miercuri, 27 mai 2009

Legea dreptatii


Sentimentul de dreptate exista in natura incat ne revoltam la gandul unei nedreptati. Progresul moral dezvolta fara indoiala acest sentiment dar nu ti-l da. Dumnezeu l-a asezat in inima omului si de aceea gasim adesea la oamenii simpli conceptii mai precise despre dreptate decat la cei care au o multime de cunostinte.
Dreptatea este o lege a naturii. Ea este amestecata adeseori cu pasiuni ce alterneaza acest sentiment, asa cum se intampla cu majoritatea celorlalte sentimente naturale, facand ca lucrurile sa fie vazute dintr-o perspectiva falsa. De aceea oamenii inteleg atat de diferit si unul vede drept ceea ce altuia i se pare nedrept.

Dreptatea consta in respectul drepturilor fiecaruia. Ceea ce determina aceste drepturi sunt: legea omeneasca si legea naturala. Oamenii facand legi corespunzatoare traditiilor si caracterului lor, aceste legi au stipulat drepturi ce variaza potrivit progresului cunostintelor. Legile noastre de azi, fara a fi perfecte sunt diferite de cele din Evul Mediu; acele drepturi invechite ce ni se par monstruoase, pareau juste si naturale in acea epoca. Dreptul stabilit de catre oameni nu este intotdeauna conform dreptatii; de altfel el nu guverneaza decat anumite raporturi sociale, in timp ce, in viata privata exista o multime de acte ce tin numai de un tribunal al constintei.

Suportul dreptatii fondate pe legea naturala, a fost stabilit de Hristos: sa dorim altora ceea ce am dori pentru noi insine. Dumnezeu a asezat in inima omului regulile adevaratei dreptati, prin dorinta fiecaruia de a-si vedea respectate drepturile. In incertitudinea legata de modul de actiune fata de semenul sau intr-o circumstanta oarecare, cand omul se intreaba cum ar vrea sa fie tratat intr-o imprejurare asemanatoare, Dumnezeu nu poate sa-i dea un ghid mai sigur decat propria constiinta.
Criteriul adevaratei dreptati consta, intr-adevar, in a dori pentru ceilalti ce ti-ai dori tie, si nu a dori pentru tine ce ai dori pentru ceilalti, ceea ce nu este intru totul acelasi lucru. In toate timpurile si in toate circumstantele, omul a cautat intotdeauna sa se prevaleze de dreptul sau personal: sublimul religiei crestine consta in faptul ca a luat dreptul personal drept temei pentru dreptul semenului.

Nevoia omului de a trai in societate antreneaza obligatii specifice. Prima dintre ele este de a respecta drepturile semenilor sai. Cel ce va respecta aceste drepturi va fi intotdeauna drept. In lumea noastra unde atatia oameni nu practica legea dreptatii, fiecare foloseste represaliile, ceea ce duce la tulburare si confuzie in societate. Viata sociala da drepturi si impune datorii in mod reciproc.
Limita dreptului recunoscut semenului sau este limita dreptului personal, in aceeasi circumstanta si reciproc.
Drepturile naturale sunt aceleasi pentru toti oamenii, de la cel mai neinsemnat pana la cel mai puternic; Dumnezeu nu a facut pe unii dintr-un lut mai pur decat pe ceilalti, toti sunt egali in fata Lui. Aceste drepturi sunt eterne; cele stabilite de om pier odata cu institutiile sale. Fiecare cunoaste forta sau slabiciunea si va sti intotdeauna sa aiba un fel de respect pentru cel ce-l va merita datorita virtutii si intelepciunii sale.
Este foarte important de stabilit acest lucru, pentru ca persoanele ce se considera superioare sa-si cunoasca indatoririle si sa-si merite respectul. Subordonarea nu va fi compromisa daca autoritatea va fi data intelepciunii.
Caracterul omului care va practica dreptatea in deplinatatea sa va fi cu adevarat drept, ca si Iisus deoarece va practica in aceeasi masura dragostea de aproape si mila, fara de care nu exista dreptate adevarata.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

luni, 25 mai 2009

Sacrificiile


Utilizarea sacrificiilor umane s-a practicat din cele mai vechi timpuri. Omul a crezut ca astfel de practici puteau fi placute lui Dumnezeu deoarece nu-l intelegea pe Dumnezeu ca izvor al bunatatii. La popoarele primitive materia domina spiritul, oamenii nu abandonau instinctele brutale, erau in general cruzi, deoarece nu aveau inca dezvoltat simtul moral. Apoi, oamenii primitivi trebuie sa fi crezut in mod natural ca o creatura insufletita avea mai mare pret in ochii lui Dumnezeu decat un corp material. Aceasta i-a facut sa sacrifice mai intai animale, si mai tarziu oameni, deoarece conform falsei lor credinte gandeau ca pretul sacrificiului era in raport cu importanta victimei. In viata materiala, cea pe care o practicam in majoritate, daca vrem sa oferim un dar cuiva, il alegem de o asemenea valoare dupa cum vrem sa-i aratam persoanei mai multa consideratie si mai mult atasament. La fel trebuie sa fie si cu oamenii ignoranti in privinta lui Dumnezeu.

