand cu sulita un balaur, Sfantul Dimitrie este infatisat invingandu-l pe gladiatorul Lie. Avand in vedere ca Sfantul Dimitrie l-a invins pe Lie prin rugaciune, nu direct in lupta, aceasta reprezentare face trimitere la razboiul nevazut. In icoanele recente, mai ales din Grecia, in spatele Sfantului Dimitrie apare in fundal, Turnul Alb din Salonic.
Originea numelui Dimitrie
Originea numelui Dimitrie e greceasca si aminteste de vechea zeita Demeter. Crestinismul a impus numele masculin Demetrios, explicat uneori ca simplificare a lui demometer, "maica poporului” (demos = popor; meter = mama), pronuntat in neogreaca dimomitir. La noi, pe langa numele barbatesti Dumitru, Dimitrie (cu prescurtari ca Mitrea, Mitru, Mitu, Dima si diminutive ca Mitrus, Mitrut, Mitrel, Mitrica, Mitus, Mitel, Mitica, iar uneori Mitty, sub influenta occidentala), exista si numele femeiesc Dumitra (de unde Mita si alte forme diminutivate).
Troparul Sfantului Dimitrie
Mare aparator te-a aflat intru primejdii lumea, purtatorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe pagani. Deci, precum mandria lui Lie ai surpat si la lupta indraznet pe Nestor l-ai facut, asa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeul roaga-L sa ne daruiasca noua mare mila.
Sfanta Parascheva s-a nascut in secolul al XI-lea, in satul Epivat din Tracia, pe tarmul Marii Marmara, in apropiere de Constantinopol (azi Istanbul). Se spune ca pe cand avea 10 ani, Cuvioasa Parascheva a auzit intr-o biserica cuvintele Mantuitorului: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte o determina sa-si daruiasca hainele sale saracilor. Dupa o vreme se retrage in pustie. Urmand sfaturile unor vietuitori alesi, se indreapta spre tinutul Pontului, oprindu-se la manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde va ramane cinci ani. De aici a plecat spre Tara Sfanta, in dorinta de a-si petrece restul vietii in locurile sfinte. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o manastire de calugarite in pustiul Iordanului. Din putinele stiri privitoare la viata ei, aflam ca intr-o noapte, pe cand avea 25 de ani, un inger i-a spus in vis, sa se reintoarca in locurile parintesti. Sfantul Varlaam scrie in Cazania sa: "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit".
Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivat, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. Aici, impacata cu sine, cu oamenii si cu Dumnezeu, si-a dat sufletul. A fost ingropata ca o straina. Potrivit traditiei se spune ca un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au aruncat la tarm, iar un sihastru care traia acolo, a rugat pe niste crestini sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Sapand deci o groapa, au aflat trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputrezit si plin de mireasma. Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului. Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, sezand pe un scaun luminat si inconjurata de ingeri, iar unul dintre acestia il mustra pentru ca n-a scos din groapa trupul Cuvioasei Parascheva. Iar imparateasa pe care o vazuse in vis " si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva " i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva la loc de cinste. Credinciosii au inteles ca este un semn dumnezeiesc, fapt pentru care au luat trupul Cuvioasei din mormant si l-au asezat in biserica Sfintii Apostoli din Kallicrateia. Indata au avut loc vindecari minunate in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste. In anul 1238, in ziua de 14 octombrie, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate la Tarnovo, fiind asezate in Biserica cu hramul Maicii Domnului.
In anul 1393, Bulgaria cade sub ocupatia turcilor, iar bisericile bulgare au fost transformate in moschei. Este anul in care sfintele moaste sunt mutate la Vidin, pentru 5 ani. Dupa lupta de la Nicopole din anul 1396, moastele Sfintei Parascheva vor ajunge din Vidin la Belgrad - Serbia, in anul 1398. In 1521, sultanul Suleiman Magnificul cucereste Belgradul. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva sunt duse la Constantinopol, fiind asezate in palatul sultanului. Au fost rascumparate de la turci de Patriarhia Ecumenica. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost asezate in Biserica Panmakaristos, sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice. Dupa transformarea acestei biserici in moscheie, moastele au fost duse in mai multe biserici: Vlaherne (1586), Sfantul Dumitru de la Xiloporta (1597) si Sfantul Gheorghe din Fanar - noul sediu al Patriarhiei Ecumenice (1601).
Stramutarea moastelor Cuvioasei Parascheva la Iasi
Vasile Lupu ctitorind la Iasi biserica "Sfintii Trei Ierarhi" si amintindu-si de Ioan Asan, care la vremea sa a stramutat moastele Prea Cuvioasei Parascheva de la Epivat la Tarnovo, de Alexandru cel Bun care a adus moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Cetatea Alba la Suceava, a facut demersurile necesare la Patriarhia din Constantinopol ca moastele Sfintei Parascheva sa fie stramutate la Iasi. Plateste toate datoriile Patriarhiei Ecumenice, si astfel, patriarhul Partenie I si membrii Sinodului au hotarat sa-i ofere, drept recunostinta, moastele Cuvioasei. Moastele Cuvioasei Parascheva au fost aduse in Moldova de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) si asezate pe 14 octombrie 1641, in Manastirea „Sfintii Trei Ierarhi“. In anul 1887, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate in Catedrala mitropolitana din Iasi.
Cinstirea Cuvioasei Parascheva nu are granite
Bisericile care au ca ocrotitoare pe Sfanta Cuvioasa Parascheva sunt intr-un numar mare. Astfel, in Arhiepiscopia Bucurestilor sunt peste 33 de biserici, in Arhiepiscopia Targovistei 18, in Episcopia Buzaului 29, in Episcopia Dunarii de Jos 24, in Episcopia Alexandriei si Teleormanului 4, in Arhiepiscopia Iasilor 35, in Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor 5, in Episcopia Romanului 22, in Arhiepiscopia Sibiului 47, in Episcopia Maramuresului si Satmarului 6, in Arhiepiscopia Timisoarei 18, in Episcopia Caransebesului 5, in Mitropolia Basarabiei 6. Episcopia Ortodoxa a romanilor din Ungaria are la Gyula o biserica cu hramul "Sfanta Parascheva", construita in anul 1834. Romanii din Malovista (Macedonia), Torino (Italia), Paris (Franta), Wakefield, Massachusetts (SUA) au biserici al caror hram este Sfanta Parascheva.
Uneori, cultura se bucura. Iar bucuria ei din smerenie vine, fara zgomot, pasnic, ca o sarbatoare in timp de razboi. Sunt oameni ai spiritului care, in cultura fiind, fac toate cele neobisnuite culturii: tac, se smeresc, nu se agita, nu proclama, nu incrimineaza, ci pur si simplu exista - monumental. Cu o maretie de zvon, in cultura secolului nostru Petre Tutea are caracteristicile duhului: exista fara sa se fi manifestat. Nu a putut si nu a avut cum sa se manifeste in ultimele decenii. Cand ii iei omului miscarea, nu-i ramane decat sederea, iar cei mai buni fac din aceasta minunat prilej de gandire. Gandind si stapanind prin gand, sunt ascetii culturii contemporane, pustnici care s-au rugat pentru mantuirea ei. Raportul nostru cu lumea a fost mereu unul de invecinare. Am avut o pozitie contemplativ-defensiva care ne-a permis supravietuirea. Insa aceasta invecinare nu presupune numai pasivitate ori numai defensiva, ci si lupta, forma publica de angajare, intr-un cuvant: invatatura. Am invatat la inceput din invecinarea cu altii, cu romanii sau cu turcii, am invatat invecinandu-ne cu marile puteri ce ne stateau in jur si, se pare, a venit vremea sa invatam invecinandu-ne cu noi insine. Tutea este unul dintre putinii care, astazi, ne indeamna la acest fel nou de invecinare, singurul capabil sa ne asigure identitatea si universalitatea in acelasi timp.
