sâmbătă, 21 martie 2009

Materialism

Anatomistii, fiziologii si in general cei ce aprofundeaza stiintele naturii sunt des inclinati catre materialism. Fiziologul raporteaza totul la ceea ce vede. Orgoliul oamenilor ce cred ca stiu totul si nu admit ceva ce poate depasi intelegerea lor! Insasi stiinta lor le da infumurarea; ei gandesc ca natura nu poate avea nimic de ascuns pentru ei.
Materialismul nu este o consecinta a studiilor ce ar trebui, din contra, sa arate omului superioritatea inteligentei care guverneaza lumea - noi oamenii tragem aceasta falsa concluzie, pentru ca noi putem abuza de tot, chiar de cele mai bune lucruri. De altfel, neantul ne inspaimanta mai mult decat am voi sa para, si firile puternice sunt adesea mai mult laudaroase decat brave.
Majoritatea sunt materialisti pentru ca nu au nimic cu care sa umple abisul ce se casca in fata lor; daca li se arunca o ancora de salvare, ei se vor agata strans de ea.

"Printr-o aberatie a inteligentei, exista oameni care nu vad in fapturile organice decat actiunea materiei si raporteaza la ea toate actele noastre. Ei nu au vazut in corpul omenesc decat masina electrica; nu au studiat mecanismul vietii decat prin jocul organelor; au vazut adesea intinzandu-se prin ruptura un fir, si nu au vazut nimic altceva decat acest fir; au cautat daca ramane ceva, si cum nu au gasit decat materie devenita inerta, caci nu au vazut sufletul ce iesea si nu l-au putut sesiza, au conchis ca totul consta in proprietatile materiei si ca astfel dupa moarte nu exista decat neantul gandirii - trista consecinta daca ar fi fost asa, caci atunci binele si raul ar fi fost fara scop; omul ar fi fost cladit sa nu se gandeasca decat la el si sa puna deasupra tuturor satisfacerea placerilor sale materiale, legaturile sociale ar fi fost rupte, afectele cele mai sanatoase indepartate fara intoarcere. Din fericire, aceste idei sunt departe de a fi generale; se poate chiar spune ca ele sunt foarte circumscrise si nu constituie decat opinii individuale, caci nicaieri nu au fost ridicate la rangul de doctrina. O societate fondata pe aceste baze ar purta in sine germenele distrugerii sale si membrii sai s-ar sfasia intre ei ca animalele feroce.

Omul are in mod instinctiv gandul ca totul pentru el nu se sfarseste odata cu viata; el are oroare de neant; el se straduieste in zadar sa se opuna gandului despre viitor, cand vine momentul suprem, deoarece nu sunt putini cei care se intreaba ce se va alege de ei; caci ideea de a parasi viata fara intoarcere are in ea ceva dureros. Cine ar putea, intr-adevar, sa priveasca in fata cu indiferenta o despartire absoluta, eterna de tot ceea ce a iubit? Cine ar putea sa vada fara spaima deschizandu-se in fata sa abisul imens al neantului, unde ar fi inghitite pentru totdeauna toate talentele noastre, toate sperantele noastre si sa-si spuna: Cum! dupa mine, nimic, nimic mai mult decat vidul; totul este sfarsit, fara intoarcere; cateva zile si amintirea mea va fi stearsa din memoria celor ce-mi supravietuiesc; curand nu va mai ramane nicio urma din trecerea mea pe pamant; chiar si binele pe care l-am facut va fi uitat de ingratii pe care i-am indatorat; si nimic pentru a compensa acestea, nicio alta perspectiva decat aceea a corpului meu ros de viermi!
Acest tablou nu are ceva oribil, glacial? Religia ne arata ca nu poate fi asa, si ratiunea ne-o confirma; dar aceasta existenta viitoare, vaga si nedefinita, nu are nimic care sa satisfaca dragostea noastra de certitudine; este ceea ce, la unii insufla indoiala. Avem un suflet, fie, dar ce este acest suflet? Are o forma, o aparenta oarecare? Este o faptura limitata sau una nedefinita? Unii spun ca este un suflu al lui Dumnezeu, altii o scanteie, altii o parte a marelui TOT, principiul vietii si al inteligentei; dar stim noi oare ce sunt toate acestea? Ce importanta mai are sa ai un suflet daca dupa noi el se cufunda in imensitate ca si picaturile de apa in ocean! Pierderea individualitatii noastre nu este ca si neantul?

Religia ne invata de asemenea ca vom fi fericiti sau nefericiti, dupa binele sau raul pe care le vom face; dar ce este fericirea care ne asteapta la sanul lui Dumnezeu? Este o beatitudine, o contemplatie eterna, fara alta preocupare decat de a aduce laude Creatorului? Flacarile iadului sunt o realitate sau un simbol? Insasi biserica il accepta in aceasta ultima acceptie, dar care sunt aceste suferinte? Unde este acest loc de supliciu? Intr-un cuvant ce se face, ce se vede in aceasta lume care ne asteapta pe toti? Nimeni, se spune, nu a revenit pentru a ne da socoteala. Este o eroare, si misiunea spiritismului este tocmai de a ne lamuri asupra acestui viitor, de a ne face, pana intr-un anumit punct, sa-l atingem cu mana si ochiul, nu numai prin rationament, ci si prin fapte. Gratie comunicarilor spiritiste, aceasta nu mai este o prezumtie, o probabilitate asupra careia fiecare brodeaza dupa plac, pe care poetii o infrumuseteaza cu fictiunile lor sau raspandesc imagini alegorice care ne inseala, ci este realitatea ce ne apare, insasi entitatile de dincolo de moarte care vin sa ne descrie situatia lor, sa ne spuna ce fac, sa ne permita sa asistam pentru a povesti astfel peripetiile din noua lor viata si, prin acest mijloc, sa ne arate soarta inevitabila care ne este rezervata dupa meritele si faptele noastre rele. Exista aici ceva antireligios? Cu totul impotriva, de vreme ce incredulii gasesc aici credinta iar nepasatorii o reinnoire a fervorii si increderii. Spiritismul este deci cel mai puternic auxiliar al religiei. De vreme ce este acest lucru, Dumnezeu este cel care ingaduie, si il ingaduie tocmai pentru a reinsufleti sperantele noastre sovaielnice si pentru a ne readuce pe calea binelui din perspectiva viitorului."

Allan Kardec - Cartea spiritelor

marți, 17 martie 2009

Demonii

"Cuvantul "demon" nu implica ideea de spirit rau ca in acceptiunea moderna deoarece cuvantul grec "daimon" din care deriva, semnifica geniu, inteligenta si desemneaza existente corporale, bune sau rele, fara distinctie.
Demonii, in acceptiunea comuna a cuvantului, presupun entitati in esenta raufacatoare; ar fi ca si celelalte lucruri, creatia lui Dumnezeu; or Dumnezeu care este in exclusivitate drept si bun nu ar fi putut crea fapturi dedicate raului prin propria natura si condamnate pentru eternitate. Daca nu erau opera lui Dumnezeu, ei ar fi existat ca si El de o eternitate, astfel incat ar fi existat mai multe puteri absolute.

Prima conditie a oricarei doctrine este de a fi logica, or, cea a demonilor pacatuieste tocmai prin aceasta lipsa esentiala. Este recunoscut faptul ca anumite credinte ale popoarelor primitive admit divinitati raufacatoare, demoni; insa pentru oricine face din bunatatea lui Dumnezeu un atribut prin excelenta, este ilogic si contradictoriu sa presupuna ca El ar fi putut crea fapturi destinate sa savarseasca vesnic raul, caci aceasta ar insemna negarea bunatatii sale.
Partizanii demonilor se sprijina pe cuvintele lui Hristos; noi nu contestam aici autoritatea invataturii sale, pe care am dori sa o vedem mai mult in inima decat pe buzele oamenilor, dar trebuie interpretat corect intelesul pe care el il dadea cuvantului "demon". Se stie doar ca forma alegorica este una dintre caracteristicile distinctive ale limbajului sau. Oare tot ceea ce cuprinde Evanghelia trebuie luat ad litteram? Drept proba redam urmatorul pasaj: " Indata dupa aceste zile de durere, Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina sa, stelele vor cadea din cer si tariile cerului se vor dezlantui. Adevarat va spun voua ca aceasta semintie nu va disparea pana cand toate cele aratate nu se vor infaptui".
Nu am vazut "forma" textului biblic contrazisa de stiinta in ceea ce priveste formarea si miscarea pamantului? Nu acelasi lucru reprezinta unele simboluri utilizate de Hristos care trebuie sa vorbeasca potrivit timpului si locurilor? Hristos nu a putut spune cu bunastiinta un lucru fals; asadar, daca in cuvintele sale exista lucruri ce par a soca ratiunea, este pentru ca noi nu le intelegem sau pentru ca nu le interpretam corect.

Oamenii au facut cu demonii ceea ce au facut cu ingerii; asa cum au considerat ca primii sunt entitati perfecte pentru eternitate, la fel au considerat spiritele inferioare ca entitati vesnic rele. Prin cuvantul "demoni" trebuie deci, sa se inteleaga spiritele impure, cu care adesea sunt identificate, cu deosebirea ca starea lor nu este decat tranzitorie.
Sunt spirite imperfecte ce cartesc impotriva probelor la care sunt supuse, si de aceea le indura perioada indelungata, dar care vor deveni bune la randul lor pe masura ce vor avea vointa necesara. S-ar putea deci accepta cuvantul "demon" cu aceasta restrictie; dar sensul in care este acum folosit ar putea induce in eroare, facand sa se creada in existenta entitatilor special create pentru rau.

In privinta lui satan, evident personificarea raului sub forma alegorica, s-ar admite a fi o faptura malefica luptand cu toate fortele impotriva Divinitatii, si a carui singura preocupare ar fi aceea de a i se opune.
Cum omului ii trebuie figuri si imagini pentru a frapa imaginatia, el a descris atunci entitati incorporale sub o forma materiala cu atribute amintind de calitatile si defectele lui. Astfel ca anticii, dorind sa personifice timpul, l-au descris prin figura unui batran cu clepsidra si coasa - figura unui tanar ar fi fost contraindicata; acelasi lucru este valabil pentru reprezentarile alegorice ale norocului, adevarului, etc. Modernii si-au reprezentat ingerii sau spiritele pure printr-o figura stralucitoare cu aripi albe, emblema a puritatii; satan, cu coarne, gheare si atributele bestialitatii, embleme ale pasiunilor josnice. Omul de rand, care ia lucrurile ad litteram, a vazut in aceste embleme un individ real, asa cum altadata il vazuse pe Saturn in alegoria Timpului."

Allan Kardec - Cartea spiritelor
sursa foto: news.wisc.edu

joi, 12 martie 2009

Entitati organice si anorganice


Entitatile organice sunt cele care contin o sursa de activitate intima ce le da viata: ele se nasc, cresc, se reproduc si mor. Ele sunt prevazute cu organe speciale pentru indeplinirea diferitelor functiuni ale vietii, adaptate necesitatilor de conservare. Cuprind oamenii, animalele si plantele.
Entitatile anorganice sunt cele care nu au nici vitalitate, nici miscare proprie si sunt formate doar prin agregarea materiei; acestea sunt mineralele, apa, aerul, etc.
Aceeasi forta uneste elementele materiale in corpurile organice si in corpurile anorganice. Legea atractiei este aceeasi pentru toate corpurile. Corpurile organice cat si cele anorganice au intotdeauna aceeasi materie, numai ca in corpurile organice ea este animata. Cauza animarii materiei este unirea sa cu principiul vital.
Principiul vital consta intr-un agent specific si este o proprietate a materiei organice. Este si cauza si efect. Viata este un efect produs prin actiunea unui agent asupra materiei; acest agent, fara materie, nu este viata, la fel cum materia nu poate trai fara acest agent. El da viata tuturor fiintelor care-l absorb si-a asimileaza.