Sacrificile umane isi au originea in ideea falsa de a fi pe placul lui Dumnezeu. Oamenii au abuzat de ea sacrificand pe dusmanii lor, chiar si pe dusmanii lor personali. De altmiteri, Dumnezeu nu a cerut niciodata sacrificii, nici animale si nici omenesti; El nu poate fi adorat prin distrugerea inutila a propriei creatii.
Sacrificiile umane, chiar indeplinite cu o intentie pioasa, nu au fost placute niciodata lui Dumnezeu. Oamenii fiind ignoranti puteau crede ca realizau un act laudabil sacrificand pe unul din semenii lor; in acest caz, Dumnezeu nu o atribuia decat gandului si nu faptei. Oamenii, imbunatatindu-se, trebuiau sa-si recunoasca greselile si sa dezaprobe aceste sacrificii ce contraveneau ideii de spirite luminate; luminate deoarece spiritele erau atunci acoperite cu un val material. Dar, prin liberul arbitru, ele puteau sa aiba o intelegere a originii si finalitatii lor, si multe intelegeau deja, prin intuitie, raul ce-l faceau, dar asta nu inseamna ca savarseau mai putin rau pentru a-si satisface propriile porniri.

Ce trebuie sa gandim despre razboaiele numite sacre? Sentimentul ce impinge popoarele fanatice la exterminarea totala a celor ce nu impartasesc aceeasi credinta, pentru a se face placute lui Dumnezeu, ar parea sa aiba aceeasi origine ca si cel ce le incita odinioara la sacrificarea semenilor lor.
Popoarele si indivizii sunt indemnati de spiritele rele si ajungand la razboi cu semenii lor, actioneaza impotriva vointei lui Dumnezeu, care spune ca trebuie sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti. Toate religiile, sau mai degraba toate popoarele, adorand un acelasi Dumnezeu, indiferent de numele ce-l poarta, duc razboaie de exterminare deoarece religia lor este diferita sau n-a atins nivelul credintei popoarelor luminate. Popoarele sunt scuzabile ca nu cred cuvantul celui ce a fost animat de Spiritul Domnului si trimis de el insusi, mai ales daca nu l-a vazut si nu au fost martorii faptelor sale; si cum vrem sa creada in acest cuvant de pace, cand noi mergem si le punem armele in maini. Ele trebuie mai intai sa se lumineze si de aceea este bine sa le facem cunoscuta invatatura lui Dumnezeu prin convingere si blandete, si nicidecum prin forta si sange. De ce am vrea ca strainii sa ne creada pe cuvant cand actele noastre dezmint doctrina pe care o predicam?

Dumnezeu judeca intentia omului iar fapta are mica importanta pentru El. In mod evident, este mai placut lui Dumnezeu de a vedea oferindu-i-se fructe decat sangele victimei. Dar, rugaciunea spusa din adancul inimii este de o mie de ori mai placuta lui Dumnezeu decat toate ofrandele pe care i le putem aduce.
Dumnezeu binecuvanteaza intotdeauna pe cei care fac binele, iar a ajuta pe saraci si pe cei indurerati este cel mai bun mijloc de a-l cinsti. Dumnezeu nu dezaproba ceremoniile pe care le facem pentru rugaciune, dar sunt multi bani ce ar putea fi folositi mult mai util. Dumnezeu iubeste simplitatea in toate. Omul se ataseaza de suprafata si nu de inima; este un spirit cu vederi inguste.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

duminică, 24 mai 2009

Caracterul omului de bine


Adevaratul om de bine este cel care practica legea dreptatii, a dragostei si caritatii in toata puritatea sa. Daca isi intreaba constiinta cu privire la actele savarsite, va intreba daca nu cumva a incalcat intr-un fel aceasta lege; daca nu cumva a facut rau, daca a facut tot binele pe care-l putea face, daca nimeni nu se plange de el si in sfarsit daca a facut aproapelui ceea ce ar fi dorit sa i se faca lui. Omul patruns de sentimentul caritatii si dragostei pentru ceilalti face binele pentru bine, fara a spera ceva, si isi sacrifica interesul propriu pentru dreptate. El este bun, omenos, binevoitor cu toata lumea, caci ii vede frati pe toti oamenii fara deosebire de rasa sau credinta. Daca Dumnezeu i-a dat putere si bogatie, el priveste aceste lucruri ca pe o avere de care se foloseste pentru a face binele; nu face din ele un motiv de mandrie, caci stie ca Dumnezeu asa cum i le-a dat, asa i le poate lua. Daca ordinea sociala a asezat oameni sub influenta sa, el ii trateaza cu bunatate si bunavointa, deoarece sunt egalii sai inaintea lui Dumnezeu; el se foloseste de autoritatea sa pentru a-i ridica din punct de vedere moral si nu pentru a-i umili cu orgoliul sau.