Viata
Tot ce se stie despre Tutea se stie din intamplare. S-a nascut la 6 octombrie 1902, in satul Botenii de Muscel, avand in urma un sir de strabuni preoti, el aparand, printre livezile muscelene, ca fruct ultim al harismei acestora. Liceul il face in parte la Campulung-Muscel, in parte la Cluj. Tot la Cluj face si Facultatea de Drept, unde isi ia titlul de doctor in stiinte juridice. Se instaleaza la Bucuresti, lucrand in Ministerul Economiei Nationale. Face mai multe calatorii diplomatice la Berlin, Budapesta si Moscova; este mediatorul celui dintai tratat economic intre Regatul Romaniei si noua putere sovietica. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Pandrea si altii, colaboreaza la revista Cuvantul a lui Nae Ionescu, in timp ce la Cluj, in studentie, fiind de stanga, colaborase la reviste socialiste. Citeste indelung si temeinic, abordand zonele clasice ale culturii. Isi face in epoca un renume de om de spirit si adancime. Primii ani de dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial si inceperea razboiului comunist cu valorile si adevarul ii traverseaza relativ bine. Anchetat de mai multe ori, dupa obiceiul vremii, este arestat definitiv in 1956. In temnita avea sa se converteasca la crestinism. Parcurge intreg spatiul concentrationar, de la Malmaison pana la Aiud, Jilava si Ocnele Mari.
In perioada de detentie Petre Tutea tine conferinte, initiaza, dezbate, asculta si dialogheaza. Multi isi vor aminti de intalnirea, in inchisori, cu Tutea. Un taran este intrebat de ce sta pe langa el: intelegi ceva? - Nu, dar e o grozavie! Tot de domeniul grozaviei si al marturisirii tine si vestita predica de la Aiud, in care, timp de trei ore, face o vasta paralela intre Platon si Hristos, intre paganism si crestinism, aratand superioritatea religiei bazate pe actul mistic al intruparii. Batut, umilit, injosit, trece prin toate apele tulburi ale prostiei. Timp de saizeci de zile, la Ocnele Mari, sta in anticamera torturii; nu intra insa, deoarece in ziua stabilita un detinut scapa din mainile gardienilor, sparge geamul si tipa: sariti, fratilor, ca ne omoara! Conducerea inchisorii are teama de o eventuala miscare a populatiei din Ocnele Mari si opreste torturile. Dar incep izolarile. Este eliberat in anul de gratie 1964.
Locuieste pe unde poate, pe la prieteni, pana ce, cu ajutorul unui tanar care ii era "student" in Cismigiu, reuseste sa se mute intr-o garsoniera, la etajul opt, foarte aproape de parcul preferat. Publica in Familia de la Oradea cateva fragmente din Teatrul seminar, iar in revista Arta un eseu despre Brancusi. Cu toate ca i se interzice aparitia in presa, Tutea publica, sub pseudonimul Petre Boteanu (la Gandirea semnase Petre Marcu), eseul Filozofia nuantelor si Despre Socrate. Are o intensa activitate "didactica": se plimba cu tineri in Cismigiu, invatandu-i ce diferente exista intre lumina soarelui in amurg si la rasarit, intre prostie si spirit, intre necredinta si credinta. Lucreaza prin dictare sau prin grea scriere cu mana proprie, bolnava, la cateva eseuri mai intinse. Pentru a se putea intretine, este trecut ca membru al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor. Dar in ce post sa va trecem, domnule Tutea? - "Pe post de Socrate!" In mai multe randuri, securitatea ii confisca manuscrisele; alte pagini sunt date spre pastrare prietenilor. Risipeste cu darnicie spirit, intr-un gest de insamantare cosmica. Pe toti cei care se intampla sa-i treaca pragul sau sa-l intalneasca ii invata cele doua cuvinte-cheie ale verticalitatii: crestin si roman. Suspectat, urmarit, chestionat, le zambeste tuturor, aratand puterii o enorma bunavointa si scuzandu-i nesfarsita prostie. I se insceneaza o delincventa: este arestat in holul hotelului Athenee Palace, sub invinuirea de specula, fireste nedovedita. In decembrie 1989 este pazit de doi soldati, pentru a se preintampina un eventual atentat.
Ajunge, in urma unor interviuri televizate, in centrul atentiei. Cucereste si farmeca lumea gazetareasca, si nu numai pe aceasta. Primeste in medie, pe zi, opt-zece ziaristi si de doua ori mai multi vizitatori. Traieste cu aceeasi pensie de la Uniune ca si mai inainte. Prezent in presa din ce in ce mai mult, incepe sa se vorbeasca despre un eventual tutism. Apele se linistesc, gazetarii devin tot mai rari. Boala isi face aparitia. In prima jumatate a ultimului an de viata locuieste cu un tanar care se straduieste sa-i fie de folos. A doua jumatate, pana la moarte, este internat la Spitalul Christiana. I se iau si aici interviuri; isi formeaza un nou grup de "studenti", dintre cei internati, calugari, maici, medici sau tarani. Ii iarta pe cei care l-au chinuit. Moare la 3 decembrie 1991, dimineata. Este inmormantat la Boteni, de ziua Sfantului Nicolae, drumul spre locul de pace facandu-l intr-un car tras de boi. Putini oameni in jurul pamantului proaspat: unii nestiind, iar altii neputand probabil sa vina, insa multi fulgi, multa cernere din ceruri, el, Petre Tutea, trecand desigur cu bine prin vamile vazduhului.
Opera
Opera, urmand rigorile spirituale ale modelului, nu trebuie sa ne trimita la ea insasi, nici chiar la cel care a scris-o, ci la Cel care a facut posibila lumea in care ea a aparut. Tutea nu a visat sa aiba opera, insa se vede treaba, cum se intampla in povesti, ca Dumnezeu da cui nu cere - iar Tutea nu a cerut niciodata. Tot ceea ce a scris are o motivatie de cronicar: s-a simtit dator sa fixeze in memoria scrisa evenimente si idei care au traversat cerul vremii sale. Paginile dictate vin si ele dintr-o alta preocupare decat cea de scriitor - sunt pagini marturisitoare, in care nimeni nu va gasi noutati, in nici un domeniu; sunt pagini de reafirmare, de adunare si sistematizare a unor adevaruri spuse deja, dar care trebuiesc marturisite, proclamate din nou, spre tinere de minte. Opera lui Tutea se plimba pe strada. Daca intalniti, uneori, cate un tanar inchinandu-se in fata bisericii si aratand spre dumneavoastra priviri in care va oglinditi, sau cate un tanar cufundat in lectura, in cine stie ce sali friguroase de biblioteca, sau cate un om trecut de mult de tinerete, dar cu o vajnica articulare pe care numai suferinta o da, ei bine, sa stiti ca, asa fragmentara cum pare la prima vedere, ati avut de-a face cu opera lui Petre Tutea. Este o opera-marturisire - o traire in celalalt - o opera imediata. Tutea a avut oroare de operele lansate in haul unui public impersonal. Apostolica, marturisitoare, opera lui e propovaduire fata catre fata. Cei mai multi creatori traiesc prin mandat artistic, intr-o relatie in care se cunoaste expeditorul, dar nu se stie nimic despre destinatar; opera valabila se bazeaza pe Adevar si, pe Adevar bazandu-se, ea se bazeaza pe Persoana, pe calitatea de persoana a adevarului. De aici vorbirea catre celalalt, catre persoana aproapelui, iar nu catre impersonalul departelui.