Spiritul si materia sunt doua elemente constitutive ale universului. Principiul vital este unul dintre elementele necesare in constituirea universului, avandu-si sursa in materia universala modificata; este un element asemenea oxigenului si hidrogenului, care nefiind totusi elemente primare, sunt cu toate acestea parte a aceluiasi principiu. Rezulta de aici ca principiul vitalitatii nu consta intr-un agent primar distinct, ci intr-o proprietate speciala a materiei universale, datorata anumitor modificari.
Principiul vital isi are sursa in fluidul universal - este ceea ce noi denumim fluid magnetic sau fluid electric de animare. Este intermediarul, liantul intre spirit si materie. Principiul vital este acelasi pentru toate entitatile organice dar modificat dupa tipul speciei. Este ceea ce le da miscare si activitate si le distinge de materia inerta.
Vitalitatea nu se dezvolta decat prin corp. Acest agent vital fata materie nu este viata. Este necesara reunirea celor doua elemente pentru a se produce viata. Se poate spune ca vitalitatea ramane in starea latenta, pana cand agentul vital nu s-a unit cu corpul.
Ansamblul organelor constituie un fel de mecanism ce primeste impulsul activitatii intime sau principiul vital existent in ele. Principiul vital este forta motrice a corpurilor organice. In timp ce agentul vital da impulsul organelor, actiunea organelor intretine si dezvolta activitatea agentului vital, asa cum frecarea dezvolta caldura.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Concordante biblice referitoare la creatie


"Oamenii si-au facut idei foarte divergente despre creatie, potrivit nivelului cunostintelor lor. Ratiunea aplecata spre stiinta a recunoscut neverosimilitatea anumitor teorii. Teoria oferita de spirite confirma opinia de mult timp admisa de catre oamenii cei mai luminati.
Obiectia ce se poate face acestei teorii este ca intra in contradictie cu textul cartilor sacre; dar o examinare serioasa faca sa se recunoasca faptul ca aceasta contradictie este mai mult aparenta decat reala, si ca rezulta din interpretarea data unui sens adesea alegoric.
Problema primului om in persoana lui Adam, ca unic stramos al omenirii, nu este singurul punct asupra caruia credintele religioase ar trebui sa se modifice. Miscarea pamantului a parut, intr-o anumita epoca, atat de opusa textului sacru, incat nu a existat persecutie in care teoria aceasta sa nu fi fost folosita ca pretext, si totusi pamantul se invarteste in ciuda tuturor anatemelor, lucru ce nu ar fi contestat nici astazi fara a ignora propria judecata.
Biblia spune de asemenea ca lumina a fost creata in sase zile si fixeaza data in jur de 4000 de ani inainte de era crestina. Inainte de aceasta pamantul nu exista; a fost scos din neant; textul este formal; iata ca stiinta pozitiva vine sa probeze contrariul. Formarea globului pamantesc este inscrisa in caractere imprescriptibile in lumea fosila si este dovedit ca cele sase zile ale creatiei sunt tot atat de bine perioade, fiecare putand insemna mai multe sute de mii de ani. Nu este pozitia unui sistem, a unei doctrine, a unei opinii izolate, este un fapt constatat ca si miscarea pamantului, si pe care teologia nu poate refuza sa-l admita, proba evidenta a erorii in care putem cadea luand ad litteram expresiile unui limbaj adeseori figurat.
Se poate conchide ca Biblia este o eroare? Nicidecum - doar ca oamenii s-au inselat in interpretarea ei.

Stiinta, cercetand prin arhivele pamantului, a admis ordinea in care diferitele fiinte au aparut pe suprafata lui, si aceasta ordine este in acord cu cea indicata de Geneza, cu diferenta ca aceasta opera, in loc de a fi iesit in mod miraculor din mainile lui Dumnezeu in cateva ore, s-a indeplinit, oricum din vointa sa, dar prin legea fortelor naturii, in cateva milioane de ani. Este atunci Dumnezeu mai putin mare sau mai putin puternic? Este astfel opera sa mai putin sublima neavand prestigiul instantaneitatii? Evident, nu. Ar trebui sa ne facem despre Divinitate o idee foarte redusa pentru a nu recunoaste atotputernicia sa in legile eterne pe care le-a stabilit in a conduce lumile. Stiinta, departe de a diminua opera divina, ne-o arata sub un aspect mai grandios si mai conform cu notiunile pe care le avem despre puterea si maretia lui Dumnezeu, in aceea ca a fost infaptuita fara abatere de la legile naturii.

Stiinta, ca si Moise de altfel, plaseaza omul ca fiind ultimul in ordinea creatiei fiintelor, dar Moise plaseaza potopul universal in anul 1654 de la facerea lumii, in timp ce geologia ne prezinta marele cataclism anterior aparitiei omului, dat fiind ca pana la acea data nu se gaseste in straturile primitive nicio urma de prezenta a sa, si nici a vreunui animal cu structura fizica asemanatoare; dar nimic nu dovedeste ca ar fi imposibil; cateva descoperiri au facut sa apara dubii in aceasta privinta - se poate deci, dintr-un moment in altul sa se obtina certitudinea materiala a anterioritatii speciei umane si atunci se va admite ca, si din aceste puncte de vedere, ca si din altele, textul biblic are un sens figurat. Problema este de a sti daca si cataclismul geologic este acelasi cu cel din vremea lui Noe; or, durata necesara formarii straturilor primitive nu permite a fi confundate, si din moment ce se vor regasi urmele existentei omului inainte de catasftrofa, se va demonstra ca Adam nu este primul om, iar facerea omului se pierde in noaptea timpului. Impotriva evidentei nu exista argumente, si va trebui sa se accepte aceasta, tot asa cum au fost acceptate miscarea pamantului si cele sase perioade ale formarii sale.

Existenta omului inainte de potopul universal este, intr-adevar, inca ipotetica, dar nu inseamna putin lucru. Admitand ca omul a aparut pe suprafata pamantului cu 4000 de ani inainte de Hristos, daca 1650 de ani mai tarziu specia umana a fost distrusa cu exceptia unei singure familii, rezulta ca popularea Terrei dateaza din vremea lui Noe, adica cu 2350 ani inaintea erei noastre. Or, in timp ce evreii emigrau in Egipt in secolul al optsprezecelea, ei gaseau tara foarte populata si foarte avansata ca civilizatie. Istoria dovedeste ca in aceasta epoca India si alte regiuni erau tot atat de infloritoare, fara a mai tine cont de cronologia anumitor popoare care trimit catre o epoca mult mai indepartata. Ar fi trebuit deci, ca intre secolele douazeci si patru si optsprezece, adica pe parcursul a 600 de ani, urmasii unui singur om sa fi putut popula toate tinuturile imense cunoscute atunci, presupunand ca altii nu o facusera pana atunci, si in acest scurt interval specia umana sa fi putut sa se ridice de la ignoranta absoluta a starii primitive la cel mai inalt grad de dezvoltare intelectuala, ceea ce contrazice toate legile antropologiei.

Diversitatea raselor vine in sprijinul acestei opinii. Climatul si obiceiurile produc fara indoiala modificari ale caracterului fizic, dar se cunoaste pana unde poate merge influenta acestor cauze, iar examenul fiziologic probeaza ca exista intre anumite rase diferente de constitutie mai profunde decat cele produse de climat. Incrucisarea raselor produce tipuri intermediare; tinde sa stearga caracterele extreme, dar nu le produce; nu creeaza decat varietati; or, pentru a se produce incrucisarea raselor, era nevoie sa existe rase distincte, si cum s-ar explica existenta lor daca li se atribuie o tulpina comuna si mai ales atat de apropiata in timp? Cum sa admiti ca in cateva secoleunii descendenti ai lui Noe s-au transformat in stramosi ai rasei etiopiene, de exemplu; o asemenea metamorfoza nu este mai admisibila decat ipoteza unei tulpini comune pentru lup si oaie, elefant si purice, pasare si peste. Inca o data, nimic nu ar sti sa prevaleze impotriva evidentei faptelor. Totul se explica, din contra, admitand existenta omului inainte de epoca ce i-a fost in mod obisnuit fixata; diversitatea stramosilor, Adam care traia acum 6000 de ani, populand un tinut nelocuit; potopul lui Noe ca o catastrofa partial confundata cu cataclismul geologic; tinand cont in sfarsit de forma alegorica in special in stil oriental, si care se regaseste in cartile sacre ale tuturor popoarelor.
De aceea este prudent a nu contesta cu foarte mare usurinta doctrinele ce pot mai devreme sau mai tarziu, ca de atatea ori, sa dea o dezmintire celor care le combat. Ideile religioase, departe de a se pierde, cresc odata cu stiinta."

Allan Kardec - Cartea spiritelor

Pluralitatea lumilor


Toate planetele din spatiu sunt locuite. Omul pamantean este departe de a fi, asa cum pretinde, primul in inteligenta, in bunatate si in perfectiune. Exista totusi oameni care se cred foarte importanti si care isi inchipuie ca micutul glob pamantesc este singurul privilegiat cu fiinte ganditoare. Orgoliu si vanitate! Acesti oameni cred ca Dumnezeu a creat universul doar pentru ei.
Dumnezeu a populat lumile cu fiinte care concura la scopul final al Providentei. A crede ca suntem singurele fiinte in univers, inseamna a pune la indoiala intelepciunea lui Dumnezeu care nu a facut nimic inutil; El a dorit sa fixeze acestor lumi un scop mai serios decat acela de a distra privirea noastra. Nimic de altfel, nici in pozitie, nici in volum, nici in alcatuirea fizica a pamantului, nimic nu poate sa ne faca sa presupunem in mod rezonabil ca globul terestru este singurul ce are privilegiul de a fi locuit, excluzand atatea mii de lumi asemanatoare.
Alcatuirea fizica a diferitelor planete nu este pretutindeni aceeasi. Ele nu se aseamana deloc. Si entitatile care le locuiesc au o structura diferita, asa cum pestii sunt facuti sa traiasca in apa si pasarile in aer.
Noi credem ca nu ar exista alte surse de lumina si de caldura decat soarele si nesocotim electricitatea care, in anumite lumi, joaca un rol mult mai important decat pe pamant. De altfel, nu toate fiintele sunt constituite din aceeasi materie ca si noi, cu organe identice cu cele ale oamenilor.
Conditiile de existenta ale fiintelor ce populeaza diferitele lumi trebuie sa fie apropiate mediului in care traiesc. Daca nu am vedea niciodata pesti nu vom intelege cum fiintele pot trai in apa. Tot asa cu celelalte lumi care contin elemente ce ne sunt necunoscute. Oare nu vedem pe pamant, lungi nopti polare luminate de electricitatea aurorelor boreale? Ar fi cumva imposibil ca, in anumite lumi, electricitatea sa fie mai abundenta decat pe pamant si sa joace un rol general ale carui efecte sa nu le putem intelege? Aceste lumi pot deci cuprinde in ele caldura si lumina necesare propriilor locuitori.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Diversitatea raselor umane


Diferentele fizice si morale care disting varietatea raselor de oameni pe pamant se datoreaza climatului, vietii, obiceiurilor. Este ca in cazul a doi copii de la aceeasi mama care, crescuti departe unul de altul si in mod diferit, nu vor semana deloc din punct de vedere moral.
Omul a luat nastere in mai multe puncte de pe glob si in diverse epoci - aceasta fiind una din cauzele diversitatii raselor, apoi oamenii, dispersandu-se in diferite zone climaterice si amestecandu-se cu alte rase, au format noi tipuri umane. Aceste diferente nu conduc la specii distincte; toate sunt din aceeasi familie - oare diferitele varietati ale aceluiasi fruct le impiedica sa apartina aceleeasi specii?
Toti oamenii sunt frati intru Dumnezeu, deoarece sunt animati de spirit si tind catre acelasi scop. Noi luam intotdeauna cuvintele ad litteram.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Popularea pamantului. Adam


Specia umana nu a inceput printr-un singur om. Cel pe care il numim Adam nu a fost primul, nici singurul care popula pamantul. Adam a trait cam cu patru mii de ani inainte de Hristos.
Omul pe care traditia l-a pastrat sub numele de Adam a fost unul dintre cei care au supravietuit, intr-o anumita regiune, dupa marile cataclisme ce au zguduit scoarta pamantului in diverse epoci, si a devenit stramosul unei semintii de oameni care traiesc si azi. Unii il considera pe Adam un mit sau o alegorie personificand primele varste ale omenirii.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Formarea entitatilor vii


Pe pamant, la inceput, totul era haos; elementele erau amestecate. Incetul cu incetul, fiecare lucru a capatat locul sau, atunci au aparut entitatile vii adaptate starii de atunci a globului terestru. Pamantul inchidea germenii care asteptau momentul favorabil pentru a se dezvolta. Principiile organice se adunara de indata ce inceta forta ce le tinea departate, si ele au format germenii tuturor fiintelor vii. Germenii au ramas in stare latenta si inerta, asemenea cristalidelor si semintelor plantelor pana in momentul propice ecloziunii fiecarei specii; atunci, entitatile din fiecare specie s-au adunat si s-au multiplicat.
Elementele organice, inainte de formarea pamantului, se gaseau in stare de fluid in spatiu, in mijlocul spiritelor, sau pe alte planete, asteptand vremea pamantului pentru a incepe o noua existenta pe o planeta noua.