Omul de bine este indulgent cu slabiciunile aproapelui, deoarece stie ca el insusi are nevoie de indulgenta si isi repeta acest cuvant al lui Iisus: Cel ce se stie fara pacat sa arunce primul piatra. El nu este deloc razbunator, dupa exemplul lui Iisus el iarta jignirile amintindu-si numai facerea de bine, caci el stie ca i se va ierta lui asa cum si el a iertat. El respecta la semenii sai toate drepturile date de legile naturii, asa cum ar dori sa-i fie si lui respectate.
Prin ce trasaturi se poate recunoaste la un om progresul real ce trebuie sa-i inalte spiritul? - Spiritul probeaza elevatia sa atunci cand toate actele vietii sale corporale vadesc practicarea legii lui Dumnezeu si cand intelege cu anticipatie viata spirituala.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

sâmbătă, 23 mai 2009

Binele si raul


Morala este regula bunei conduite, adica o distinctie intre bine si rau. Ea este bazata pe respectarea legii lui Dumnezeu. Omul se comporta bine cand face totul in vederea si pentru binele tuturor, caci atunci el respecta legea lui Dumnezeu.
Binele reprezinta tot ceea ce e conform cu legea lui Dumnezeu, iar raul tot ceea ce-l indeparteaza de El. Astfel, a face bine inseamna a ne conforma legii lui Dumnezeu; a face raul inseamna a incalca aceasta lege.
Omul poseda mijloacele de a distinge binele de rau atunci cand crede in Dumnezeu si cand doreste sa stie. Dumnezeu ne-a dat inteligenta tocmai pentru ca omul sa discearna binele de rau.
Omul, subiect al erorii, se poate insela in aprecierea binelui si raului, crezand ca face bine atunci cand de fapt face rau. Asta se poate intampla daca nu tinem cont de ceea ce a spus Iisus: "Vegheati sa se faca sau sa nu se faca un lucru ca si cum ar fi vorba despre voi; aceasta este totul. Si nu va veti insela."

Cand mancam prea mult, aceasta ne face rau. Ei bine! Dumnezeu este cel ce ne da masura pentru ceea ce ne trebuie. Cand o depasim, suntem pedepsiti. Acelasi lucru este in toate. Legea naturala traseaza omului limita nevoilor sale; cand o depaseste, el este pedepsit prin suferinta. Daca omul ar asculta in toate faptele sale aceasta voce care ii spune destul, ar evita cea mai mare parte dintre relele pe care le pune pe seama naturii.
Totul este in natura lucrurilor, vorbind de raul moral. Se pune intrebarea daca Dumnezeu putea sa creeze umanitatea in conditii mai bune. Spiritele au fost create simple si ignorante. Dumnezeu lasa omului alegerea drumului; cu atat mai rau pentru el daca o apuca pe cel gresit; pelerinajul sau va fi mai lung. Daca nu ar exista munti, omul nu ar putea intelege ca exista urcusuri si coborasuri, si daca nu erau pietrele, el nu putea intelege ca exista corpuri dure. E nevoie ca spiritul sa acumuleze experienta si pentru aceasta trebuie sa cunoasca binele si raul; de aceea exista o unire intre spirit si corp.

Diferitele pozitii sociale creeaza nevoi ce nu sunt egale pentru toti oamenii. Aceste pozitii diferite exista in natura conform progresului. Acest lucru nu este un obstacol pentru legea naturala ce se aplica in toate si pentru toti.
Legea lui Dumnezeu este aceeasi pentru toti. Binele este intotdeauna bine si raul este intotdeauna rau, oricare ar fi statutul social al omului; diferenta consta in gradul de responsabilitate.
Oare salbaticul care cedand in fata instinctului de a se hrani cu carne omeneasca este vinovat? Ni s-a spus ca raul depinde de vointa. Omul este mai vinovat pe masura ce cunoaste mai mult ceea ce face.
Circumstantele dau binelui si raului o gravitate relativa. Omul comite adesea greseli ca urmare a pozitiei si locului sau in societate, dar care nu sunt scuzabile. Responsabilitatea este in raport cu mijloacele de a intelege binele si raul. Astfel omul iluminat care comite o simpla nedreptate este mai vinovat in ochii lui Dumnezeu decat salbaticul ignorant care se lasa prada instinctelor sale.