O opera se naste din invecinare, daca vrea sa se constituie intr-o invatatura, intr-o lume antiaxiologica, rasturnata, orice posesor al adevarului trebuie sa-l marturiseasca testamentar; de aceea, discursul lui Tutea abunda in formule precise, care nu lasa loc echivocului semantic sau ideatic. Fiind marturisitoare, opera ce se bazeaza pe acest fel de discurs vizeaza altceva decat satisfacerea cerintelor estetice: e o opera ce se vrea cale spre mantuire. Cand se intalnesc, in Pateric, un calugar batran cu unul tanar, cel tanar ii cere cuvant de folos sau cuvant de invatatura, iar cel batran, invecinat prin rugaciune si post cu Dumnezeu, il da scurt, testamentar. Opera lui Tutea e cuvantul de invatatura de care avea si are nevoie cultura romaneasca in trecerea ei de la subterana la lumina, de la impersonal la personal, de la zbatere si indoiala la credinta si certitudine. Opera lui Tutea, cata se afla in oameni sau in pagini scrise sau in benzi inregistrate, se contureaza in jurul unor titluri sugestive prin ele insele: Tratat de economie politica, Tratat de antropologie crestina, Introducere la teatrul seminar, Teatrul seminar, Comentarii la Platon, Comentarii la Kant, Dialoguri (Bios, Eros si altele), Reflectii religioase asupra culturii, Socrate, Mircea Eliade, Filozofia nuantelor, Introducere mistica in filozofia moderna. Abordand fundamentalul si neavand nimic comun cu conjunctura, primirea operei lui Tutea se face in plina asteptare. Domol, ca o apa intre doua dealuri, curgerea ideatica tarzie asteapta soarele, pentru ca, in momentul intrarii in mare, sa-si poata arata toate irizarile, altminteri invizibile.
O opera trebuie asteptata, iar nu tolerata. Persoana-creator catre persoana-primitor, opera e o relatie filiala, de intregire a unei familii spirituale; cine vrea sa afle ceva profund din valentele spiritualitatii romanesti trebuie sa astepte, testamentar, pana ce ultimul lucru isi va fi aflat soarta viitoare. E modul de a intra in manastirea cugetului romanesc - trecand pe sub poarta arcuita, intr-o plecaciune in fata bisericii din mijloc, pana la care se asterne drumul de piatra al adevarului si simplitatii. O creatie a spiritului e altceva decat un produs. Ea presupune un cadru, o lume pregatita in asa fel incat sa-i primeasca rigorile. Spiritul se intrupeaza numai dupa un sir lung de profeti, care primenesc si pregatesc lumea cu ideea minunii. Cei treisprezece ani de temnita si convertire au pregatit lumea romaneasca pentru primirea marturisirii lui Tutea, pe care o numim, conventional, opera: o opera deloc comoda, cum nici intruparile nu sunt comode si nici usor de acceptat; o opera care ne demonstreaza finitudinea noastra autonoma si mizeria acceptarii acesteia, care ne arata vinovatia fundamentala ce o avem fata de cer si fata de dumnezeirea din noi. Daimonul operei lui Tutea este dorinta mutarii din loc a ceturilor interioare. Cuvant de invatatura, opera lui Tutea e cuvant de dojana, cuvant de iertare, depinde de noi cata dojana si, mai ales, cata iertare ne va da opera aceasta.
Sistemul
Fara sa-si propuna sa aiba opera, Tutea nu si-a propus sa aiba nici sistem. Cu toate acestea, putem vorbi despre un sistem Tutea in masura in care acceptam definitia pe care el o dadea sistemului - ca adevaratul sistem e cel care aduna nelinistile omului si le aduce, spre rezolvare, cerului. Iata de ce, cand vorbim despre sistemul lui Tutea, nu putem vorbi decat despre credinta lui. Crestinismul e sistemic prin definitie - coerent, eshatologic, crestinul probeaza, constient sau nu, functia sistematizatoare si recuperatorie a crestinismului - hristocentrismul e modelul de sistem cu garantii in absolut. Crestin, Tutea se bucura de avantajul sistemic al credintei sale: pentru el, sistemul nu e valabil daca nu-l mantuie pe cel care-l construieste. Fara aceasta finalitate, sistemul ramane o inutila si sinistra constructie, prin care bantuie de la un capat la altul stihia indoielii, a putrefactiei si mizeriei. Fortand putin lectura teologica a termenului de sistem, putem spune ca sistemul, de fapt, nici nu se construieste - ci se da, e un har, e un talant, si numai in aceasta acceptiune gandirea lui Tutea poate fi identificata, fara temere, cu un sistem.
Sistemul Tutea e un sistem crestin. Mai mult, un sistem crestin ortodox, cu elemente vadite de mistica rasariteana si meditatie athonita. Intr-o eventuala istorie a cugetarii romanesti, sistemul Tutea ar putea fi definit, in stil calinescian, ca un sistem manastiresc de gandire, alaturi de cel al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Nichifor Crainic ori Constantin Noica. Vorbind despre o inghetare sistemica si despre neputinta de a mai gandi in afara limitelor sistemelor existente, Tutea intuia, ca singura posibilitate de constructie ideatica, marturisirea. Aparitia gandirii crestine in traseul sau spiritual a fost inregistrata de Tutea in inchisoare, acolo unde doar invecinarea cu Dumnezeu mai putea sa dea invatatura salvarii, restul invecinarilor - cu celula, cu gardienii sau cu tortionarii - nefiind altceva decat un continuu indemn la disperare.
Cultural, increstinarea lui Tutea a avut la baza o receptare foarte curata, taraneasca, a valorilor spiritului. Apartinand unei generatii culturale de varf, avand acces la toate izvoarele, Tutea a experimentat copios binefacerile conceptului, ajungand in cele din urma la limitele gandirii autonome; conceptul se vadea a fi o mantuire pe termen scurt, un bulevard ce sfarseste intr-o groapa. Printre ruinele conceptului, colindand in speranta gasirii unei zidiri intregi, Tutea a aflat zidirea trainica, de alta esenta, a Bisericii, singura capabila sa raspunda intrebarilor acumulate prin cultura. Gandirea lui Tutea e o permanenta tensiune a trecerii de la concept la dogma, de la indoiala la certitudine. Conceptul te salveaza din naufragiu, aruncandu-te pe o insula, unde mori dupa ce un timp ai avut nebunia sa te crezi salvat, nefacand nici un semn vaselor ce treceau spre continent; dogma te salveaza, aducandu-te pe continent, punandu-ti pamantul imparatiei lui Dumnezeu sub picioare.
Crestinismul este starea ontologica normala a omului; dogma e revelatie, intelepciune divina. Tutea a perceput dogma in semnificatia ei vie, de adevar revelat, vazand in ea unicul mijloc de redare a libertatii spiritului: dogma elibereaza, nu constrange; infinita dumnezeire nu are cum sa margineasca sau sa constranga. Tutea a defrisat unele geometrii, deosebind intre interesant si adevarat, neputinta si libertate. Gandirea lui marcheaza permanent aceste distinctii, le probeaza mereu. Exista cateva cuvinte cu valoare orientativa in gandirea lui Tutea. As incerca sa schitez un inceput de Glosar al cuvintelor de invatatura:
Iisus Hristos - eternitatea care puncteaza istoria
dogma - adevar revelat ce ofera omului libertate si certitudine
revelatie - forma de dialog invatatoresc, pedagogic, intre persoana umana si persoana divina
sfintenie - fruntea tablei valorilor la care are acces omul
mantuire - intrare in imparatia lui Dumnezeu
concept - aproximatie rationala, autonoma, cu trimitere in hatisul neputintei si incertitudinii
sistem - forma ordonata de a aduce in fata lui Dumnezeu nelinistile si nelamuririle spiritului uman
roman - forma lingvistica si spirituala de a aduce lauda lui Dumnezeu.