Chimia ne prezinta moleculele corpurilor organice unindu-se pentru a forma cristale de o regularitate constanta, specifica fiecarei specii, de indata ce exista conditiile cerute. Cea mai mica tulburare a acestor conditii este suficienta pentru a impiedica reunirea elementelor sau, cel putin, dispunerea regulata ce constituie cristalul. De ce n-ar fi la fel si cu elementele organice? Conservam ani de zile semintele plantelor si animalelor care nu se dezvolta decat la o temperatura data si intr-un mediu propice; s-au vazut graunte de grau germinand dupa mai multe secole. Exista in aceste seminte un principiu potent de vitalitate care nu asteapta decat o circumstanta favorabila pentru a se dezvolta.
Ceea ce se petrece zilnic sub ochii nostri n-ar putea exista tocmai de la inceputurile planetei noastre? Constituirea entitatilor vii iesind din haos prin insasi forta naturii micsoreaza cu ceva grandoarea lui Dumnezeu? Departe de aceasta, ea raspunde mai bine ideii ce ne-o facem despre puterea sa exercitandu-se asupra unor lumi infinite prin legi eterne. Este adevarat ca teoria nu rezolva problema elementelor vitale, insa Dumnezeu are tainele sale si impune limite cercetarilor noastre.

Se mai afla si fiinte care se nasc de la sine dar germenele primar exista deja in stare latenta. Suntem neincetat martori ai acestui fenomen. Tesuturile omului si ale animalelor nu contin germenii unei multitudini de bacterii care asteapta fermentatia de putrefactie necesara existentei lor? Este o mica lume ce dormiteaza si se creeaza.
Specia umana se fasea printre elementele organice continute de globul terestru si ea a venit la timpul sau; ceea ce a facut sa se spuna ca omul avea sa fie format din lut.
Nu putem cunoaste perioada aparitiei omului si a altor fiinte pe pamant; toate calculele noastre sunt simple himere.
Si totusi, daca germenii speciei umane se gasesc printre elementele organice ale pamantului, de ce nu apar de la sine oameni ca in perioada inceputului? Pentru ca principiul lucrului apartine lui Dumnezeu; se poate spune ca oamenii, odata raspanditi pe suprafata pamantului, au absorbit elementele necesare formarii lor pentru a le transforma potrivit cu legile reproducerii. Acelasi lucru este valabil si pentru diferitele specii de fiinte.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Facerea lumilor


Universul cuprinde infinitatea lumilor vazute si a celor nevazute, totalitatea entitatilor insufletite si neinsufletite, totalitatea astrelor ce se misca in spatiu precum si fluidele ce umplu acest spatiu.
Universul nu s-a creat de unul singur, caci daca ar fi fost etern ca si Dumnezeu, nu ar fi putut fi opera Lui. Ratiunea ne spune ca neputandu-se creea singur si nici a fi opera hazardului, trebuie sa fie opera lui Dumnezeu.
Dumnezeu a creat universul prin vointa Sa. Nimic nu ilustreaza mai bine aceasta vointa atotputernica decat frumoasele cuvinte ale Genezei: "Dumnezeu a spus: Sa fie lumina! si se facu lumina."
Tot ce s-ar putea spune si a intelege noi despre formarea lumilor este ca acestea se formeaza prin condensarea materiei raspandita in spatiu. Cometele ar fi un inceput de condensare a materiei si de lumi pe cale de formare dar ceea ce este absurd, este sa crezi in influenta lor - vorbind de influenta ce li se atribuie in mod vulgar; caci toate corpurile ceresti au partea lor de influenta in anumite fenomene psihice.
O lume complet constituita poate disparea si materia ce o alcatuieste se imprastie din nou in spatiu. Dumnezeu reinnoieste lumile tot asa cum reinnoieste entitatile vii dar durata de formare a lumilor numai Creatorul o stie.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Spatiul universal


Spatiul universal este infinit. Sa ne imaginam niste limite ale spatiului, ce-ar fi mai departe? Asta confunda ratiunea noastra si totusi ratiunea ne spune ca nu poate sa fie altfel. Este acelasi infinit in toate lucrurile insa mintea noastra nu-l poate intelege.
Daca se presupune o limita a spatiului, o oarecare intindere pe care gandirea o poate concepe, tot ratiunea spune ca mai departe de aceasta limita exista ceva, si astfel din aproape in aproape pana la infinit; caci acest ceva, chiar vid absolut, este tot spatiu.
Nu exista vid absolut in nicio parte a spatiului universal. Nimic nu e vid. Ceea ce ne-ar parea a fi vid, este ocupat de o materie care scapa simturilor si instrumentelor noastre.

Proprietati ale materiei


Ponderabilitatea este un atribut esential al materiei pe care o percepem noi, dar nu este un atribut al materiei considerata ca fluid universal. Materia pura si subtila ce formeaza acest fluid este imponderabila pentru noi, ceea ce inseamna mai mult decat principiul materiei noastre gravitationala. Gravitatia este o proprietate relativa; in afara zonelor de atractie ale planetelor, nu exista gravitatie, tot asa cum nu exista nici sus, nici jos.
Materia este formata dintr-un singur element originar. Corpurile pe care le privim ca pe niste corpuri simple nu sunt elemente adevarate, ci transformari ale materiei originale. Diferitele proprietati ale materiei provin din modificari de molecule elementare in urma asocierii lor in anumite circumstante. Astfel gusturile, mirosurile, culorile, sunetul, proprietati daunatoare sau benefice ale corpurilor, nu sunt decat transformari ale singurei si aceleeasi substante originare. Acest principiu este demonstrat de faptul ca nu toata lumea percepe calitatile corpului in acelasi mod.

Aceeasi materie elementara este susceptibila de a suferi toate modificarile si de a dobandi toate proprietatile. Este ceea ce trebuie sa intelegem cand spunem ca totul este in tot. Oxigenul, hidrogenul, azotul, carbonul si toate corpurile pe care le privim ca fiind simple nu sunt decat transformari ale unei substante originare. In imposibilitatea in care suntem in prezent de a ajunge pana la aceasta materie altfel decat prin gandire, aceste corpuri sunt pentru noi veritabile elemente si putem, fara a trage vreo consecinta, sa le consideram ca atare pana la o noua ordine.
Teoria poate sa dea dreptate opiniei celor care nu admit materiei decat doua proprietati esentiale: forta si miscarea si care gandesc ca toate celelalte proprietati nu sunt decat efecte secundare variind numai intensitatea fortei si directia miscarii. Aceasta opinie este exacta. Trebuie sa se schimbe de asemenea dispunerea moleculelor, dupa cum dorim, de exemplu: intr-un corp opac ce poate deveni transparent si reciproc.
Moleculele au fara indoiala o forma determinata dar aceasta nu poate fi apreciata de noi. Forma lor este constanta prin moleculele elementare originare, dar variabila pentru moleculele secundare care nu sunt decat aglomerari ale primelor, caci ceea ce noi denumim molecula este inca departe de molecula elementara.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Cunoasterea principiului lucrurilor


Omului nu-i este dat sa cunoasca principiul lucrurilor. Dumnezeu nu ingaduie ca totul sa-i fie revelat omului aici, pe pamant. Va patrunde intr-o zi misterul lucrurilor care acum ii sunt ascunse. Valul se ridica pe masura ce omul se purifica; dar pentru a intelege anumite lucruri, i-ar fi necesare facultati pe care el inca nu le poseda.
Omul nu poate, prin investigatiile stiintei, sa patrunda unele din secretele naturii. Stiinta i-a fost data pentru a progresa in toate privintele, dar el nu poate depasi limitele fixate de Dumnezeu. Cu cat ii este dat omului sa avanseze in aceste mistere, cu atat mai mult admiratia sa pentru puterea si intelepciunea Creatorului trebuie sa fie mare; dar fie datorita orgoliului, fie datorita slabiciunii, chiar inteligenta sa il transforma adesea intr-o jucarie a iluziei. El aduna teorii dupa teorii si fiecare zi ii arata cate erori a acumulat in loc de adevaruri, si cate adevaruri a respins ca fiind erori. Tot atatea deceptii pentru orgoliul sau.
In afara de investigatiile stiintei, ii este dat omului sa primeasca comunicarile unei instante mai inalte despre ceea ce scapa evidentei simturilor sale. Asta doar daca Dumnezeu crede ca este util - El poate revela ceea ce prin stiinta nu se poate afla.
Dumnezeu reveleaza prin acele comunicari pe care omul le ia, in anumite limite, drept cunoastere a trecutului sau si a soartei sale viitoare.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

marți, 10 martie 2009

Panteismul


Dumnezeu este o fiinta distincta, nu dupa cum spun unii, rezultatul tuturor fortelor si inteligentelor reunite ale universului. Daca ar fi fost asa, Dumnezeu nu ar fi existat, caci ar reprezenta efectul si nu cauza: nu poate fi in acelasi timp si una si alta.
Dumnezeu exista si nu trebuie sa ne indoim - acest lucru este esential. Sa nu mergem mai departe, sa nu ne ratacim intr-un labirint din care nu vom mai putea iesi; nu vom obtine nimic in plus, poate mai multe orgolii, pentru ca vom crede ca stim si in realitate nu vom sti nimic. Sa lasam deoparte toate aceste sisteme; am fost inrobiti de lucruri care ne ating prea direct. Sa incepem cu noi insine, sa ne studiem propriile noastre slabiciuni spre a ne debarasa de ele - aceasta ar fi mai util decat sa dorim sa patrundem ceea ce este de nepatruns.
Doctrina panteista, conform careia toate corpurile din natura, toate fiintele, toate planetele universului ar fi parti ale Divinitatii si ar constitui in ansamblu, insasi divinitati, este falsa. Omul neputand deveni Dumnezeu, vrea cel putin sa fie o parte din El.

Cei ce profeseaza aceasta doctrina pretind ca se afla in ea confirmarea unora dintre atributele lui Dumnezeu: Lumile sunt infinite, Dumnezeu este prin urmare infinit; vidul sau neantul nefiind nicaieri, Dumnezeu este peste tot; Dumnezeu fiind pretutindeni, de vreme ce totul este parte integranta din El, El da tuturor fenomenelor din natura o ratiune de fiinta inteligenta.
Daca cugetam adanc nu ne va fi greu sa-i recunoastem absurditatea. Aceasta doctrina face din Dumnezeu o fiinta materiala care, desi dotata cu o inteligenta suprema, ar fi in mare ceea ce suntem noi in mic. Or, materia transformandu-se fara incetare, nici Dumnezeu nu ar avea nicio stabilitate; ar fi subiectul tuturor vicisitudinilor, tuturor nevoilor ca si umanitatea; astfel ar fi lipsit de unul dintre atributele esentiale ale Divinitatii: imutabilitatea.
Proportiile materiei nu pot fi alaturate ideii de Dumnezeu fara a cobori la nivelul gandirii noastre, si toate subtilitatile sofismului nu vor ajunge sa rezolve problema naturii sale intime. Noi nu stim tot ce El este, dar stim ceea ce Elnu poate sa nu fie si aceasta logica este in contradictie cu proprietatile sale esentiale; se confunda Creatorul cu creatia, ca si cum s-ar pretinde ca o masina ingenioasa este parte integranta a mecanicului care a conceput-o.
Indulgenta lui Dumnezeu se reveleaza in operele sale ca si cea a unui pictor in tabloul sau; dar operele Lui nu sunt mai mult decat Dumnezeu insusi, asa cum tabloul nu este pictorul care l-a conceput.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Dumnezeu si infinitul


Dumnezeu este inteligenta suprema, cauza prima a tuturor lucrurilor. Prin infinit se intelege ceea ce nu are nici inceput, nici sfarsit; necunoscutul - tot ceea ce este necunoscut este infinit.
Ar fi o definitie incompleta daca am spune ca Dumnezeu este infinit. Limbajul nostru este prea sarac pentru a putea defini lucrurile care sunt mai presus de inteligenta noastra.
Dumnezeu este infinit in perfectiunea sa dar infinitul este o abstractie. A spune ca Dumnezeu este infinit inseamna a considera atributul in loc de lucrul insusi si a defini un lucru care nu este cunoscut printr-un alt lucru care nu inseamna nimic mai mult.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

duminică, 8 martie 2009

Dreptul de proprietate. Furtul


Cel mai important dintre toate drepturile naturale ale omului este dreptul la viata. De aceea nimeni nu are dreptul de a atenta la viata semenului sau, nica sa faca ceva ce ar putea compromite existenta sa corporala.
Dreptul de a trai da omului dreptul de a acumula mijloace de trai pentru a se odihni atunci cand nu va mai putea munci; dar trebuie s-o faca in familie, ca albina, printr-o munca cinstita si sa nu adune pentru sine ca un egoist. Chiar unele animale ii dau un exemplu de prevedere.
Ceea ce omul aduna printr-o munca cinstita este o proprietate legitima pe care are dreptul sa o apere, caci proprietatea, rodul firesc al muncii este un drept tot atat de sacru ca si dreptul de a munci sau a trai.