Cateodata raul pare sa fie o consecinta a fortei lucrurilor. Asa de exemplu, in anumite cazuri, nevoia de distrugere chiar a propriului semen. In aceasta situatie nu este un rau mai mic, desi este necesar - aceasta necesitate dispare pe masura ce sufletul se epureaza trecand de la o existenta la alta si atunci, omul nu este mai putin vinovat cand comite raul, ca doar intelege mai bine.
Raul cade asupra celui care il provoaca. Astfel, omul care este condus de rau datorita pozitiei sociale data de semenii sai este mai putin vinovat decat cei care sunt cauza; caci fiecare va purta vina nu numai pentru raul ce-l va face, ci si pentru cel provocat.
Cel ce nu face rau dar care profita de raul facut de un altul, este vinovat in aceeasi masura; este ca si cum l-ar fi comis. A profita de rau este ca si cum ai participa la el. L-ar fi putut respinge inainte de comitere; dar ca raul fiind facut, s-a folosit de el, inseamna de fapt ca l-a aprobat si ca l-ar fi facut el insusi daca ar fi putut sau ar fi incercat.

Dorinta de rau este cateodata tot atat de reprobabila ca raul insusi. Depinde de situatie. Exista virtutea de a rezista cu premeditare raului iscat de dorinta de a face rau, mai ales cand exista posibilitatea de a-ti satisface aceasta dorinta. Dar daca aceasta nu este decat prilejul care lipseste, atunci dorinta este vinovata.
Nu este suficient de a nu face rau pentru a fi placut lui Dumnezeu si pentru a ne asigura o stare de viitor. Omul trebuie sa faca binele pe masura puterilor sale; caci fiecare dintre noi va raspunde de tot raul ce se va fi facut din cauza binelui pe care nu-l vom face.
Nu exista persoane care sa nu poata face binele; doar egoismul nu gaseste niciodata ocazia. E suficient sa fim in legatura cu alti oameni pentru a gasi prilejul de a face binele, si in fiecare zi din viata se da posibilitatea oricui sa nu fie orb din egoism. A face binele nu inseamna numai a fi caritabil, inseamna a fi folositor pe masura puterilor noastre ori de cate ori ajutorul nostru poate fi necesar.

Mediul in care se afla anumite persoane reprezinta pentru acestea sursa primara a multor vicii si crime. Dar aceasta este o incercare aleasa de spirit in stare de libertate; el a dorit sa se expuna tentatiilor pentru a obtine meritul rezistentei.
Cand omul este intr-un fel aruncat in atmosfera viciului, raul devine pentru el o chemare dar nu o chemare irezistibila. In mijlocul acestei atmosfere de viciu, se pot gasi cateodata mari virtuti. Sunt spirite care au avut puterea de a rezista si care au avut in acelasi timp misiunea de a exercita o influenta benefica asupra semenilor lor.
Meritele binelui consta in dificultate; nu exista merit cand facem bine fara suferinta si cand nu ne costa nimic. Dumnezeu tine cont mai mult de saracul care isi imparte singura bucata de paine decat de bogatul care da din prisosul sau. Si Iisus a spus-o.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

vineri, 22 mai 2009

Sclavia


Orice stapanire absoluta a unui om de catre alt om este contrara legii lui Dumnezeu. Sclavia este un abuz al fortei; ea va disparea odata cu progresul, asa cum vor disparea putin cate putin toate abuzurile.
Legea omeneasca ce consacra sclavia este o lege impotriva naturii, de vreme ce ea asimileaza omul cu animalul si il degradeaza atat moral cat si fizic.
Raul este intotdeauna rau si toate sofismele noastre nu vor face ca o fapta rea sa devina o fapta buna dar responsabilitatea raului savarsit este legata de posibilitatile avute de a intelege raul. Cel ce profita de pe urma legii sclaviei este intotdeauna vinovat de o violare a legii naturii; de aceea, ca si in alte cazuri, culpabilitatea este relativa. Sclavia fiind trecuta printre obiceiurile anumitor popoare, omul a putut profita de buna-credinta ca de un lucru ce i se parea natural Dar indata ce ratiunea sa dezvoltata si mai ales luminata, de crestinism i-a aratat in sclav pe egalul sau in fata lui Dumnezeu, el nu mai are scuza.

Inegalitatea naturala a aptitudinilor plaseaza anumite neamuri sub stapanirea altora mai inteligente dar pentru a le inalta, nicidecum pentru a le abrutiza si mai mult prin servitudine. Oamenii au privit prea mult timp anumite neamuri omenesti ca pe niste animale de povara dotate cu brate si maini si despre care au crezut ca au dreptul sa le vanda ca pe niste vite. Ei se cred de un sange mai pur, nebuni ce nu vad decat materia! Nu sangele este mai mult sau mai putin pur, ci spiritul.
Exista oameni care-si trateaza sclavii cu omenie, cauta sa nu le lipseasca nimic si gandesc ca libertatea i-ar putea expune la si mai multe privatiuni. Acestia isi inteleg mai bine interesele; ei au tot atat de mare grija de boii si caii lor, ca sa obtina un profit mai mare din afacere. Ei nu sunt la fel de vinovati ca cei ce maltrateaza sclavii; in schimb, dispun de acestia ca de o marfa, privandu-i de dreptul de a fi liberi.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