Toate cuvintele-cheie de mai sus, la care se mai adauga si altele, au stat la baza invataturii pe care Tutea o transmitea tuturor acelora care se intamplau sa-i fie in invecinare, pentru un timp mai lung sau mai scurt. O gandire isi verifica valabilitatea atunci cand ii invata pe altii - gandirea lui Tutea e, prin insasi esenta ei crestin-marturisitoare, o invatatura destinata celuilalt. De aceea, nu am fost mirat vazand ca majoritatea dedicatiilor de pe cartile din biblioteca lui cuprind cuvintele maestru si discipol. Cineva ii scrie: "Marelui domn Petre Tutea, cu iubire de discipol...", altcineva: "Domnului Petre Tutea, ilustrul magistru, al crestinilor indrumator...", altcineva: "Domnului Petre Tutea, iubit parinte sufletesc al meu si al multora...", altcineva: "Domnului nostru Profesor...", iar altcineva: "Omagiu, admiratie si recunostinta domnului Petre Tutea, magistrul iubit al generatiei noastre tinere. In prezenta sa binecuvantata ne-am format ca luptatori, crestini si romani toti cei care ne-am simtit in stare de acest fapt."
Insemne
Insemne multe a lasat Petre Tutea prin viata - amintiti-va de tanarul inchinator sau de cel din biblioteca. Nu s-a considerat niciodata in masura sa aiba discipoli, dar nemasura lui smerenie se cheama, si cate nu invata cineva de la un smerit. Pentru multi, Judecata de Apoi e prima forma de dialog si de invecinare cu Dumnezeu, dar sunt oameni, ca Petre Tutea, care o viata intreaga au corespondat si s-au invecinat cu Dumnezeu in incercarea de a intra in zona certitudinilor. Dintotdeauna, Tutea a vorbit, iar el vorbea, in general, pe doua registre: cand cu oamenii, cand cu Dumnezeu. Vorbirea cu oamenii era o cale de eliberare a ceea ce se structurase pana atunci, pentru a face loc noilor geometrii, nu esential diferite de cele dinainte, dar altminteri, mai frumoase poate, oricum altfel.
"Filozofia nuantelor", spunea el - un exercitiu al valabilitatii, al revenirii la dogma. De aici, permanenta tensiune a trecerii de la conceptul uman, finit, la dogma nesfarsita, dumnezeiasca. Drumul de la concept la dogma era, in fapt, drumul de la Biblioteca la Biserica. Petre Tutea mergea des pe acest drum, insotit de Kant si Maxim Marturisitorul, de Sfantul Apostol Pavel si Sfantul Iustin Martirul si Filozoful, deopotriva. Isi punea palaria larga in varful fapturii lui inalte si, cu seninatatea bucuroasa a inteleptului, strabatea drumul. Uneori, si din fericire nu rar, mergea impreuna cu alti oameni, tineri mai ales. Ii invata si le povestea, determinandu-i sa accepte un alt ritm, o alta invecinare, o alta Realitate.
Tutea a murit intr-o dimineata, pe cand se pregatea sa plece de la Biblioteca spre Biserica, a murit pentru ca era deja in Biserica, iar Dumnezeu voia sa-L aiba cu Sine mereu. Invatatura prin invecinare, lectie despre cum sa te uiti spre cer si cum spre pamant, vecinatatea cu Petre Tutea, oricat de scurta, reprezinta pentru cine vrea sa invete ceva din ea un mod de recapitulare a istoriei mantuirii omului si de reafirmare a necesitatii de a intra in Biserica si in ritmul ei liturgic.
Conversatii cu Petre Tutea
Inceputul invataturii prin invecinare s-a petrecut in vara anului ’90, cand, mergand cu un prieten la Petre Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape doua luni, Tutea mi-a propus sa locuim impreuna, pentru a ne imbogati si pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cat din ajutorul de care avea nevoie Tutea am putut sa-i dau eu, dar sunt convins ca el mi-a dat un ajutor de nesperat, punandu-ma, printr-o subtila pedagogie, in invecinare cu marile probleme la care cautam, fara sa stiu, raspuns. Stand impreuna jumatate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am vazut cum Tutea trecea in revista acea umanitate peregrina cu calmul si bucuria cu care parintele isi numara copiii. Se perindau nenumarate intrebari, disperari sau comoditati, insa nici o intrebare nu a fost luata ca atare, nici o disperare nu a fost sporita si nici o comoditate incurajata. Pus in fata unei varietati naucitoare, Tutea gasea repede un limbaj care, general, invatator, consolator, patrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti. Fara un program fix, haotica in aparenta, viata cu Tutea era o permanenta asteptare. Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru ca mai avea ceva de adaugat, de spus in plus, intru o si mai mare intarire. Iar cand acel «altcineva» nu mai venea, gandul lui se intorcea asupra mea si facea completarile arzatoare. Iata de ce paginile de fata sunt rodul unei neveniri, al unei asteptari indelungi. Intre o ora si alta, timpul s-a scurs lasand, in asteptarea veciei, marturia istoriei la care a fost martor.
O zi calma. Ne-am trezit foarte de dimineata. Tutea are o mare pofta de vorba, de iscodire si de aflare; imi cere amanunte din viata mea, pana cand l-am cunoscut pe el: ce carti am citit, ce personalitati m-au marcat, ce posibile modele cred ca sunt demne de-a fi urmate. Imi spune ca el, in tinerete, s-a caznit sa inteleaga procesul cognitiv al omului, ca era uimit de paralelismul dintre gand si ganditor, dintre spiritual si material. In tinerete credea mult in puterea lui de a crea lucruri noi, originale.
- Omul gandeste predicativ sau, mai precis, propozitional si sistemic. Cand este autonom, nu pune nici pe afirmatiile, nici pe negatiile lui pecetea originalitatii. Am spus odata ca originali sunt numai idiotii, ca nu seamana cu nimeni. Ceea ce se crede de obicei despre originalitate tine de sfera afirmatiilor constatator-utile. De altfel, adevarul este transuman si transnatural, adica transcendent in esenta: Dumnezeu.
- In filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept?
- Ca notiune metafizica este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine ideala care prin natura ei reala se deosebeste de concept, care e formal, apropiindu-se nitel de divin. De obicei se confunda ideea cu conceptul. Ideea e metafizica, in timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gandit real, adica metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonica este o intuitie a realului, in timp ce conceptul exprima o suma de lucruri prin similitudini si utilitate.
- Putem deci defini metafizica…
- Putem defini metafizica: este stiinta realului.
- Stiinta a realului intuit, metafizica nu are totusi acces la realitatea mistica.
- Evident. Salvarea e de natura religioasa, iar nu logica. Niciodata un concept nu e exhaustiv, deoarece necomplet este si obiectul exprimat. Metafizica e inutila in fata mortii. Doar mistica e valabila, si din nefericire nu am realizat in mine un mare mistic… Metafizica e o speculatie autonom umana si de aceea sensurile dobandite prin speculatie metafizica tin de individuatie.
- Individuatia, in plan religios, devine insingurare, asceza.
- Cand vezi cirezile de imbecili, devine suportabila insingurarea. Eu am insa un spirit de cireada sinistru… Asta e doar o izmeneala stilistica… Sunt de o sociabilitate gretoasa. Inteligenta nu justifica lucrul acesta. Nu am vocatie de anahoret.