Dorinta de a poseda exista in natura dar daca exista numai pentru sine si pentru satisfacerea personala, ea este egoism.
Exista oameni lacomi care acumuleaza fara a fi de folos cuiva sau pentru a-si potoli pasiunile. Acestia nu sunt bine vazuti de Dumnezeu. Cel care aduna prin proprie munca pentru a veni in ajutorul semenilor sai, acela practica legea dragostei si a caritatii si lucrarea sa este binecuvantata de Dumnezeu.
Nu este proprietate legitima decat aceea care a fost obtinuta fara prejudicierea celorlalti. Legea dragostei si a dreptatii aparand faptul de a face altora ceea ce vrem sa ni se faca noua, condamna astfel orice mijloc de acumulare contrar acestei legi.
Dreptul la proprietate este nedefinit - tot ceea ce este obtinut in mod legitim reprezinta proprietate dar intrucat legislatia omeneasca este imperfecta ea consacra adesea drepturi conventionale pe care justetea naturala le condamna. De aceea oamenii isi reformeaza legile pe masura ce progreseaza si inteleg mai bine dreptatea. Ceea ce pare perfect intr-un secol, pare barbar in secolul urmator.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

vineri, 6 martie 2009

Liberul arbitru


Omul, de vreme ce are libertatea de a gandi, o are si pe aceea de a actiona. Fara liberul arbitru omul ar fi o simpla masina. Omul nu are liberul arbitru imediat dupa nasterea sa. Exista libertatea de actiune de indata ce exista vointa de a face. In primele momente ale vietii libertatea este aproape nula; ea se dezvolta si isi schimba obiectul odata cu facultatile . Copilul avand ganduri legate de nevoile varstei lui aplica liberul sau arbitru lucrurilor ce-i sunt necesare.
Predispozitiile instinctive aduse de om prin nastere apartin spiritului inainte de incarnarea sa. Dupa cum el este mai mult sau mai putin avansat, aceste predispozitii il pot indemna la acte condamnabile si spiritul va fi secondat in aceste acte de spiritele ce simpatizeaza cu aceste dispozitii, dar nu exista deloc o antrenare irezistibila daca exista vointa de a rezista. A voi inseamna a putea.

Spiritul este in mod cert influentat de materia care-l poate incatusa in manifestarile sale; de aceea, in lumile in care corpurile sunt mai putin materiale decat pe pamant, facultatile se etaleaza cu mai multa libertate, dar instrumentul nu aduce facultatea. Trebuie sa se faca distinctia intre facultatile morale si facultatile intelectuale; daca un om are instinctul de a ucide, cu siguranta acest instinct apartine propriului spirit, si nu organele fac aceasta. Cel care isi anihileaza gandirea pentru a se ocupa numai de materie devine asemenea brutei, sau poate mai rau. Caci el nu se mai gandeste sa se apere de rau, si prin aceasta este supus greselii, de vreme ce actioneaza astfel prin proprie vointa.

Cel a carui inteligenta este tulburata de o cauza oarecare nu mai este stapan pe gandirea sa, si incepand de atunci nu mai are libertate. Aceasta eroare este adesea o pedeapsa pentru spirit care, intr-o alta existenta, a putut fi egoist si orgolios si a dat o rea utilizare facultatilor sale. El poate renaste in corpul unui idiot, asa cum un despot se poate reincarna in trupul unui sclav sau un bogatas rau in cel al unui cersetor; dar spiritul sufera datorita acestei constrangeri de care este perfect constient, este de fapt actiunea materiei.
Eroarea facultatilor intelectuale datorata starii de betie nu scuza actele reprobabile pentru ca betivanul s-a lipsit in mod voluntar de propria ratiune pentru a-si satisface pasiunile brutale; astfel, in loc de o greseala el comite doua.
La omul aflat in stare de salbaticie, facultatea dominanta este instinctul - ceea ce nu-l impiedica sa actioneze cu toata libertatea pentru anumite lucruri. Dar ca si copilul, el utilizeaza aceasta libertate pentru nevoile sale si ea se dezvolta odata cu inteligenta; in consecinta, noi care suntem mai luminati decat salbaticul suntem mai responsabili de ceea ce facem.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Libertatea de a gandi


Exista in om ceva ce scapa oricarei constrangeri si datorita caruia el se bucura de o libertate absoluta. Aceasta este gandirea. Datorita ei, omul se bucura de o libertate fata limite, caci gandirea nu cunoaste ingradiri. I se poate opri zborul, dar nu poate fi distrusa.
Omul este responsabil in fata lui Dumnezeu. Dumnezeu singur putand-o cunoaste, o condamna sau o absolva in fata justitiei.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Legea libertatii


Omul nu se poate bucura, in nicio situatie in care ar ajunge, de o libertate absoluta deoarece noi toti avem nevoie unii de altii, atat cei mici cat si cei mari. Singura conditie in care omul s-ar putea bucura de o libertate absoluta ar fi ca pusnic intr-un desert. De indata ce doi oameni stau impreuna, ei au datoria sa se respecte si nu mai au, in consecinta, libertate absoluta.
Obligatia de a respecta drepturile celorlalti nu ia omului dreptul de a-si apartine siesi pentru ca este un drept ce tine de natura.
Cum se impaca opiniile liberale ale anumitor oameni cu despotismul practicat adesea de ei insisi asupra subordonatilor lor sau manifestat in modul cum gandesc? Ei nu au inteligenta legii naturale, dar aceasta este contrabalansata de orgoliu si de egoism. Ei inteleg cum trebuie sa se poarte, adica principiile lor nu sunt doar o comedie jucata din calcul rece, si totusi nu o fac.
Cu cat exista mai multa inteligenta pentru a intelege un principiu, cu atat este mai putin scuzabil sa nu-l aplici tu insuti. Omul simplu, dar sincer, este mai avansat pe calea lui Dumnezeu decat cel ce vrea sa para ceea ce nu este.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Egalitatea in fata mortii


Dorinta de a perpetua propria memorie prin fenomene funerare este un ultim act de orgoliu.
Somptuozitatea monumentelor funerare nu este o fapta a rudelor ce vor sa onoreze memoria defunctului, adesea este orgoliul rudelor ce vor sa se glorifice pe ele insele. Aceste demonstratii nu sunt intotdeauna pentru cel decedat; este pentru amorul propriu, pentru lume si pentru a face parada de bogatia lor. Credem oare ca amintirea unui suflet drag este mai putin durabila in inima celui indurerat daca acesta nu poate pune pe mormant decat o floare? Credem ca marmura salveaza de la uitare pe cel ce a fost nefolositor pe pamant?
Cand se onoreaza intr-adevar memoria unui om de bine, este justa si ofera un exemplu bun.
Mormantul este locul de intalnire al tuturor oamenilor; aici sfarsesc inevitabil toate deosebirile dintre oameni. In zadar vrea bogatul sa-si perpetueze memoria prin monumente fastuoase, timpul le va distruge asa cum distruge corpurile. Amintirea faptelor sale bune si a celor rele va fi mai putin perisabila decat mormantul sau, pompa funerariilor sale nu-i va spala pacatele si nu-l va ridica pe o treapta superioara in ierarhia spirituala.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Incercarile bogatiei si ale mizeriei


Dumnezeu a dat unora bogatie, noroc si putere, altora nefericire si mizerie pentru a incerca pe fiecare in mod diferit. Aceste incercari sunt alese de insasi spiritele si adesea in aceste incercari sucomba.
Ambele probe sunt redutabile pentru om. Mizeria provoaca cartirea impotriva Providentei, bogatia starneste in toti excesele. Bogatul are mai multe tentatii dar si mai multe mijloace de a face bine - dar el nu il face intotdeauna, devine egoist, orgolios si nesatul. Nevoile sale cresc odata cu averea si el crede ca nu are suficient pentru el insusi.
Inaltarea in aceasta lume, ca si autoritatea asupra semenilor sunt incercari tot atat de mari si de trecatoare ca si nefericirea; caci cu cat esti mai bogat si mai puternic, cu atat ai mai multe obligatii de indeplinit si cu atat sunt mai mari mijloacele de a face bine sau rau. Dumnezeu il incearca pe sarac prin resemnare, iar pe bogat prin utilizarea pe care o da bunurilor si puterii sale.
Bogatia si puterea fac sa se nasca toate pasiunile care ne inlantuie de materie si ne indeparteaza de perfectiunea spirituala. De aceea Iisus a spus: "Adevarat, adevarat va spun voua, este mai usor unei camile sa treaca prin ochiul unui ac decat unui bogat sa intre in imparatia cerurilor."

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Inegalitatea bogatiilor


Egalitatea absoluta a bogatiilor nu este posibila. Diversitatea facultatilor si a caracterelor i se impotrivesc. Cei care cred ca in aceasta consta remediul pentru raul social sunt sistemici sau ambitiosi invidiosi. Ei nu inteleg ca egalitatea pe care o revendica ar fi mai curand rupta prin forta lucrurilor. Trebuie sa combatem egoismul, plaga noastra sociala, si sa nu mai alergam dupa himere.
Egalitatea bogatiilor nu este posibila dar bunastarea este relativa si fiecare s-ar putea bucura de ea daca ar intelege bine ca adevarata bunastare consta in folosirea timpului sau dupa plac si nu pentru lucruri pentru care nu simti niciun gust; cum fiecare are aptitudini diferite, niciun lucru util nu va ramane nefacut. Echilibrul exista in toate, omul este cel ce vrea sa-l strice. Oamenii vor intelege cand vor practica legea dreptatii.

Daca o avere a fost obtinuta pe cai rele la inceput, cei ce o mostenesc mai tarziu sunt responsabili de ea. Ei nu sunt responsabili de raul facut de altii, cu atat mai putin daca-l pot ignora dar adesea o avere revine unui om pentru a-i da posibilitatea sa repare o nedreptate. Daca o face in numele celui ce a comis nedreptatea, se va tine cont pentru amandoi de aceasta indreptare.
Exista multi oameni care cad in lipsuri si mizerie din cauza greselilor lor insa si societatea este responsabila. Ea este intotdeauna prima cauza a acestor greseli. Nu trebuie ea sa vegheze la educatia morala? Adeseori educatia proasta este cea care denatureaza judecata acestor persoane in loc sa le inabuse tendintele daunatoare.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Inegalitatile sociale


Inegalitatea conditiilor sociale nu este o lege a naturii. Aceasta este in exclusivitate opera omului si nicidecum a lui Dumnezeu.
Aceasta inegalitate va disparea intr-o zi. Nimic nu e etern in afara de legile lui Dumnezeu. Ea va disparea ca si dominatia orgoliului si a egoismului si nu va ramane decat inegalitatea meritului. Va veni o zi cand membrii marii familii a copiilor lui Dumnezeu nu se vor mai privi dupa puritatea sangelui; nu exista decat spiritul mai mult sau mai putin pur si aceasta nu depinde de pozitia sociala.
Cei care abuzeaza de superioritatea pozitiei lor sociale pentru a oprima pe cel slab in propriul lor profit, merita anatema. Vor fi oprimati la randul lor si vor renaste intr-o existenta in care vor indura tot ceea ce ei au facut pe altii sa indure.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Inegalitatea aptitudinilor


Dumnezeu a creat toate spiritele egale, dar fiecare dintre ele a vietuit mai mult sau mai putin si, in consecinta, a dobandit mai mult sau mai putin. Diferenta consta in nivelul lor si in vointa lor, care este liberul arbitru; de aici, unii oameni se perfectioneaza mai rapid, ceea ce le da aptitudini diverse. Diferentierea aptitudinilor este necesara, astfel ca fiecare sa poata conlucra la scopurile Providentei, in limitele dezvoltarii fortelor sale fizice si intelectuale; ceea ce nu face unul este facut de celalalt - astfel fiecare are un rol util. Apoi, toate lumile fiind solidare unele cu altele, trebuie ca locuitorii lumilor superioare, in mare parte create inaintea lumii noastre, sa vina sa locuiasca cu noi pentru a ne da un exemplu.
Trecand dintr-o lume superioara intr-o lume inferioara, spiritul isi conserva integralitatea facultatilor dobandite. Spiritul care a progresat nu mai da inapoi. El poate alege, in starea sa de spirit, un invelis mai "scortos" sau o pozitie mai precara decat cea avuta anterior, dar toate acestea pentru a-i servi drept invatatura si sprijin in progresul sau.
Astfel diversitatea aptitudinilor omului nu tine de natura intima a cresterii sale ci de nivelul de perfectiune atins de spiritului incarnat in el.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Legea egalitatii