joi, 21 mai 2009

Despre egoism


Temelia tuturor viciilor este egoismul - de la el deriva totul. Daca analizam toate viciile, vom vedea ca la baza tuturor sta egoismul. Oricat vom lupta impotriva viciilor, nu vom reusi sa le extirpam cata vreme nu vom ataca raul de la radacina, cata vreme nu vom starpi cauza. Toate eforturile noastre trebuie sa tinda spre acest tel, caci acolo se afla adevarata plaga a societatii. Oricine doreste sa se apropie de viata de perfectiune morala trebuie sa starpeasca din inima sa orice sentiment de egoism, caci egoismul este incompatibil cu dreptatea, dragostea si caritatea - el neutralizeaza toate celelalte calitati.
Egoismul fiind fondat pe sentimentul interesului personal, pare foarte dificil a-l extirpa in intregime din inima noastra dar pe masura ce ne vom lumina, vom descoperi lucrarile spirituale si vom pune mai putin pret pe lucrurile materiale. Trebuie desfiintate institutile omenesti care intretin si excita egoismul. Aceasta depinde de educatie.

Egoismul reprezinta cel mai mare rau al nostru, dar el tine de inferioritatea spiritelor incarnate pe pamant si nicidecum de umanitatea insasi. Spiritele, epurandu-se prin incarnari succesive, isi pierd egoismul asa cum isi pierd si celelalte impuritati. Nu avem pe pamant niciun om eliberat de egoism si care practica mila? Exista mai multi decat ne inchipuim, dar ii cunoastem prea putin, deoarece virtutea nu cauta stralucirea amiezii; daca exista un om, de ce nu ar putea fi zece; daca exista zece, de ce nu ar fi mii, s.a.m.d.
Se pare ca egoismul e departe de a descreste, sporeste o data cu civilizatia ce pare sa-l excite si sa-l intretina. Cu cat raul este mai mare, cu atat este mai hidos. Va trebui ca egoismul sa produca mult rau pentru a face sa se inteleaga necesitatea extirparii sale. Cand oamenii se vor debarasa de egoismul ce-i stapaneste, atunci vor trai ca fratii, nemaifacandu-si niciun rau, ajutandu-se reciproc prin legatura fireasca de solidaritate. Atunci cel puternic va fi sprijinitorul si nu agresorul celui slab, si nu vom mai vedea oameni lipsiti de strictul necesar, deoarece toti vor practica legea dreptatii.

Dintre toate relele omenesti, cel mai greu de dezradacinat este egoismul deoarece tine de influenta materiei de care omul, inca foarte apropiat de originea sa, nu s-a putut elibera, si aceasta influenta este intretinuta de tot: legi, organizare sociala, educatie omeneasca. Egoismul va slabi o data cu predominatia vietii morale asupra vietii materiale si mai ales o data cu cunoasterea data noua de spiritism despre viitoarea noastra stare reala, nedenaturata de fictiuni alegorice. Spiritismul, atunci cand va fi identificat cu obiceiurile si credintele, va transforma obisnuintele, deprinderile si relatiile sociale. Egoismul se bazeaza pe importanta personalitatii, or, spiritismul face sa se vada lucrurile de la o astfel de inaltime incat sentimentul personalitatii dispare, ca sa spunem asa, inaintea imensitatii. Demontand importanta personalitatii, facand-o sa fie vazuta asa cum este, iata ce inseamna a combate egoismul.

Ofensiva egoismului celorlalti il face adesea pe om egoist, deoarece el simte nevoia de a se mentine in defensiva. Vederea faptului ca ceilalti se gandesc numai la ei si nu la el, il face sa se ocupe mai mult de propria persoana decat de ceilalti. Daca principiul caritatii si fraternitatii se va afla la baza tuturor institutiilor sociale, a raporturilor juridice dintre un popor si altul, dintr un individ si alt individ, omul se va gandi mai putin la propria persoana daca va vedea ca altii s-au gandit la el; atunci va suferi influenta exemplului si al contactului cu ceilalti.
In prezenta acestei revarsari de egoism, este nevoie de o adevarata virtute pentru a face abstractie de propria personalitate in profitul celorlalti, care adesea nu au pic de recunostinta. Celor care au aceasta virtute le este deschisa imparatia cerurilor; mai ales lor le este rezervata fericirea celor alesi - in ziua dreptatii oricine se va gandi numai la sine va fi indepartat si va suferi datorita nepasarii sale.