- Sunteti un autor fara carti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastra e una vorbita, colectiv aparuta si colectiv pastrata. Nu stiu cine spunea ca dumneavoastra ganditi pe masura ce vorbiti. Astfel s-ar explica sociabilitatea extrema pe care o practicati.
- E adevarat. Nu am scris nici o carte. Cateva incercari. Rare sunt cartile celebre… De obicei sunt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca sa fiu scriitor.
- In epoca n-ati fost totusi prea lucid… Ma gandesc, iarasi, la ciudata perioada de stanga.
- Ce sa-i fac! Eram in tinerete de stanga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.
- Ati inceput sa va apropiati de crestinism chiar in perioada de stanga?
- Visam o republica religioasa, ceea ce e o absurditate. Religia e legata de aceste doua mari principii: Principiul monarhiei si Principiul ierarhiei. Calcate acestea, se realizeaza spiritul de cireada umana. Eu raportez religia si la cantitatea de ordine etico-sociala posibila prin prezenta ei… E adevarat: eram oleaca agitat in tinerete. N-am putut suporta mizeria umana. Pozitia mea la stanga a avut numai un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi-a placut ce mi-a zis Cioran, la cafenea, cand eram nelinistit. Zic: ce facem, ma Emile, cu nefericitii lumii? Zice: sa nu confiscam atributele lui Dumnezeu; sa-i lasam in grija Lui!
- Aveati uneori idei «revolutionare»? Gandeati ca e posibila o rezolvare a mizeriei sociale prin revolutie?
- Revolutia e o inaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupa facerea lumii; doar daca te situezi in afara ei si creezi o lume noua. Ce de timp a pierdut generatia mea cu ideea de revolutie, cand de fapt revolutia nu adauga nimic Ideilor lui Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba-ceea: «Mereu rasare-acelasi soare, mereu traiesc aceiasi prosti.»
- Va simtiti atasat de generatia dumneavoastra…
- In generatia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si Eliade. Stii cine a fost inteligent in generatia mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu e un intelept, ci un disperat. Disperat, el este, in esenta, anticrestin… Insa despre Nae Ionescu se spunea ca scuipa inteligenta! Doua mari personalitati din epoca s-au detestat: Nae Ionescu si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Tinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna impreuna si ne-am inteles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitatii!
- Dar locul dumneavoastra in epoca…
- Am o legenda, dar legenda mea nu acopera ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate.
- Si din cauza asta sunteti neconsolat…
- Nu. Sunt neconsolat pentru ca sunt batran, ca ma asteapta moartea si ca nu am mormant. Moartea e necesara, dar insuportabila. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu ma consoleaza ideea ca voi muri. Sunt agatat de viata cu ultimele gheare… Nu-i cred pe cei ce spun ca mor consolati si solemni. Doar sfintii sunt capabili de asa ceva… Nu e un fleac incercarea mortii. As vrea sa traiesc doua sute de ani. E cam nereligioasa aceasta dorinta si aceasta zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare branza n-as face daca as mai trai o suta de ani, dar nici putin lucru n-ar fi… De la o varsta, fiecare zi in plus e un cadou.
Continuam dialogul despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: «Hristoase, nu ma lasa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea sa-si tradeze cauzele. Se uita la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea, in timp ce citeam, il aud vorbind in somn: «Parinte, de unde stiti ca am prelucrat in temnita credinta?»
Spre dimineata, ma trezeste sa-mi spuna:
- Un lucru foarte important - deoarece nu cred, Radule, sa fie vorba in cazul meu de o opera; sa nu te superi, dar eu cred ca opera mea e mai degraba aici, in locul si timpul vorbirii noastre.
- Sunteti un imediat!
- Oarecum, insa sa stii ca mi-e groaza de o posteritate pur legendara.
- Chiar si in forma ei filozofica si marturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate?
- Chiar si asa…
- Dar sfintii fara opera, si unii chiar fara ucenici?
- Ei, aia este o legenda mistica de care eu, cat m-as chinui, nu voi beneficia.
Incepe sa se lumineze in camera. Cateva vrabii se asaza pe pervaz. Se uita la mine putin naucit de lumina.
- Ma preocupa ideea asta, nu stiu de ce.
- Care idee?
- Ideea „operei“ mele.
- De ce?
- Pentru ca om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci - ce sunt?
- Un marturisitor, un pedagog.
- Crezi?
- Aveti multi «elevi», «studenti». Acoperiti un intreg ciclu de formare…
Vorbim multa vreme, pana aproape de pranz, despre rostul lui in lumea aceasta si, drept concluzie:
- Nu cred ca sunt singurul parazit ce creste in cutele societatii, nu?
Il contrazic:
- Nu sunteti deloc asa ceva.
- Dar atunci?
- Sunteti, fie ca va place, fie ca nu va place, un fenomen, ceva luat ca atare. Nu vi s-au descoperit inca legile de functionare, structura etc. Oricum, aveti un statut care nu e nici inalt si nici jos, ci in curs de stabilire.
La 22 de kilometri de Targu Neamt, pe soseaua ce duce spre comuna Pipirig, în inima muntilor ascunsi sub codri se descopera în toata frumusetea ei solitara Mănăstirea Sihastria. De trei secole, paraul Secu ii scalda intrarea precum Iisus le-a spalat picioarele Apostolilor. Locasul sfânt a dat credinciosilor un duhovnic, renumit pentru harul sau de a mântui sufletele enoriasilor: Cleopa Ilie.
50 de ani de preotie. Sapte petrecuti în pustiu. 31 de volume scrise. Suflete mântuite. Sapte mănăstiri gospodarite. Părintele Cleopa este "unul dintre cei mai iscusiti duhovnici în a doua jumatate a secolului XX", scrie părintele Ioanichie Balan în cartea sa despre viata arhimandritului.
"Manca-v-ar Raiul! Eu sunt mosu’ Putregai, mosu’ Putregai, mosu’ Putregai. Nici un bine n-am făcut eu pe fata Pământului. Dorm mult, mananc mult, un putregai. N-am nimica bun în mine, numai rautati" - asa zicea Părintele Cleopa când venea vorba de el, pentru ca, spunea tot el, smerenia este cea mai importanta virtute la un călugăr. Viata Părintelui Cleopa a fost povestita de ucenicul sau, părintele Ioanichie Balan, în 350 de pagini de carte, cu acelasi titlu.
- S-a născut la 10 aprilie 1912 in com. Sulita, jud. Botosani, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru Ilie. A urmat scoala primară de sapte ani în satul natal. Avea o memorie cu totul deosebită, asemănându-se mamei sale. Timp de peste trei ani de zile a făcut ucenicie duhovnicească la Schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea.
- În anul 1929, la începutul lui decembrie, a intrat în obstea Schitului Sihăstria împreună cu fratele său mai mare, Vasile. După trei zile de ispitire, au fost primiti în obstea acestui schit, în ziua Sfântului Ierarh Spiridon, la 12 decembrie.
- Până în anul 1935, Constantin a păscut oile Schitului Sihăstria, împreună cu alti frati. Apoi este luat în armată în orasul Botosani. Se reîntoarce la schit în toamna anului 1936 si este tuns în monahism la 2 august 1937, primind numele de Cleopa. După aceasta face ascultare la oile schitului până în vara anului 1942, fiind ajutat de monahii Galaction Ilie si Antonie Olaru.
- În iunie 1942 este adus în schit si numit loctiitor de egumen, întrucât staretul Ioanichie Moroi era bolnav.