Toti oamenii sunt egali in fata lui Dumnezeu. Toti tind catre acelasi tel si Dumnezeu a facut legile sale pentru intreaga lume.
Toti oamenii sunt supusi acelorasi legi ale naturii, toti se nasc cu aceleasi slabiciuni, toti sunt obiecte ale aceleeasi dureri, trupul bogatului se macina ca cel al saracului. Dumnezeu nu a dat asadar nici unui om superioritatea naturala, nici prin nastere, nici prin moarte.
Adeseori noi spunem: " soarele lumineaza pentru toti" si prin aceasta spunem un adevar mare si mai general decat credem.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Progresul legislatiei umane

Societatea ar putea sa fie guvernata doar prin legi naturale fara ajutorul legilor omenesti daca binele ar fi inteles si daca ar exista vointa de a-l practica. Dar societatea are exigentele sale si atunci ii sunt specifice legi specifice.
In vremurile de inceput, cei care erau mai puternici faceau legile, si le faceau pentru ei. A fost nevoie sa fie modificate pe masura ce oamenii au inteles mai bine dreptatea. Legile omenesti sunt mai stabile pe masura ce se apropie de adevarata justitie, adica pe masura ce sunt facute pentru toti si se identifica cu legea naturala.
Legea naturala este imuabila si egala pentru toti; legea omeneasca este schimbatoare si progresiva, si de aceea a fost imposibil ca in timpul copilariei societatilor sa se consacre dreptul celui mai tare.
O societate depravata are cu certitudine nevoie de legi mai severe. Din nefericire, aceste legi, sunt mai mult pentru pedepsirea raului deja savarsit decat sa indeparteze sursa raului. Numai educatia este cea care poate sa reformeze omul, atunci el nu va mai avea nevoie de legi atat de riguroase.
Omul poate sa-si corecteze legile sale - aceasta vine in mod natural prin forta lucrurilor si prin influenta binelui care il conduc pe calea progresului. El a corectat deja mult si va reforma multe altele.

(prelucrarea dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Civilizatia

Civilizatia este un proces incomplet - omul nu trece imediat de la copilarie la maturitate. Civilizatia are, ca toate lucrurile, nivelurile sale. O civilizatie incompleta este o stare de tranzitie ce cuprinde anumite rele, necunoscute in starea primitiva dar asta nu inseamna ca nu constituie un progres natural, necesar, ce aduce cu sine si remediul raului savarsit. Pe masura ce civilizatia se perfectioneaza, ea face sa inceteze unele din relele continute iar aceste rele vor disparea odata cu progresul moral.
Dintre doua popoare ajunse in culmea dezvoltarii sociale, se poate numi civilizat, in adevarata acceptiune a cuvantului, acela care da dovada de mai putin egoism, cupiditate si orgoliu; unde preocuparile sunt mai mult intelectuale si morale decat materiale; unde inteligenta se poate dezvolta cu mai multa libertate; unde exista mai multa bunatate, buna credinta, bunavointa si generozitate reciproca; unde prejudecatile de casta si de nastere sunt mai putin inradacinate, caci aceste prejudecati sunt incompatibile cu adevarata dragoste fata de aproapele tau; unde legile nu consacra niciun privilegiu si sunt aceleasi pentru toti, de la cel mai mic la cel mai mare; unde dreptatea si practicarea ei se exercita impartial - unde cel slab gaseste intotdeauna ajutor impotriva celui tare; unde viata omului, credintele si opiniile sale sunt cel mai respectate, unde exista mai putina nefericire si, in sfarsit, unde tot omul de buna credinta este intotdeauna sigur ca nu-i vor lipsi cele necesare.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Popoare degenerate

Istoria ne arata o multime de popoare care, dupa socurile ce le-au tulburat, au recazut in barbarie. Unde este progresul in acest caz? Cand casa ne este amenintata de ruina, noi o daramam pentru a construi una mai solida si mai comoda; dar pana la reconstruirea ei, domneste tulburarea si confuzia.
Inca un exemplu: erai sarac si locuiai intr-o cocioaba; devii bogat si o parasesti pentru a locui intr-un palat. Apoi, un parlit, asa cum erai tu, vine sa-ti ia locul in cocioaba si este foarte multumit pentru ca inainte nu avea adapost. Ei bine! spiritele ce s-au incarnat in acest popor degenerat nu sunt aceleasi care il alcatuiau in vremea maretiei sale; spiritele de atunci, care erau avansate, s-au dus in "locuinte" mai bune si au progresat in timp ce altele, mai putin avansate, le-au luat locul, pe care la randul lor il vor parasi.
Exista si neamuri care se impotrivesc progresului din pricina naturii lor. Acestea se disting, in fiecare zi, in mod fizic. Sufletele ce vor anima aceste neamuri vor veni ca si toate celelalte pentru perfectionare trecand prin alte existente; Dumnezeu nu dezmosteneste pe nimeni.
Oamanii cei mai civilizati au fost salbatici si antropofagi. Noi insine am fost fiinte primitive inainte sa fim ceea ce suntem.

Omenirea progreseaza prin indivizii care se imbunatatesc si se lumineaza treptat. Cand numarul lor sporeste, ei ajung in frunte si ii antreneaza si pe ceilalti. Din cand in cand rasar printre ei si oameni de geniu care dau avant, apoi oameni cu autoritate, instrumente ale lui Dumnezeu, care in cativa ani fac omenirea sa avanseze cat in cateva secole.
Progresul popoarelor face de asemenea sa iasa in relief justetea reincarnarii. Oamenii de bine fac eforturi laudabile pentru a face sa avanseze o natiune din punct de vedere moral si intelectual. Natiunea transformata va fi mai fericita in aceasta lume ca si in alta. Dar in timpul drumului sau lent de-a lungul secolelor, mii de indivizi mor in fiecare zi. Care este soarta tuturor celor care sucomba pe parcurs? Inferioritatea lor relativa ii priveaza oare de fericirea rezervata ultimilor sositi? Sau fericirea lor este relativa? Justitia divina nu va admite o asemenea nedreptate. Prin pluralitatea existentelor, dreptul la fericirii este egal pentru toti, caci nimeni nu este dezmostenit de progres; intrucat cei care au trait in epoca barbariei pot reveni in vremurile civilizatiei, la acelasi popor sau la altul. Rezulta de aici ca toti profita de mersul ascendent.

Progresul nu va reuni niciodata toate popoarele intr-o singura natiune. Ar fi imposibil, data fiind diversitatea climatelor in care traiesc popoarele, obiceiurilor si nevoilor specifice. De aceea le vor trebui intotdeauna legi potrivite acestor obiceiuri si nevoi, insa, compasiunea nu cunoaste granite si nu face distinctie intre culorile oamenilor.
Cand legea lui Dumnezeu va reprezenta pretutindeni temeiul legilor omenesti, atat popoarele cat si fiintele individuale vor practica caritatea unele fata de altele. Atunci ele vor trai fericite si in pace, caci nimeni nu va mai incerca sa faca rau vecinului sau si nici sa traiasca pe spinarea lui.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Legea progresului

Starea naturii


Starea naturala si legea naturala nu reprezinta acelasi lucru. Starea naturala este starea primitiva. Civilizatia este incompatibila cu starea naturala, in timp ce legea naturala contribuie la progresul umanitatii.
Starea naturala este copilaria umanitatii si punctul de plecare al dezvoltarii sale intelectuale si morale. Legea naturala, dimpotriva, guverneaza intreaga omenire iar fiintele omenesti se amelioreaza pe masura ce inteleg mai bine aceasta lege.
In starea primitiva omul are mai putine nevoi, nu se confrunta cu framantarile ce apar intr-o stare mai avansata. Unii privesc starea primitiva drept cea mai mare fericire de pe pamant. Este fericirea primitivului. Exista oameni care nu inteleg nimic altceva. Inseamna a fi fericit in maniera animalelor. La fel, copiii sunt mai fericiti decat oamenii realizati.
Omul nu se mai poate intoarce la natura primitiva. El trebuie sa progreseze fara incetare si nu se poate intoarce in starea copilariei. Daca progreseaza este pentru ca asa vrea Dumnezeu. A gandi ca se poate intoarce la conditia sa primitiva inseamna a nega legea progresului.

Drumul progresului

Omul se dezvolta pe sine in mod natural dar nu toti progreseaza in acelasi timp si in acelasi fel. Cei mai avansati ajuta progresul celorlalti prin contact social. Progresul moral este o consecinta a progresului intelectual dar nu il urmeaza intotdeauna imediat.
Cum poate conduce progresul intelectual la cel moral? - facand sa se inteleaga binele si raul; atunci omul poate alege. Dezvoltarea liberului arbitru urmeaza dezvoltarii inteligentei si sporeste responsabilitatea actelor. Si totusi popoarele cele mai luminate sunt adesea si cele mai pervertite pentru ca progresul complet este scopul, insa popoarele, ca si indivizii, nu-l ating decat pas cu pas. Pana sa se dezvolte in ei simtul moral, oamenii pot chiar sa se serveasca de inteligenta pentru a face rau. Morala si inteligenta sunt doua forte ce nu se echilibreaza decat in timp.
Omul nu poate opri mersul progresului, dar poate sa-l impiedice uneori. Sunt oameni care sunt tentati sa opreasca mersul progresului si sa faca omenirea sa regreseze dar acestia sunt doar biete fapturi pe care Dumnezeu le va pedepsi. Ele vor fi maturate de torentul pe care vor sa-l stavileasca. Progresul fiind o conditie a naturii umane, nu sta in puterea nimanui de a i se opune.
Pentru perfectionarea umanitatii exista un progres regulat si lent ce rezulta din forta lucrurilor. Dar, cand un popor nu avanseaza destul de repede, Dumnezeu ii provoaca, intr-o vreme sau alta, un soc fizic sau moral care il transforma.

Omul nu poate ramane in permanenta in ignoranta, deoarece trebuie sa atinga telul stabilit de Providenta. El se lumineaza prin forta lucrurilor. Revolutionarile morale, ca si cele sociale, se infiltreaza putin cate putin in idei. Ele germineaza timp de secole, apoi deodata stralucesc si fac sa se prabuseasca edificiul macinat al trecutului ce nu mai este in armonie cu noile nevoi si aspiratii.
Omul nu intelege prin aceste framantari decat dezordinea si confuzia care-l afecteaza in interesele materiale. Cel ce-si ridica gandirea mai presus de propria individualitate admira proiectele Providentei ce face ca din rau sa se iveasca binele. Este uraganul ce asaneaza atmosfera dupa ce in prealabil a ravasit-o.
Daca privim in ansamblu, omul avanseaza de vreme ce intelege mai bine ceea ce este rau si in fiecare zi isi corecteaza abuzurilor. Este nevoie de un exces al raului pentru a ne face sa intelegem necesitatea binelui si a reformelor.

Cele mai mari obstacole in calea progresului sunt orgoliul si egoismul, vorbind doar de progresul moral, caci progresul intelectual se face zilnic. La prima vedere pare a se acorda acestor vicii o mare importanta, dezvoltandu-se ambitia si dragostea de bogatii care, la randul lor, imping omul spre cautari ce-i lumineaza spiritul. Astfel, totul se socoteste in lumea morala ca si in lumea fizica, si chiar din rau se poate ivi binele.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Legea societatii

Necesitatea vietii sociale


Viata sociala este o lege a naturii. Dumnezeu a facut omul pentru a trai in societate. Izolarea totala este contrara legii naturii. Oamenii cauta societatea din instinct si este nevoie ca toti sa participe la progres ajutandu-se reciproc.
Omul trebuie sa progreseze; singur, el nu o poate face, deoarece nu are toate facultatile necesare si de aceea ii este necesar contactul permanent cu ceilalti oameni. In izolare, el se abrutizeaza iar capacitatile ii slabesc.
Nici un om nu are facultati complete.Prin reunirea sociala, ei se completeaza unii pe ceilalti in asigurarea bunastarii si progresului. De aceea avand nevoie unii de altii, sunt facuti sa traiasca in societate si nu in izolare.