S-au facut fara indoiala eforturi laudabile pentru progresul umanitatii. Se incurajeaza, se stimuleaza, se onoreaza sentimentele mai mult decat in oricare epoca si totusi viermele egoismului constituie intotdeauna plaga sociala. Este un rau real ce se rasfrange asupra intregii lumi si caruia fiecare ii este mai mult sau mai putin victima, trebuie deci combatut asa cum se combate o maladie epidemica.
Pentru aceasta, trebuie sa se procedeze in maniera medicala: sa se mearga direct la sursa. Trebuie asadar sa se cerceteze in toate compartimentele organizarii sociale, de la familii pana la popoare, din locuinte modeste pana la palate, toate cauzele, toate influentele evidente sau ascunse, care provoaca, intretin si dezvolta sentimentul egoismului. Odata cauzele cunoscute, remediul va aparea de la sine; se va actiona doar pentru combaterea cauzelor, daca nu toate odata, cel putin partial, si putin cate putin veninul va fi eliminat. Vindecarea poate fi de lunga durata deoarece cauzele sunt numeroase, dar nicidecum imposibila.

Nu se va ajunge acolo decat curmand raul de la radacina, adica prin educatie; dar nu educatia care da oameni instruiti, ci acea educatie care face oameni de bine. Educatia, daca este bine inteleasa, reprezinta cheia progresului moral. Oricine urmareste atat copilul bogatului cat si pe cel al saracului chiar de la nastere si observa toate influentele periculoase ce actioneaza asupra lor ca urmare a slabiciunii, neglijentei si ignorantei celor ce-i indruma; si cum mijloacele utilizate pentru educatia lor duc la false valori, nu se mai mira ca intalneste in lume atatea obstacole. Daca s-ar face pentru morala tot atat cat pentru inteligenta s-ar vedea ca, exceptand naturile refractare, exista mai multe persoane decat s-ar crede care nu cer decat o cultura sanatoasa pentru a se obtine rezultate bune.

Omul doreste sa fie fericit, este un sentiment natural. De aceea el munceste fara incetare pentru a-si ameliora situatia pe pamant; el cauta cauzele suferintelor sale pentru a scapa de ele. Cand va intelege ca egoismul este una dintre aceste cauze, cea care naste orgoliul, ambitia, lacomia, invidia, ura, gelozia, de care este in fiecare moment ranit, de care este in fiecare moment ranit, care produce tulburare tuturor relatiilor sociale, provoaca disensiuni, distruge increderea, obliga la o permanenta defensiva fata de vecinul sau si face din prieten un inamic, atunci omul va intelege totodata ca acest viciu este incompatibil cu propria lui fericire, ba mai mult, chiar cu propria siguranta.
Egoismul este izvorul tuturor viciilor, asa cum caritatea este izvorul tuturor virtutiilor - a-l distruge pe primul si a-l dezvolta pe celalalt, acesta trebuie sa fie scopul tuturor eforturilor omului daca vrea sa-si asigure fericirea aici pe pamant ca si in viitor.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

miercuri, 20 mai 2009

Libertatea constiintei

Constiinta este o miscare a gandirii, este ceva intim apartinand omului. Omul nu are dreptul sa puna piedici libertatii de constiinta si nici libertatii de gandire. Numai lui Dumnezeu ii apartine dreptul sa judece constiinta. Daca omul regleaza prin legile sale raporturile dintre oameni, Dumnezeu, prin legile sale naturale, regleaza raporturile omului cu El.

A constrange oamenii sa actioneze altfel decat gandesc inseamna a-i face ipocriti. Libertatea constintei este una din caracteristicile adevaratei civilizatii si a progresului.
Orice credinta este respectabila cand este sincera si conduce la practicarea binelui. Credintele condamnabile sunt cele care ne conduc la rau. Este adevarat ca actiunile pot fi reprimate, dar credinta intima ramane de neatins.
A reprima actele exterioare ale unei credinte cand aceste acte aduc un prejudiciu oarecare celorlalti nu inseamna deloc a prejudicia libertatea constiintei, caci aceasta reprimare lasa credintei intreaga sa libertate.

In cazul in care se propaga doctrine daunatoare, fara a prejudicia aceasta libertate a constintei, putem incerca sa-i aducem pe calea adevarului pe cei rataciti prin false principii. Sa notam exemplul lui Iisus - prin blandete si convingere, nu prin forta, ceea ce ar fi mai rau decat credinta celui pe care dorim sa-l convingem. Daca exista ceva permis a se impune, acesta este binele si fraternitatea; dar nu credem ca mijlocul de a le face admise este de a actiona cu violenta - convingerea se impune.

Toate doctrinele au pretentia de a fi unica expresie a adevarului. Prin ce trasaturi se poate recunoaste cea cu dreptul de a se numi astfel? Ar fi cea care face omul mai bun si mai putin ipocrit, adica cea care practica legea dragostei si a caritatii in cea mai mare puritate si cu cea mai larga aplicare. Prin acest semn vom recunoaste daca o doctrina este buna, caci orice doctrina ce ar avea drept consecinta semanarea dezbinarii si stabilirea unei deosebiri intre copiii lui Dumnezeu nu poate fi decat falsa si daunatoare.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

marți, 19 mai 2009

Cunoasterea de sine


Mijlocul cel mai eficace de a ne imbogati in aceasta viata si a rezista tentatiei spre rau este sa urmam vorbele inteleptului din antichitate "cunoaste-te pe tine insuti".
Intelegem intreaga intelepciune a acestei maxime dar dificultatea consta tocmai in cunoasterea de sine. Care ar fi mijlocul de a o atinge?