- În anul 1944, la 27 decembrie, monahul Cleopa este hirotonit ierodiacon, iar la 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de Episcopul Galaction Cordun, pe atunci staret al Mănăstirii Neamt. După această dată este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.
- În anul 1947, Schitul Sihăstria, numărând peste 60 de vietuitori, a fost ridicat la rang de mănăstire, iar Proto-singhelul Cleopa Ilie este făcut arhimandrit, cu aprobarea Patriarhului Nicodim.
- În anul 1948, fiind urmărit de organele politice de atunci, se retrage pentru sase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria.
- În anul 1949, la 30 august, Arhimandritul Cleopa Ilie este numit staret al Mănăstirii Slatina-Suceava si se transferă acolo cu 30 de călugări din obstea Mănăstirii Sihăstria, în urma deciziei Patriarhului Justinian. În locul său este numit staret Protosinghelul Ioil Gheorghiu.
- La Mănăstirea Slatina întemeiază o obste care a ajuns la peste 80 de vietuitori. Între anii 1952-1954, fiind urmărit de securitate, se retrage în Muntii Stânisoara, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. După mai bine de doi ani de viată pustnicească, este readus în mănăstire, la porunca Patriarhului Justinian.
- În anul 1956, revine la metanie, iar în primăvara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Muntii Neamt, unde se nevoieste mai bine de cinci ani de zile.
- În toamna anului 1964 revine în Mănăstirea Sihăstria, ca duhovnic al întregii obsti, si povătuieste fără întrerupere atât călugări, cât si mireni, timp de 34 de ani, până la 2 decembrie 1998, când îsi dă duhul în mâinile lui Hristos.
Părintii săi, Alexandru si Ana Ilie, au fost un exemplu viu de trăire crestină, fiind iubitori de Dumnezeu, de biserică si de copii. Nu lipseau niciodată de la sfintele slujbe, făceau milostenie, se rugau mult împreună cu copiii, si duceau o viată curată si bineplăcută lui Hristos. Casa lor era ca o biserică, asa cum povestea si Părintele Cleopa: ''Aveam o cameră toată numai cu icoane. Un fel de paraclis. Acolo ne rugam. Chiar si la miezul noptii ne sculam si făceam rugăciuni''. Nu se auzea între ei de înjurături, betie, desfrâu, judecăti pentru avere si avorturi, ci viata de zi cu zi curgea lin ca o apă dulce de izvor, căci asa se mostenea din mosi-strămosi si asa era traditia crestină în partea locului.
Nu întâmplător s-au născut în această zonă, cu rânduiala lui Dumnezeu, multi oameni mari, dintre care nu putini călugări, preoti, ierarhi alesi si cuviosi, cum a fost si Sfântul Ioan cel Nou de la Neamt (1913-1960) si chiar Ieroschimonahul Paisie Olaru, duhovnicul Părintelui Cleopa. Între acestia nu gresim dacă îl numărăm si pe vrednicul de pomenire, părintele nostru duhovnicesc al tuturor, Arhimandritul Cleopa Ilie.
El a fost ales de Dumnezeu de la nastere pentru a povătui duhovniceste si a mângâia atât pe călugări, preoti si ierarhi, cât si multimea credinciosilor. Preacuviosia sa era duhovnicul si povătuitorul de obste al tuturor celor ce-i cereau rugăciunile si voiau să urmeze lui Hristos, si a fost o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreaga noastră tară.
Casa părintească în care s-a născut Arhimandritul Cleopa Ilie era ca o biserică vie, dar nu o înlocuia pe cea din sat, unde slujea vestitul preot de atunci, Gheorghe Chiriac. Căci, precum spunea însusi Cuviosia sa, locuitorii din satul Sulita ascultau de preotul lor ca de Însusi Hristos si nimic nu făceau fără sfatul si binecuvântarea lui. De aceea, viata de zi cu zi curgea firesc, biserica era plină de credinciosi, iar copiii, foarte numerosi, formau podoaba satului.
Asa erau satele românesti în primele decenii ale secolului al XX-lea! Pentru aceasta si familia părintilor săi a fost binecuvântată de Dumnezeu cu zece copii, dintre care doi au murit de mici, iar opt copii (patru băieti si patru fete) au supravietuit.
Pruncul daruit Maicii Domnului
Constantin avea doua luni când mama sa il trecu de trei ori pe sub icoana Maicii Domnului si il darui Sfintei Fecioare. 17 ani mai târziu se hotaraste sa-si dedice viata lui Hristos si pleaca la Schitul Sihastria. Trei zile si trei nopti a stat la poarta mănăstirii ca să fie primit. S-a rugat continuu, în timp ce lovea cu un bat în butucii dimprejur. Nici de mancare n-a primit. Asa a dovedit staretului ca are rabdare - conditie de capatai în viata de monah. Stana, oile, trairea în liniste si singuratate în munti i-au fost timp de sase ani scoala de călugărie si teologie. A fost uns în călugărie la 25 de ani si botezat Cleopa.
In 1941, un incendiu a cuprins chiliile mănăstirii. Monahul, care intre timp a fost numit staret, reface în cinci ani sfântul locas. Drept recunostinta, Patriarhul României a ridicat schitul la rang de mănăstire si pe monahul Cleopa la rang de arhimandrit. Mult har era în predicile părintelui. Pe când cinstea pe Maica Domnului, la o întâlnire duhovniceasca în Bucuresti, icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu a inceput să se clatine, timp de câteva minute, si să cante ca o harpa. Cei prezenti plângeau si se inchinau. In 1947, fiind an de foamete, Părintele Cleopa a rânduit să se fiarba tot uleiul din magazie pentru a rezista peste iarna. Din neglijenta fratelui ce il supraveghea, uleiul s-a incins si a luat foc. Parintele Cleopa a ridicat cazanul de pe foc cu mainile goale si l-a scos în curte. Si-a ars mainile pentru a salva Sihastria.
Cinci ani în pustiu
Securitatea l-a anchetat cinci zile în 1948. Părintele a spus în timpul slujbei de Sfintii Constantin si Elena "sa dea Dumnezeu ca si conducatorii nostri de acum să fie ca Sfintii Imparati, ca sa-i pomeneasca Biserica în veac". Comunistii i-au considerat vorbele insulta si l-au dus la Targu Neamt. A stat intr-un beci în care nu era decât un pat de ciment. Nu a primit apa sau hrana. Când i-au dat pace, părintele s-a retras în munti, intr-un loc numit Piciorul Cucului, sase kilometri mai sus de mănăstire. Si-a făcut un bordei din lemn si pământ si se ruga zi-noapte cerând ajutorul Domnului. Un călugăr ii aducea hrana o data pe saptamana.
In 1949 a fost trimis de către Mitropolia Moldovei la Mănăstirea Slatina, ca staret, pentru a organiza viata de obste. Dar n-a avut Părintele Cleopa decât doi ani de liniste: securistii au dat navala în viata duhovniceasca a mănăstirii. Părintele a fost dus la Falticeni si a fost interogat toata noaptea. "Dumneata sabotezi economia nationala si spui ca astazi este Sfântul Gheorghe, maine este Vasile si oamenii pun tapina jos si nu mai lucreaza", ii strigau comunistii la ancheta. Scapat din mainile lor se retrage din nou în pustiu, impreuna cu ucenicul sau, Arsenie Papacioc. S-au adapostit la o stana părăsita, în muntii Stanisoarei. Straton, un bun crestin, le-a dus timp de doi ani alimente, o data pe luna. In 1959, comunistii se hotarasc să lupte impotriva "propagandei religioase " si dau un decret prin care peste 4.000 de monahi sunt izgoniti din mănăstiri.