Viata de izolare. Legamantul tacerii

Izolarea absoluta este condamnabila chiar daca omul isi gaseste satisfactie in ea. Este o satisfactie de egoist. Lui Dumnezeu nu-i este pe plac o viata ce nu poate fi folositoare nimanui.
Oamenii care traiesc in izolare absoluta pentru a fugi de contactul vatamator cu lumea dau dovada de dublu egoism.
Nu este meritorie izolarea nici daca retragerea are ca scop o ispasire, prin impunerea unor grele privatiuni. A face mai mult bine decat a nu face rau, aceasta este cea mai buna ispasire. Evitand raul, omul cade in altul, de vreme ce uita legea dragostei si a caritatii.
Cei care fug de lume pentru a se consacra iertarii pacatosilor se ridica. Ei au dublul merit de a se situa deasupra bucuriilor materiale si de a face binele prin indeplinirea legii muncii.
Cei care cauta in retragere linistea ceruta de anumite activitati nu sunt egoisti. Aceasta nu este deloc retragere absoluta. Ei nu se izoleaza de societate, din moment ce lucreaza pentru ea.

Legamantul tacerii, recomandat de anumite secte inca din cea mai indepartata antichitate, este o prostie. De ce exista cuvantul si pentru ce a fost el dat de Dumnezeu? Dumnezeu condamna abuzul si nefolosirea facultatilor date de El. Totusi tacerea este utila pentru ca in tacere te reculegi; spiritul nostru devine mai liber si poate intra in comunicare cu alte spirite.
Fara indoiala, cei ce privesc aceste privatiuni voluntare ca pe niste acte de virtute au o intentie buna dar ei se inseala deoarece nu inteleg in totalitate adevaratele legi ale lui Dumnezeu.
Legamantul tacerii absolute, ca si legamantul izolarii, priveaza omul de relatiile sociale ce-i pot furniza ocaziile de a face binele si a indeplini astfel legea progresului.

Legaturile de familie

La animale, parintii si copiii nu se mai recunosc dupa ce ultimii nu mai au nevoie de ingrijire. Animalele traiesc o viata materiala si nicidecum o viata morala. Tandretea mamei pentru puii sai are ca principiu instinctul de conservare a speciei. Cand aceste vietuitoare pot sa se intretina singure, misiunea mamei e indeplinita, natura nemaicerandu-i nimic in plus; de aceea ea isi abandoneaza primii pui ocupandu-se de noii veniti.
Omul are o alta soarta decat animalele. De ce totusi mereu tendinta de a-l asemana acestora. Exista la el si alt lucru in afara nevoilor fizice: necesitatea progresului. Legaturile sociale sunt necesare progresului si legaturile de familie strang legaturile sociale. De aceea legaturile de familie sunt o lege a naturii. Dumnezeu a dorit ca oamenii sa invete astfel sa se iubeasca ca fratii.
Rezultatul slabirii legaturilor de familie este recrudescenta egoismului.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Pedeapsa cu moartea

Pedeapsa cu moartea va disparea in mod incontestabil din legislatia omeneasca. Suprimarea ei va marca un progres al umanitatii. Cand oamenii vor fi mai luminati, pedeapsa cu moartea va fi abolita complet pe pamant, si nu va mai fi necesar ca oamenii sa fie judecati de catre oameni.
Progresul social lasa fara indoiala inca multe de dorit, dar am fi nedrepti cu societatea moderna daca nu am vedea un progres in restrictiile aduse pedepsei cu moartea la popoarele cele mai avansate.
Daca se compara garantiile cu care justitia, la popoarele avansate, se straduieste sa protejeze acuzatul, omenia de care da dovada fata de acesta, chiar atunci cand este recunoscut vinovat, cu ceea ce se practica in timpurile nu prea indepartate, nu se poate sa nu recunoastem calea ascendenta pe care este angajata omenirea.
Legea conservarii da omului dreptul de a-si apara propria viata dar el nu trebuie sa foloseasca acest drept atunci cand suprima un membru periculos al societatii. Exista si alte mijloace de a ne apara de pericol decat acela de a ucide. Usa pocaintei trebuie deschisa si nicidecum inchisa criminalului.
Omul crede intotdeauna ca un lucru este necesar atunci cand nu gaseste nimic mai bun. Pe masura ce se lumineaza, omul intelege mai bine ce este drept sau nedrept si respinge excesele comise in numele justitiei in vremurile de ignoranta.

Restrictionarea cazurilor de aplicare a pedepsei cu moartea este un indice de progres pentru civilizatie. Oare nu ne revoltam citind povestea masacrelor omenesti facute odinioara in numele justitiei, si adesea in cinstea Divinitatii; a torturilor ce faceau sa sufere condamnatul pentru a-i smulge, prin exces de suferinte, marturisirea unei crime pe care adesea nu o comisese?
Numai legile divine sunt vesnice, legile omenesti se schimba odata cu progresul; ele vor continua sa se schimbe pana cand se vor pune in acord cu legile divine.

Iisus a spus: "Cine a ucis cu sabia de sabie va pieri." Aceste cuvinte nu inseamna o consacrare a legii talionului, iar moartea ucigasului nu este o consecinta a unei fapte pe masura. Sa nu ne inselam asupra acestor cuvinte spuse de Iisus. Pedeapsa talionului este dreptatea lui Dumnezeu; El este cel ce o aplica. Noi toti suferim aceasta pedeapsa in fiecare moment, caci suntem pedepsiti pentru ceea ce am comis in aceasta viata sau intr-alta.
Cel ce si-a facut semenii sa sufere se va afla in situatia de a indura el insusi ceea ce a facut altora. Acesta este sensul cuvintelor lui Iisus. Tot Iisus ne-a spus: "Iertati pe dusmanii vostri!" si ne-a indemnat sa-i cerem lui Dumnezeu sa ne ierte greselile ca si cum am ierta noi insine; in aceeasi masura in care am ierta noi. Acesta este intelesul vorbelor lui Iisus.
Pedeapsa cu moartea aplicata in numele lui Dumnezeu este de asemenea o greseala. Ar insemna a lua locul lui Dumnezeu in ceea ce priveste dreptatea. Cel ce actioneaza astfel arata ca este departe de a-l intelege pe Dumnezeu si ca are inca multe de ispasit.
Pedeapsa cu moartea este o crima cand este aplicata in numele lui Dumnezeu, iar cei ce o aplica sunt tot atat de vinovati ca si ucigasii.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Duelul

Duelul nu poate fi considerat ca o situatie de legitima aparare. Este o crima si un obicei absurd. Intr-o civilizatie mai avansata si mai morala, omul intelege ca duelul este tot atat de ridicol ca si luptele privite odinioara ca judecata a lui Dumnezeu.
Duelul poate fi considerat o sinucidere din partea celui care isi cunoaste slabiciunea si este aproape sigur de moarte. Cand sansele sunt egale, duelul este si omor si sinucidere. In toate cazurile, chiar atunci cand sansele sunt egale, duelistul este vinovat mai intai pentru ca atenteaza cu sange rece si in mod deliberat la viata semenului sau, in al doilea rand deoarece isi expune viata in mod inutil si fara folos pentru nimeni.
Valoarea notiunii de onoare in materie de duel nu este altceva decat orgoliul si vanitatea - doua plagi ale omenirii.
Exista cazuri cand onoarea este cu adevarat angajata cand refuzul ar fi o lasitate - depinde de moravuri si de obiceiuri; fiecare tara si fiecare secol au moduri diferite de a vedea lucrurile. Cand oamenii vor fi mai buni si mai avansati in morala, vor intelege ca adevarata onoare este mai presus decat pasiunile pamantene si ca nu prin ucidere sau incercarea de a ucide se repara o vina.
E mai multa maretie si o adevarata onoare in a te recunoaste vinovat daca ai gresit sau a cere scuze daca exista dreptate; si in toate cazurile trebuie sa se dispretuiasca insultele care nu ne pot atinge.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Cruzimea

Sentimentul de cruzime este instint de distrugere in ceea ce are el mai rau. Daca distrugerea este cateodata o necesitate, cruzimea nu este niciodata; ea este intotdeauna rezultatul unei naturi rele.
La popoarele primitive cruzimea este caracterul dominant. La aceste popoare, materia predomina spiritul. Ele se abandoneaza instinctelor animalice, si cum nu au alte nevoi decat cele trupesti, ele nu se gandesc decat la conservarea personala, lucru care le face sa fie in general crude. Semnintiile a caror dezvoltare este imperfecta se afla sub dominatia spiritelor imperfecte, pana cand popoare mai avansate reusesc sa distruga sau sa slabeasca aceasta influenta.
Simtul moral nu este dezvoltat dar asta nu inseamna ca este absent, caci acesta exista in principiu la toti oamenii. Acest simt moral face mai tarziu ca fapturile sa devina bune si omenoase. El exista deci, la omul primitiv, dar intocmai cum sursa miresmei se afla in germenele florii inainte ca ea sa infloreasca.

Toate facultatile exista in om in stare latenta; ele se dezvolta dupa cum circumstantele ii sunt sau nu favorabile. Dezvoltarea excesiva a unora neutralizeaza dezvoltarea altora. Surescitarea instinctelor materiale sufoca simtul moral, asa cum dezvoltarea simtului moral diminueaza putin cate putin facultatile pur animalice.
Cum se face ca in sanul civilizatiei avansate se gasesc cateodata fiinte la fel de crude ca fiarele? Tot asa cum pe un arbore incarcat cu fructe bune se gasesc si stricaciuni. Aceste fiinte salbatice au civilizatia doar ca vesmant, sunt lupi rataciti in mijlocul oilor. Spirite de ordin inferior si foarte inapoiate se pot incarna printre oamenii avansati in speranta de a progresa ele insele; dar daca incercarea este prea grea, natura lor primitiva le doboara.

Umanitatea progreseaza si de aceea oamenii dominati de instinctul raului vor disparea putin cate putin dintre oamenii buni, tot asa cum neghina se separa de semintele bune dupa vanturare, dar pentru a renaste sub un alt invelis. Si cum vor avea mai multa experienta, vor intelege mai bine ce e rau si ce e bine.
Un exemplu in acest sens il reprezinta plantele si animalele pentru care omul a gasit stiinta perfectionarii si la care el dezvolta noi calitati. Doar dupa mai multe generatii perfectionarea devine completa. Aceasta este imaginea diferitelor existente ale omului.

(prelucrarea dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

joi, 5 martie 2009

Crima

Suprimarea unei vieti este o mare crima in ochii lui Dumnezeu. Cel ce intrerupe viata semenului sau curma o viata de ispasire sau misiune - in aceasta consta raul. Dumnezeu este drept; El judeca intentia mai mult decat fapta.
In cazul unei legitime aparari- singura necesitatea il poate scuza dar daca ne vom apara viata fara a o atinge pe cea a agresorului e si mai bine.
Omul nu este vinovat de omorurile in timpul razboiului, de vreme ce e constrans de forta; dar este vinovat de cruzimile comise si se va tine cont de omenia sa.
Cel ce-si omoara parintele este la fel de vinovat in ochii lui Dumnezeu ca si cel care-si ucide copilul; orice crima este tot crima.
La unele popoare deja avansate din punct de vedere intelectual, uciderea copiilor este in traditie si chiar consacrata de legislatie. Dezvoltarea intelectuala nu antreneaza necesitatea binelui. Spiritul superior in inteligenta poate fi rau, caci poate fi un spirit care a trait vreme indelungata fara a se imbunatati.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Razboaiele

Cauza care impinge pe om la razboi este predominatia naturii animale asupra naturii spirituale si satisfacerea pasiunilor. In starea primitiva popoarele nu cunosc decat dreptul celui mai tare; de aceea pentru ele razboiul este o stare normala. Pe masura ce omul progreseaza, razboiul devine mai putin frecvent, deoarece i se ecita cauzele.
Razboiul va disparea de pe fata pamantului cand oamenii vor intelege dreptatea si vor aplica alegea lui Dumnezeu; atunci toate popoarele se vor infrati.
Scopul Providentei de a fi facut razboiul necesar a fost libertatea si progresul. Razboiul trebuie sa aiba ca efect libertatea dar cateodata rezulta aservirea dar aservirea momentana pentru a grupa popoarele, spre a le face sa progreseze mai repede.
Cel care provoaca razboiul in propriul profit este cu adevarat vinovat si ii vor trebui multe existente pentru a ispasi toate omorurile pe care le-a provocat, caci va raspunde de fiecare om caruia i-a cauzat moartea pentru a-si satisface ambitia.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Legea distrugerii

Distrugerea necesara si distrugerea abuziva


Distrugerea este o lege a naturii. Trebuie ca totul sa se distruga pentru a se naste din nou si a regenera. Tot ceea ce noi numim distrugere nu este decat o transformare ce are drept scop reinnoirea si imbunatatirea entitatilor vii.
Creatiile lui Dumnezeu sunt instrumente de care acesta se serveste pentru a-si atinge scopurile. Pentru a se hrani, fapturile vii se nimicesc intre ele, si aceasta in dublu scop: de a mentine in reproducere, ce ar putea deveni excesiva si de a utiliza ramasitele invelisului exterior drept hrana. Dar intotdeauna ceea ce se distruge este acest invelis exterior, si el nu este decat un accesoriu si nicidecum partea esentiala; cel indestructibil este principiul inteligent care sufera diferite metamorfoze in evolutia sa.
Distrugerea nu vine decat la timpul necesar. Orice distrugere anticipata impiedica dezvoltarea principiului inteligent; de aceea Dumnezeu a dat fiecarei fiinte nevoia de a trai si a se reproduce.
Omul trebuie sa caute sa-si prelungeasca viata pentru a-si indeplini sarcina; de aceea Dumnezeu i-a dat instinctul de conservare si acest instinct il sustine in incercarile sale - fara el, omul s-ar lasa foarte adesea descurajat. Vocea tainica care-l face sa respinga moartea ii spune ca mai poate face ceva pentru progresul sau. Cand il ameninta un pericol, acesta reprezinta un avertisment de a folosi ragazul acordat de Dumnezeu; dar ingratul o pune pe seama stelei sale norocoase decat pe seama creatorului sau.