La sfarsitul fiecarei zile, sa ne intrebam constiinta, sa trecem in revista ceea ce am facut si sa ne intrebam daca nu am omis vreuna dintre indatoriri, daca nimeni nu se plange de mine. Astfel ajungem sa ne cunoastem si sa vedem ceea ce trebuie schimbat la noi.
In fiecare seara, sa ne reamintim toate actiunile din cursul zilei si sa ne intrebam ce am facut bine sau ce am facut rau, rugand pe Dumnezeu si pe ingerul nostru pazitor sa ne lumineze, vom obtine o mare putere pe drumul perfectionarii noastre - Dumnezeu ne va ajuta.
Sa ne intrebam ce am facut si in ce scop am actionat in anumite circumstante, daca am facut unele lucruri pentru care ne-ar blama altii, daca am intreprins o actiune pe care incercam sa nu o recunoastem.

Sa ne intrebam inca o data: daca intrand in lumea spiritelor, unde nimic nu se poate ascunde, mi-ar placea ca Dumnezeu sa ma intrebe daca ma tem de ceea ce am facut? Sa examinam ceea ce am putut face impotriva lui Dumnezeu, apoi impotriva aproapelui nostru si in sfarsit impotriva noastra insine. Raspunsurile vor constitui o linistire a constiintei noastre sau clarificarea raului ce trebuie vindecat.

Cunoasterea de sine este deci cheia imbunatatirii individuale. Dar cum sa judecam? Exista de asemenea o iluzionare a orgoliului ce diminueaza greselile si le face scuzabile. Avarul se crede un simplu econom si prevazator, orgoliosul crede ca nu are decat demnitate. Totusi, avem un mijloc de control ce nu ne poate insela niciodata. Cand suntem nehotarati asupra valorii uneia dintre actiunile noastre, sa ne intrebam cum am califica-o daca ar fi infaptuita de o alta persoana. Daca am condamna-o la altul, ea nu va fi justificata nici pentru noi, caci Dumnezeu nu are doua masuri pentru dreptate. Sa cautam astfel sa stim ce gandesc altii, sa nu neglijam nici opinia inamicilor nostri, caci acestia nu au niciun interes in ascunderea adevarului si adesea Dumnezeu ii aseaza alaturi de noi ca o oglinda pentru a ne avertiza cu o mai mare sinceritate decat o fac prietenii.

Cel ce are vointa ferma de a se imbunatati, isi cerceteaza constiinta pentru a elimina inclinatiile rele, asa cum inlatura buruienile din gradina; daca isi face bilantul zilei sale morale, asa cum negustorul face socoteala pierderilor si beneficiilor sale, va avea de castigat. Daca isi spune ca ziua sa a fost buna, poate dormi linistit si poate astepta fara teama desteptarea intr-o alta viata.
Sa ne punem asadar, intrebari clare si precise si sa nu cautam sa le complicam - pot fi folosite cateva minute pentru a cuceri o fericire eterna.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

luni, 18 mai 2009

Egalitatea drepturilor barbatului si femeii


Barbatul si femeia sunt egali in drepturi in fata lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu a dat amandoura intelegerea binelui si raului precum si facultatea de a progresa.
Inferioritatea morala a femeii in anumite locuri se datoreaza stapanirii nedrepte si crude pe care barbatul a impus-o asupra ei. Este un rezultat al institutiilor sociale si al abuzului fortei in fata slabiciunii. Pentru oamenii putin avansati din punct de vedere moral, forta face dreptul.

Scopul pentru care femeia are o constitutie fizica mai slaba decat barbatul pentru a-i asigura acesteia sarcini specifice. Barbatul este facut pentru munci mai grele, el fiind mai puternic; femeia, pentru lucruri mai usoare si amandoi pentru a se ajuta reciproc in depasirea incercarilor unei vieti pline de amaraciune.
Slabiciunea fizica a femeii nu o plaseaza in mod natural sub dependenta barbatului. Dumnezeu a dat unora forta pentru a-l proteja pe cel slab, nu pentru a-l subjuga.
Dumnezeu a adaptat structura fiecarei fiinte rolului pe care trebuie sa-l indeplineasca. Daca a dat femeii o mai mica forta fizica, El i-a dat in schimb o mai mare sensibilitate in raport cu delicatetea functiunilor materne si slabiciunea fapturilor stranse la sanul sau.
Sarcinile carora femeia le este harazita de natura au o importanta chiar mai mare decat cele ale barbatului. Ea este cea care-i da barbatului primele notiuni de viata.