Părintele Cleopa a fugit în pustiu pentru a doua oara. Timp de doi ani s-a ascuns pe muntele Petru Voda: a copiat cartile sfinte pe radacinile brazilor si s-a rugat cate 10-15 ore pe zi. Urmatorii trei ani i-a petrecut cu un alt ucenic al sau, Părintele Varsanufie, în padurile Pipirigului. In 1964, batranul Cleopa se intoarce la intaia sa dragoste duhovniceasca, Mănăstirea Sihastria. Zece ani mai târziu pleaca în pelerinaj cu alti călugări la Mormantul Domnului, la Muntele Sinai si Athos.
Mormantul tamaduitor
După ce a implinit 70 de ani, batranetea a inceput a se arata preotului Cleopa plina de boli. A fost operat de hernie, de piatra la rinichi si de tumoare vezicala. A suferit o operatie faciala din cauza unei infectii dentare. In ultimul an de viata nu mai putea merge decât sprijinit de ucenici. In 1998, la 86 de ani, părintele si-a dat duhul în bratele lui Hristos. Timp de trei zile si trei nopti, intreaga mănăstire si credinciosii s-au rugat pentru odihna sufletului sau. Incinta mănăstirii, cerdacurile, drumul spre cimitir si locurile dimprejur devenisera neincapatoare. "Toti isi doreau să se atinga pentru ultima oara de mana care impartise atatea binecuvântari", povesteste părintele Ioanichie. Nimeni nu a aruncat macar o lopata de pământ pe sicriul Părintelui Cleopa. Credinciosii l-au invelit în tarana cu mainile, până ce groapa a disparut. Pământul, parte din trupul preotului, tamaduieste acum bolnavii ce il folosesc, povesteste o maicuta.
Arapi cu furci de foc
Părintele Cleopa refuza să povesteasca credinciosilor despre întâlnirile sale cu Necuratul de pe vremea când a stat în pustiu. Spunea ca nu trebuie stiute. I-a marturisit insa părintelui Ioanichie o întâmplare, pe care acesta a consemnat-o în cartea sa despre viata duhovnicului. "Odata, pe la miezul noptii, citeam rugăciunile. Deodata a inceput un zgomot puternic. Când am deschis usa, am vazut o roata cat brazii si niste arapi imprejurul ei, cu furci de foc. Si a zis unul: "Acesta-i staretul Sihastriei! Bagati-l în roata!". Si imediat m-am trezit pe roata. Roata se invartea si ei asteptau cu furcile să cad în ele. Strangând cu putere Acatistierul la piept, am strigat: "Dati-va la o parte ca am acte de la Maica Domnului!". Atunci n-am mai vazut nimic. M-am trezit în bordei."
Gospodar priceput
Părintele Cleopa era foarte priceput în gospodarirea unei mănăstiri, de aceea, de-a lungul anilor, Mitropolia l-a mai insarcinat cu orânduirea asezarilor de la Mănăstirile Putna, Moldovita, Rasna, Schiturile Sihla si Rarau. A scris 31 de volume teologice si morale. Nimeni nu iesea din chilia lui fără un cadou: o icoana, o carte, o cruciulita, câteva boabe de tamaie, bani pentru cei lipsiti si obisnuita binecuvântare.
Un copil de 3 ani coboara pe aleea pietruita ce duce la biserica. Este insotit de bunicul sau, Constantin Soldanescu. "Vin de cel putin 30 de ani la Sihastria. Tocmai de la Falticeni. Un preot ca si Cleopa se naste o data la 1.000 de ani. Nu mai e om ca el, nu-l pot uita", spune si-si mangaie nepotul pe crestet.
A ne ruga înseamnă a ne înălţa spiritul şi inima către Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre si a-I implora ajutorul. A ne înălţa spiritul către Dumnezeu înseamnă a ne smulge din vârtejul treburilor omeneşti a tuturor atracţiilor pământului, fie pur materiale, fie intelectuale, după gradul de cultură al fiecăruia. Orice bucurie a trupului şi a spiritului trebuie înlăturată pentru a putea convorbi cu Dumnezeu şi a ne dărui Lui în întregime.
Ce ne cere Dumnezeu atunci cand ne rugam?
O atentie interioara, ceea ce de fapt nu inseamna un efort eroic. Dumnezeu stie slabiciunile si neputintele noastre si nu ne cere imposibilul. El doreste numai ca atunci cand buzele noastre pronunta cuvinte de ruga, spiritul nostru sa se gandeasca la El, ca vocea noastra sa fie ecoul inimii noastre. Aceasta este o atentie pur spirituala atunci cand mintea, indiferent de cuvintele pronuntate, mediteaza asupra perfectiunii lui Dumnezeu.
O atentie literala este aceea cand luam seama numai la cuvintele pronuntate si la intelesul lor strict. O atentie materiala este aceea cand punem pret pe felul pronuntarii cat mai corecte si care ne indeparteaza spiritul de Dumnezeu, legandu-l de impresiile materiale. Totusi, dupa sfaturile multor sfinti de seama, si aceasta rugaciune este placuta lui Dumnezeu, daca are la baza ei veneratia si intentia de lauda adusa Lui. De multe ori, atunci cand nu mai simtim o placere in rugaciune, cand mintea noastra nu se poate concentra suficient, cand atentia ne lipseste, cand ne intristam, cand ne deprimam si intrerupem rugaciunea sub motivul ca nu suntem destul de apti pentru ea, amanand-o pentru alta data si asteptand sa ne vina dorinta de rugaciune, savarsim o mare greseala.
Rugaciunea nu trebuie considerata ca o senzatie placuta si linistitoare, ca pe un farmec al imaginatiei inflacarate, nici ca pe lumina spiritului care ne descopera cu usurinta adevarul, nici ca pe o consolare a suferintelor noastre. Toate acestea sunt daruri exterioare pe care Dumnezeu le acorda din cand in cand alesilor Lui. Totusi, adevarata dragoste pentru Dumnezeu nu cauta aceste daruri, nu asteapta ca sa le aiba si apoi sa-L iubeasca pe Dumnezeu. Aceasta dragoste este adevarata renuntare de sine, ce se agata cu disperare si incredere oarba de Dumnezeu, chiar in ariditatea inimii, in neputinta concentrarii atentiei, in renuntarea la orice suport moral, la orice bucurie si consolare personala. Adevarata dragoste nu asteapta clipe de extaz pentru a vorbi cu Dumnezeu.
Astfel chiar daca in timpul rugaciunii, distractiile involuntare tulbura mintea si inima noastra, intentia de a-L adora si a-L iubi pe Dumnezeu, aceea conteaza. Vointa nu are insa niciodata distractii cand nu vrea sa le aibe, ea cum le observa poate sa le si alunge, sa-si intoarca gandurile si inima catre Dumnezeu. Daca totusi prezenta Lui fuge de noi, aceasta inseamna ca El insusi o doreste tocmai pentru a ne lega si mai strans de El, pentru a ne demonstra ca fara El si lipsiti de El devenim incapabili, neputinciosi. Carapacea corpului nostru constituie o permanenta piedica in a trai mereu cu Dumnezeu, o renuntare la sublima fericire pe care o vom avea numai dupa distrugerea acestei carapace. Atunci abia spiritul nostru va fi de-a pururi liber sa plutesca alaturi de Creatorul sau. Sa-l contemplam fata catre fata, “Ceea ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit”.