Natura a asezat mijloacele de conservare alaturi de agentii distrugatori - remediul fata de rau - pentru a mentine echilibrul si a servi la contrapondere.
Nevoia de distrugere nu este aceeasi in toate lumile. Este proportionala cu starea mai mult sau mai putin materiala, dar inceteaza la o stare fizica si morala mai epurata. In lumile ceva mai avansate decat a noastra, conditiile de existenta sunt complet diferite.
Nevoia de distrugere se diminueaza la om pe masura ce spiritul predomina asupra materiei, de aceea vedem oroarea distrugerii urmata de dezvoltarea intelectuala si morala.
In starea sa actuala, omul nu are dreptul nelimitat de a distruge animalele. Acest drept este limitat de necesitatea asigurarii hranei si securitatii sale; abuzul nu a fost niciodata un drept.
Orice distrugere ce depaseste limitele nevoii, cum ar fi vanatoarea de placere, este o violare a legii lui Dumnezeu. Predominanta a bestialitatii asupra naturii spirituale. Animalele nu distrug decat pentru nevoile lor, dar omul, care are liberul arbitru, distruge fara necesitate; el va da socoteala de abuzul libertatii ce i-a fost acordata, caci el cedeaza in fata celor mai rele instincte.
Nici popoarele care imping la exces scrupulul la distrugerea animalelor, nu au un merit deosebit. Este un exces al unui sentiment laudabil prin el insusi, dar care devine abuziv, si al carui merit este neutralizat prin exagerari ale binelui de alte feluri. Exista la ele mai multa teama superstitioasa decat o adevarata bunatate.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Privatiunile voluntare. Mortificarile.

Legea conservarii obliga la satisfacerea necesitatilor corpului. Fara putere si sanatate munca este imposibila.
Bunastarea este o dorinta naturala. Dumnezeu nu interzice decat abuzul, acesta fiind contrar conservarii. Cautarea bunastarii nu este o crima daca aceasta bunastare nu este obtinuta pe spinarea altora si nu ne imputineaza fortele morale si fizice.
Privatiunile voluntare, in vederea unei ispasiri de asemenea voluntare nu au vreun merit. Facand bine altora, vom fi mai meritosi. Exista totusi si privatiuni voluntare meritorii - privarea de lucrurile inutile, deoarece detaseaza omul de materie si sporeste sufletul. Meritoriu este de a rezista tentatiei ce impinge spre excese sau placerea lucrurilor inutile; de a ne limita stict la cele necesare pentru a da si celor ce nu au. Daca privatiunea nu este decat un simulacru, atunci este o batjocura.

Viata de mortificare ascetica a fost practicata inca din antichitate la diferite popoare. Daca ea nu serveste decat celui care o practica si il impiedica sa faca bine, atunci e egoism, oricare ar fi pretextul care-o infrumuseteaza. A te priva si a muncii pentru altii - aceasta este adevarata mortificare potrivit milei crestine.
Despre abtinerea de la anumite alimente prescrisa la diferite popoare nu este intemeiata. Tot ceea ce serveste omului pentru a se hrani fara a-i prejudicia sanatatea este permis, dar legislatorii au putut interzice anumite alimente intr-un scop util si, pentru a da mai mult credit legilor lor, le-au prezentat ca venind de la Dumnezeu.
Conform constitutiei noastre fizice, carnea hraneste carnea, astfel omul se prapadeste. Legea conservarii ne obliga sa ne intretinem fortele si sanatatea pentru legea muncii. Prin urmare trebuie sa ne hranim potrivit structurii noastre.

Abstinenta de la hrana animala sau de alt fel, ca ispasire este meritorie daca privatiunea este in folosul altora; dar Dumnezeu nu poate vedea o mortificare daca nu exista privatiune serioasa si utila; de aceea se spune ca cei care se priveaza doar in aparenta sunt ipocritii.
Sa ne intrebam daca un lucru este util. Ceea ce este inutil nu poate fi placut lui Dumnezeu si ceea ce este vatamator ii este intotdeauna neplacut. Deci, mutilarile operate pe corpurile oamenilor sau ale animalelor sunt inutile. Dumnezeu nu este sensibil decat la sentimentele ce inalta sufletul spre el; numai aplicand legea sa si nu incalcand-o ne vom putea elibera de coaja pamanteana.

Suferintele din aceasta lume ne inalta prin felul in care sunt suportate dar nu se intampla la fel cu cele impuse in mod voluntar. Singurele suferinte care inalta sunt cele naturale, caci ele vin de la Dumnezeu; suferintele voluntare nu servesc la nimic daca nu fac ceva pentru binele celorlalti. Cei ce-si scurteaza viata prin asprime supraomeneasca - asa cum fac bonzii, fachirii si unii fanatici din multe secte - nu avanseaza pe drumul lor. Mai degraba ar trebui sa lucreze pentru binele semenilor lor. Daca l-ar intreba pe nevoias, daca l-ar consolo pe cel ce plange, daca ar munci pentru cei infirmi, daca ar indura privatiuni pentru usurarea celor nefericiti, atunci viata lor ar fi utila si placuta lui Dumnezeu. Daca, in suferintele voluntare pe care le indura, nu are in vedere doar binele, atunci este egoism; daca se sufera pentru ceilalti, este caritate - acestea sunt invataturile lui Hristos.
Instinctul de conservare a fost dat tuturor fapturilor tocmai pentru a preveni pericolele si suferintele. Sa ne biciuim spiritul si nicidecum trupul, sa ne umilim trufia, sa ne inabusim orgoliul asemanator unui sarpe care ne musca mana, si vom face mai mult pentru imbunatatirea noastra decat prin asprimi.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Bucuria bunurilor pamantesti

Folosirea bunurilor pamantului este un drept al tuturor oamenilor. Acest drept este consecinta necesitatii de a trai. Dumnezeu nu putea impune o datorie fara a da mijloacele de implinire.
Dumnezeu a dat atractie pentru bucuriile legate de bunurile pamantesti, cu scopul de a suscita omul in indeplinirea misiunii sale si totodata pentru a-l incerca prin tentatii. Aceasta tentatie are scopul de a dezvolta ratiunea ce trebuie sa previna excesul.
Bucuriile au limite date de natura pentru a ne indica limita necesarului; dar prin excesele noastre ajungem la satietate si ne pedepsim singuri.
Omul care cauta in excese de tot felul un rafinament al bucuriilor este o biata creatura vrednica de plans si nicidecum de invidiat, caci este foarte aproape de moarte - si de moartea fizica si de cea morala. Bolile, chiar moartea, care sunt consecinte ale abuzului, sunt deopotriva pedepse pentru incalcarea legii lui Dumnezeu.

Necesarul si surplusul

Inteleptul stie prin intuitie limita necesarului; altii datorita experientei dobandite pe propria piele. Natura a trasat limita necesitatilor noastre prin insasi structura noastra dar omul este insatiabil. Viciile au alterat constitutia sa si i-au creat necesitati noi ce nu sunt necesitati adevarate.
Unii oameni acapareaza bunuri pentru a avea surplus in defavoarea celor lipsiti de strictul necesar. Ei au uitat de legea lui Dumnezeu si vor trebui sa dea seama pentru privatiunile pe care le-au provocat.
Limita necesarului si prinosului nu are nimic absolut. Civilizatia a creat necesitati ce nu existau in starea primitiva. Nimeni nu pretinde ca omul civilizat sa traiasca precum salbaticul. Totul este relativ, este ratiunea ce face parte din fiecare lucru.
Civilizatia dezvolta simtul moral si in acelasi timp sentimentul caritatii care indeamna oamenii la un sprijin mutual.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Legea conservarii

Instinctul de conservare


Instinctul de conservare este o lege a naturii. El este dat tuturor entitatilor vii oricare ar fi nivelul lor de inteligenta. La unele, el este strict mecanic, la altele este rational.
Dumnezeu a dat tuturor fapturilor acest instinct deoarece toate trebuie sa concure la vrerea Providentei; de aceea Dumnezeu a dat nevoia de a trai. Viata este necesara perfectionarii fiintelor; ele o simt instinctiv, fara sa-si dea seama de acest lucru.

Mijloace de conservare

Dand nevoia omului de a trai, Dumnezeu i-a dat intotdeauna mijloacele necesare iar daca omul nu le gaseste, este pentru ca nu le intelege. De aceea a facut Dumnezeu pamantul sa produca si sa furnizeze pentru toti locuitorii sai; caci doar necesarul este folositor, prisosul niciodata.
Pamantul nu produce intotdeauna suficient pentru a asigura necesarul omului, deoarece omul il neglijeaza. Pamantul este totusi o mama desavarsita. Adesea omul acuza natura pentru ceea ce este de fapt rezultatul nepriceperii sau neprevederii sale.
Pamantul produce intotdeauna necesarul daca omul ar sti sa se multumeasca cu acesta. Dar daca nu-i suficient pentru nevoile sale, aceasta este pentru ca omul foloseste ca prisos ceea ce ar putea fi dat ca necesar. Nu natura este neprevazatoare, omul este cel care nu stie sa se gospodareasca.
Solul este sursa primara de unde ne curg toate celelalte resurse, caci, in definitiv, aceste resurse nu sunt decat o transformare a produselor solului; de aceea trebuie inteles prin bunuri ale pamantului tot ceea ce poate fi de folos omului.

Mijloacele de existenta lipsesc anumitor persoane, chiar in mijlocul abundentei care-i inconjoara. Acest lucru se datoreaza egoismului oamenilor care nu fac intotdeauna ceea ce trebuie, apoi, si cel mai adesea, lor insile. "Cautati si veti gasi" - aceste cuvinte nu vor deloc sa spuna ca este suficient sa privesti pamantul pentru a gasi ceea ce doresti, ci trebuie sa cauti cu ardoare si perseverenta si nu cu moliciune, fara a te lasa descurajat de obstacolele care, poate adesea, nu sunt decat mijloacele de a va pune la incercare statornicia.
Daca civilizatia multiplica necesitatile, ea multiplica de asemenea si sursele de munca si mijloacele de trai. Nefericirea pentru multi decurge din aceea ca ei se angajeaza pe un drum ce nu este trasat de natura - atunci capacitatea de a reusi va esua. Este loc sub soare pentru toti, cu conditia ca fiecare sa ia doar ce-i al sau, si nu al altora. Natura nu va fi responsabila de viciile de organizare sociala.

Exista situatii sau mijloace de existenta care nu depind deloc de vointa omului. Atunci este o incercare adesea cruda pe care omul trebuie sa o suporte si la care stia ca va fi supus; meritul sau consta in supunerea fata de vointa lui Dumnezeu, daca inteligenta nu-i furnizeaza niciun mijloc de a iesi din necazuri.
Daca moartea trebuie sa-l ajunga, el trebuie sa o primesca fara murmur, socotind ca a sosit ceasul adevaratei eliberari si ca disperarea ultimului moment il poate face sa piarda fructul resemnarii sale.

Cei care, in anumite situatii critice au fost nevoiti sa-si sacrifice semenii pentru a supravietui au comis o crima. Aceasta crima nu este atenuata de necesitatea de a trai data lor de instinctul de conservare. Este mai meritoriu sa suporti toate incercarile vietii cu abnegatie si curaj. A-ti sacrifica semenii este omucidere si crima de lezare a nasterii si crima de lezare a nasterii, vina ce trebuie pedepsita indoit.
Si in lumile mai superioare, unde organizarea este mai avansata, fiintele au nevoie de hrana dar hrana este in raport cu natura lor. Aceasta hrana nu ar fi tot atat de substantiala pentru noi, dupa cum acele fiinte nu s-ar putea hrani cu ce consumam noi.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Poligamia

Egalitatea numerica existenta cu aproximatie intre sexe este un indiciu al proportiei conform careia acestea trebuie sa se uneasca. Daca poligamia era conforma cu legile naturii, ea ar fi trebuit sa fie universala; ceea ce ar fi practic imposibil, vazand egalitatea numerica a sexelor. Totul are un scop in natura.
Poligamia este o lege omeneasca a carei abolire marcheaza un progres social. Casatoria, conform vederilor lui Dumnezeu, trebuie sa fie bazata pe dragostea fiintelor care se unesc. In poligamie nu exista dragoste reala; nu exista decat senzualitate.
Poligamia trebuie sa fie considerata un obicei, sau o legatura specifica apropiata de anumite moravuri, si pe care perfectionarea sociala o face incetul cu incetul sa dispara.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Legea perpetuarii

Populatia globului

Perpetuarea entitatilor vii este o lege a naturii. Fara perpetuare,lumea corporala ar pieri. Daca populatia globului urmeaza o progresie neincetata, asa cum se poate observa, pamantul tot nu va ajunge sa fie suprapopulat deoarece Dumnezeu a prevazut aceasta si mentine echilibrul; El nu face nimic fara rost. Omul care nu vede decat un colt din tabloul naturii nu poate judeca armonia ansamblului.

Succesiunea si perfectionarea neamurilor

Au existat neamuri omenesti care au disparut de pe suprafata pamantului dar altele le-au luat locul, asa cum altele ne vor lua locul intr-o zi.
Oamenii actuali sunt descendentii fiintelor primitive. Sunt aceleasi spirite care au revenit sa se perfectioneze in noile corpuri, dar care sunt inca departe de perfectiune. Astfel, neamul omenesc actual care, prin dezvoltarea sa, tinde sa se raspandeasca peste intreg pamantul si sa inlocuiasca neamurile care se sting, va avea perioadele sale de descrestere si de disparitie. Alte neamuri mai perfectionate din neamul actual il va inlocui, asa cum oamenii civilizati de azi descind din fiintele brute si salbatice ale timpurilor primitive.
Originea neamului se pierde in noaptea timpurilor, dar cum apartin marii familii omenesti, oricare ar fi tulpina primitiva a fiecaruia, ele au putut sa se amestece si sa produca tipuri noi.
Caracterul distinctiv si dominant al neamurilor primitive este dezvoltarea fortei brute in detrimentul fortei intelectuale; acum, din contra, omul face mai mult prin inteligenta decat prin forta corpului si totusi face de o suta de ori mai mult deoarece stie sa profite de fortele naturii, lucru pe care animalele nu-l fac.
Perfectionarea raselor animale si a soiurilor vegetale prin stiinta nu este contra legii naturii, Trebuie facut totul pentru a atinge perfectiunea si omul este un instrument de care Dumnezeu se serveste pentru a-si atinge scopurile. Perfectiunea fiind telul catre care tinde natura, acest lucru raspunde vederilor sale de a favoriza perfectiunea.
Omul trebuie sa-si faca munca meritorie prin intentie. Pe de alta parte, prin munca omul isi exerseaza si dezvolta inteligenta si sub acest raport el profita cel mai mult.

Obstacole in calea perfectionarii

Legile si obiceiurile omenesti care au ca scop sau efect punerea de obstacole in calea perpetuarii sunt contrare legii naturii. Tot ceea ce impiedica natura in mersul sau este impotriva legii generale.
Exista specii de fiinte, animale, plante a caror reproducere la nesfarsit ar fi daunatoare altor specii si carora omul insusi le-ar fi curand victima. Dumnezeu a dat omului putere asupra tuturor vietuitoarelor, pe care el trebuie sa o foloseasca in bine, dar sa nu abuzeze de ea. El poate regla reproducerea dupa nevoie; nu trebuie s-o impiedice fara necesitate. Actiunea inteligenta a omului este o contrapondere stabilita de Dumnezeu pentru a readuce echilibrul intre fortele naturii si acest lucru il distinge de anumite animale, deoarece o face in cunostinta de cauza. Dar si animalele concura la acest echilibru, deoarece prin instinctul de distrugere cu care au fost inzestrate fac astfel incat, pentru conservarea propriei specii, sa opreasca dezvoltarea excesiva si foarte periculoasa a speciilor de animale si vegetale cu care se hranesc.
Deprinderile care au drept efect stoparea reproducerii firesti, urmand doar satisfacerea senzualitatii, probeaza preponderenta corpului asupra sufletului, si cat de mult este omul legat de materie.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Legea muncii

Munca este o lege a naturii pentru ce ea este o necesitate. Mai mult, civilizatia obliga omul la munca deoarece prin ea isi sporeste nevoile si placerile sale. Prin munca nu trebuie inteles numai ocupatiile materiale. Spiritul munceste asemenea corpului. Orice ocupatie utila este o munca.
Munca este o consecinta a naturii corporale a omului. Este o ispasire si in acelasi timp un mijloc de a-si perfectiona inteligenta. Fara munca omul ar fi ramas intr-o stare de inteligenta infantila, pentru ca el isi datoreaza hrana, securitatea si bunastarea doar muncii si activitatii sale. Celui ce are corpul slab, Dumnezeu i-a dat inteligenta pentru a suplini; dar intotdeauna exista o munca.

Totul lucreaza in natura. Animalele muncesc ca si oamenii, dar munca lor, ca si inteligenta lor, este limitata la grija propriei conservari. Iata de ce la ele, munca nu aduce progresul, in timp ce la om ea are un dublu scop: conservarea trupului si dezvoltarea gandirii ce este tot o necesitate care il inalta pe om. Cand spunem ca lucrul animalelor este limitat la grija conservarii lor, intelegem scopul pe care si-l propun lucrand. Dar ingrijindu-se fara stirea lor doar de asigurarea propriilor necesitati materiale, nu inseamna ca ele concura mai putin la scopul final al naturii, desi nu intotdeauna rezultatul este evident.

In lumile mai perfectionate, omul nu este supus acelorasi necesitati de a munci. Natura muncii este relativa dupa natura necesitatilor; mai putine necesitati materiale, mai putina munca materiala - dar omul nu ramane inactiv si inutil, caci lipsa de ocupatie ar fi un supliciu in loc sa fie o binecuvantare.
Omul care poseda suficiente bunuri pentru a-si asigura existenta nu este absolvit de legea naturii; poate doar de lucrul material dar nu si de obligatia de a se face util prin mijloacele sale, de a perfectiona inteligenta sa sau pe cea a altora, ceea ce tot munca este. Daca omul caruia Dumnezeu i-a dat suficiente bunuri pentru a-si asigura existenta, nu este constrans sa se hraneasca cu sudoarea fruntii, obligatia de a fi util semenilor sai este cu atat de mare cu cat indestularea materiala ii da mai mult timp liber pentru a face binele.
Exista oameni aflati in imposibilitate de a lucra si a caror existenta ar parea inutila dar Dumnezeu e drept. El nu condamna decat pe cel a carui existenta este in mod voit inutila; caci acestia depind de munca altora. El vrea ca fiecare sa se faca util dupa posibilitatile sale.
Legea naturii impune copiilor obligatia de a munci pentru parintii lor asa cum parintii trebuie sa munceasca pentru copii. De aceea Dumnezeu a facut din dragostea filiala si din dragostea parinteasca un sentiment al naturii astfel ca, prin aceasta afectiune reciproca, membrii unei aceleasi familii simt ca trebuie sa se ajute reciproc - adica un lucru adesea necunoscut in societatea noastra.

Limita lucrului. Repausul

Repausul este si el o lege a naturii. El serveste la refacerea puterii corpului si este tot atat de necesar pentru a lasa un plus de libertate inteligentei spre a se ridica deasupra materiei.
Limita lucrului depinde de limita puterilor; in rest, Dumnezeu lasa omul liber.
Fapta celor care abuzeaza de autoritatea lor pentru a impune inferiorilor o munca in exces, este una dintre cele mai rele. Orice om, avand puterea de a comanda, este raspunzator de munca in exces impusa inferiorilor sai, caci el incalca legea lui Dumnezeu.
Omul are dreptul la batranete la repaus. Obligatia este conforma puterilor sale. Unii batrani, desi neputinciosi, sunt nevoiti sa munceasca pentru a trai. Trebuie sprijinit cel slab. In lipsa familiei, societatea trebuie sa-i tina locul - este legea caritatii.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Legea adoratiei

Adoratia este inaltarea gandului spre Dumnezeu. Prin adoratie, sufletul omului se apropie de Dumnezeu.
Adoratia este rezultatul unui sentiment innascut, ca si cel al Divinitatii. constiinta slabiciunii sale indeamna omul sa se plece in fata celui care-l poate proteja.
Nu au existat niciodata popoare lipsite de orice sentiment de adoratie pentru ca niciodata nu au existat popoare atee. Toate inteleg ca acolo, sus, deasupra lor, exista o fiinta suprema.
Adoratia face parte din legea naturii din moment ce este rezultatul unui sentiment innascut la om; de aceea se regaseste la toate popoarele, desi sub forme diferite.
Adevarata adoratie este in inima. In toate actiunile noastre, sa ne gandim ca ne priveste un stapan. Si adoratia exterioara este utila daca ea nu este un simulacru zadarnic. Este intotdeauna utila pentru a da un bun exemplu; dar cei care nu o fac decat din afectare si amor propriu, si a caror conduita dezminte pietatea lor aparenta, dau un exemplu mai mult rau decat bun, mai mult rau decat gandesc.

Dumnezeu prefera pe cei care-l adora din adancul inimii, cu sinceritate, facand binele si evitand raul, dar nu pe cei care cred ca-l cinstesc prin ceremonii ce nu-i fac mai buni pentru semenii lor.
Toti oamenii sunt frati si copii ai lui Dumnezeu; El cheama la sine pe toti cei care-i urmeaza legile, oricare ar fi forma sub care le exprima.
Cel care nu are decat aparenta pietatii este un ipocrit; cel la care adoratia nu este decat afectare si este in contradictie cu conduita sa, da un exemplu rau. Cel care face o profesiune din adorarea lui Hristos si este orgolios, invidios si gelos, fiind nemilos si implacabil cu aproapele, sau invidios pe binefacerile acestei lumi, acela are religia pe buze si nu in inima sa. Dumnezeu care vede totul, va spune: acela care cunoaste adevarul este de o suta de ori mai vinovat de raul ce-l face decat ignorantul salbatic al desertului, si va fi tratat in consecinta la ziua dreptatii.
Daca un orb ne rastoarna in trecere, noi il scuzam, dar daca exista un om care vede limpede, noi ne plangem si avem dreptate.

Putem fi blamabili de a practica o religie in care nu credem in adancul sufletului daca o facem din respect omenesc si pentru a nu scandaliza pe cei ce gandesc altfel...totul depinde de intentie. Cel ce nu are in vedere decat sa respecte credinta aproapelui, nu face rau - oricum face mai bine decat cel ce va ridiculiza caci va gresi din mila; insa cel ce practica o religie din interes sau ambitie este dispretuit in ochii Domnului si ai oamenilor. Lui Dumnezeu nu-i pot fi placuti cei ce nu au atitudine de umilinta in fata sa decat pentru a atrage aprobarea oamenilor.
Oamenii reuniti intr-o comuniune de ganduri si sentimente au mai multa putere in chemarea spiritelor bune. La fel atunci cand se reunesc pentru a-l adora pe Dumnezeu. Adoratia personala nu este mai putin buna, caci fiecare il poate adora pe Dumnezeu gandindu-se la El.

(prelucrare dupa Allan Kardec)

miercuri, 4 martie 2009

Viata contemplativa

Oamenii care se consacra vietii contemplative, nefacand niciun rau si gandindu-se doar la Dumnezeu, nu au niciun merit in ochii Lui deoarece ei daca nu fac rau, ei nu fac nici bine si sunt nefolositori. Pe de alta parte, nefacerea binelui este deja un rau. Dumnezeu doreste sa ne gandim la El, dar nu doreste sa ne gandim numai la El de vreme ce a dat omului datorii de indeplinit pe pamant.
Cel ce se epuizeaza in meditatie si contemplatie nu face nimic meritoriu in ochii lui Dumnezeu, deoarece viata sa este intru totul personala si inutila umanitatii, iar Dumnezeu ii va cere cont despre binele pe care nu l-a facut.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)