De aceea rugaciunea copiilor, simpla, lipsita de ingrijorare si neincredere este cea mai curata rugaciune. Un suflet care se roaga este un suflet care sufera, caci rugaciunea prin ea insasi este o mortificare, o suferinta corporala. Exista o pocainta mai meritorie si mai de valoare decat practica neincetata a rugaciunii? Si fara a simti o sensibila consolare? Ce lepadare de sine formidabila este aceea de a se ruga fara cel mai mic gust pentru aceasta, fara a simti vreo atractie, ba dimpotriva, chiar o repulsie pentru rugaciune! Sublimul exemplu si ultimul efort al omului durerii a fost abandonarea totala si renuntarea la orice consolare in ultima clipa a vietii sale materiale. Agonia corpului omenesc si clipa deprinderii lui definitive de spirit este aceasta senzatie de abandonare totala.
“Parinte, de ce m-ai parasit?” Cine va putea indura pana la sfarsit aceasta senzatie de abandonare totala, aceasta lipsa de orice consolare sensibila si trupeasca, acela isi va mantui sufletul. Acest lucru este formidabil cu neputinta de indurat si totusi, invierea lui Iisus ne da curajul, increderea si bucuria ca cel ce renunta la el totusi totalmente, acela ce nu-si mai cauta nici o consolare sensibila in minte, nici chiar in rugaciune, acela ce-si pune ultima nadejde in Dumnezeu, chiar cand pare parasit acela a invins moartea, acela voieste ce voieste Dumnezeu.
Niciodata nu ne vom lecui de disperarea spiritului din timpul rugaciunii, prin ingrijorari si reveniri fortate. Daca insa nu dorim aceste distractii si disperari, nu le vom avea. De teama lor ne pierdem si mai mult puterea spirituala. Cand dupa o rugaciune facuta cu efort si oboseala, constatam ca mintea noastra a alunecat permanent spre alte lucruri, este durerea ca ignoram puterea sacrificiului si ca am fi dorit in mod egoist sa simtim o placere si o alinare in fundul inimii. Dar atunci cand nu renuntam la aceasta dorinta, cand corpul nostru obosit nu permite sufletului sa se inalte, cand inima ramane uscata, iar buzele abia au puterea sa pronunte cuvintele care de multe ori nu mai au sens pentru noi, ah!, ce stare disperata. Dar ce sacrificiu si mortificare totala... Sa ne rugam deci, sa inlaturam piedicile care constituie de fapt meritul rugaciunii.
Necesitatea rugaciunii
A intreba daca rugaciunea este necesara inseamna a intreba daca ne putem dispensa de Dumnezeu. Ce este omul prin el insusi? Un neant, un intuneric plin de mizerie, supus degradarii. Prin el insusi este incapabil sa gandeasca si cum sa gandeasca si ce anume sa-si doreasca spre binele lui adevarat. Avem deci o mare nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a cunoaste binele a nu-l confunda cu raul si a folosi mijloacele cele mai bune pentru a inlatura acest rau. Acesta nu se obtine decat prin rugaciune. “Fara Mine nimic nu puteti face”.
Cine se dispenseaza de rugaciune pierde ajutorul lui Dumnezeu si mintea lui ramane intunecata, iar viata lui este o permanenta ratacire. Dumnezeu acorda totusi harul Sau, fara sa fi cerut, celor ce au vocatia credintei innascuta in ei. Dar acestia, daca vom cerceta bine au avut in familia si neamul lor o ruda credincioasa care s-a rugat neincetat cu inima curata la Dumnezeu. Asa binecuvanteaza Dumnezeu pana la al saptelea neam pe cei ce-l iubesc.
Iisus ne indeamna: “Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide” iata calea de a-si insusi harul si mila lui Dumnezeu, calea de a capata lumina cea adevarata, cunostinta cea sigura si nefalsificata. Iar Iisus adauga: ”Rugati-va neincetat”, iar Sfantul Pavel recomanda pocaitilor sai sa se roage fara intrerupere.”Rugaciunea este asemanatoare respitatiei crestinului, care prin ruga sa elimina aerul corupt al secolului pentru a aspira in schimb spiritul datator de viata al harului lui Dumnezeu”, spune Sfantul Ioan Crisostom, iar a inceta sa ne rugam este ca si cum am scoate un peste din apa.
Rugaciunea este viata crestinului. Pentru a ne salva trebuie mai intai sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne indepartam de frivolitatile si desertaciunile lumii, sa capatam o cunostinta luminata asupra adevaratelor noastre indatoriri. Ori acestea Dumnezeu ni le descopera in timpul rugaciunii. Cat de lipsiti de lumina sunt cei ce nu se roaga! Ei se conduc numai dupa pasiunile lor. Nu-si purifica niciodata sufletul, nu-si pun problema sensului existentei lor, traiesc ca animalele si se apropie in mod inevitabil de pieirea definitiva. Numai rugaciunea i-ar putea salva si degeaba se revolta impotriva lui Dumnezeu ca lor nu le-a daruit credinta. Ei insisi nu au dorit-o, caci daca ar fi dorit-o ar fi cerut-o, iar Dumnezeu o daruieste celui ce o cere cu sinceritate. Acesti oameni au preferat comoditatea vietii si lenea in locul luminii si al adevarului. Ei vor avea parte deci de ceea ce au ales si pe buna dreptate.
“Acela ce stie sa se roage, acela stie sa traiasca bine”, spune Sfantul Augustin, iar Sfantul Efrem spune: “Rugaciunea este paznicul modestiei, fraul furiei, leacul impotriva urei, reprimarea orgoliului, consolarea suferintelor, increderea in rezolvarea tuturor greutatilor" .“Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui”, ne invata Domnul nostru, iar a rabda ce inseamna decat a ne ruga mereu?
In ziua in care nu ne rugam ne daruim satanei, cu mainile si picioarele legate.”Privegheati si va rugati pentru a nu cadea in ispita”. O clipa de neatentie, de indolenta, de lene in privinta rugaciunii si diavolul pune stapanire pe noi. Numai printr-o permanenta rugaciune il putem deci tine la distanta. Rugaciunea este cheia raiului, ea deschide portile harului divin. Rugaciunea este un gaj, o garantie a imortalitatii, caci cel ce vorbeste cu Dumnezeu cu toata sinceritatea, devine mai tare ca moartea, sufletul lui devine nemuritor, iar corpul lui va reinvia in mod glorios.
Prin rugaciune il iubim pe Dumnezeu, Il adoram, speram la darurile Lui, inima noastra creste in prezenta Lui, ne dam seama de nimicnicia noastra, ne cuprinde o sfanta teama si respect imbinate cu nadejde si cu bucurie nesfarsita. Increderea in Tatal nostru trebuie sa fie nemarginita. El ne-a creat pentru a ne face fericiti, iar nu pentru a ne osindi. Cine Il iubeste, Il recunoaste de Tata si ajunge cu siguranta la fericirea suprema. Este deci ultranecesara rugaciunea. Ea ne aduce fericirea, ea ne arata calea de urmat spre perfectiune, spre Dumnezeu. Indepartarea de Dumnezeu aduce moartea sufletului. Suntem deci obligati sa ne rugam, nu numai prin legea divina, dar chiar prin legea naturii.
Rugaciunea ne este necesara pentru a ne intari in suferinte si slabiciuni, ea este poruncita de Dumnezeu pentru a scapa de ghearele satanei, sa ne mantuie de pacatul stramosesc, ne purifica din nou, ne reda nevinovatia. Ea este ca o armura ce protejeaza pe crestinul ce lupta pentru perfectiune, ea este faclia care imprastie intunericul din calea vietii omului, ea este porumbelul pacii intre om si Dumnezeu, ea este tamaia placuta lui Dumnezeu.