Oamenii fiind egali in fata lui Dumnezeu, trebuie sa fie egali si in fata legilor omenesti. Este primul principiu al dreptului: nu faceti altora ceea ce nu ati dori sa vi se faca voua.
O legislatie, pentru a fi intru totul dreapta, trebuie sa consacre egalitatea drepturilor dintre barbat si femeie. A drepturilor, nu a rolului. Trebuie ca fiecare sa aiba un loc bine stabilit. Barbatul se ocupa de treburile din afara, iar femeia de cele din interiorul caminului; fiecare dupa aptitudinile sale. Legea omeneasca, pentru a fi echitabila, trebuie sa consacre egalitatea drepturilor dintre barbat si femeie; orice privilegiu acordat unuia sau altuia este contrat dreptatii. Emanciparea femeii insoteste progresul civilizatiei; aservirea femeii marcheaza barbaria.
De altfel sexele nu exista decat prin constructia fizica din moment ce spiritele pot imbraca orice forma, nu exista nicio diferenta sub acest raport si, in consecinta, ambele sexe trebuie sa se bucure de aceleasi drepturi.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

duminică, 17 mai 2009

Rugaciunea


Rugaciunea este placuta intotdeauna lui Dumnezeu cand este spusa din inima, caci intentia este totul pentru El. Rugaciunea din inima e preferabila celei pe care o putem citi, oricat de frumoasa ar fi, daca am citit-o mai mult cu buzele decat cu gandul. Rugaciunea este placuta lui Dumnezeu cand este spusa cu credinta, fervoare si sinceritate - dar sa nu credem ca El este miscat de rugaciunea omului vanitos, orgolios si egoist, si mai putin daca ea nu este un act de cainta sincera si de adevarata umilinta.
Rugaciunea este un act de adoratie. A te ruga lui Dumnezeu inseamna a te gandi la El, a te apropia de El, a intra in comunicare cu el. Prin rugaciune se propun trei lucruri: lauda, cererea, multumirea.
Cel ce se roaga cu ravna si incredere este mai puternic in fata tentatilor raului si Dumnezeu ii trimite spiritele bune pentru a-l ajuta. Este un ajutor ce nu a fost niciodata refuzat daca a fost cerut cu sinceritate.

Sunt anumite persoane care se roaga mult si totusi au un caracter rau, sunt geloase, invidioase, artagoase, lipsite de bunavointa si indulgenta iar cateodata chiar vicioase. Esentialul nu este sa ne rugam mult, ci sa ne rugam bine. Aceste persoane cred ca tot meritul consta in lungimea rugaciunii si inchid ochii la propriile lor defecte. Rugaciunea este, pentru ele, o ocupatie, o umplere a timpului si nicidecum o analiza a sinelui. Remediul este ineficace, fiind folosita numai forma exterioara.
Dumnezeu stie sa discearna binele de rau; rugaciunea nu ascunde greselile. Cel care cere de la Dumnezeu iertarea greselilor sale nu o obtine decat schimbandu-si conduita. Faptele bune sunt cele mai bune rugaciuni, caci faptele valoreaza mai mult decat vorbele.

Ne putem ruga cu folos pentru ceilalti. Spiritul celui ce se roaga actioneaza prin vointa sa de a face bine. Prin rugaciune, el atrage spre sine spiritele bune, care-l ajuta in binele pe care vrea sa-l infaptuiasca.
Noi avem in noi insine, prin gandire si vointa, o putere de actiune ce se intinde mult dincolo de limitele sferei noastre corporale. Rugaciunea pentru ceilalti este un act al acestei vointe. Daca este arzatoare si sincera, ea poate chema in ajutorul sau spirite bune pentru a sugera ganduri bune si pentru a da corpului si sufletului puterea de care au nevoie. Daca rugaciunea inimii este totul, cea a buzelor nu este nimic.

Incercarile noastre sunt in mana lui Dumnezeu si ele trebuie duse pana la capat, caci atunci Dumnezeu tine intotdeauna cont de supunerea noastra. Rugaciunea cheama la noi spiritele bune care ne dau puterea de a le suporta cu curaj si incercarile ni se par atunci mai putin grele. Rugaciunea nu este niciodata inutila cand este bine facuta; ea da forta si este deja un mare rezultat. "Ajuta-te si Cerul te va ajuta". Dumnezeu nu poate schimba ordinea naturii dupa placul fiecaruia, caci ceea ce este un mare rau din punctul nostru de vedere meschin si al vietii noastre efemere, este adesea un mare bine in ordinea generala a universului. Cate rele nu exista al caror autor este omul, datorita lipsei de prevedere si greselilor sale? El este pedepsit pentru pacatul sau.
Totusi, cererile indreptatite sunt deseori indeplinite asa cum gandim. Noi credem ca Dumnezeu nu ne-a ascultat, deoarece nu a facut un miracol pentru noi, in timp ce El ne ajuta numai prin mijloacele naturale ce noua ni se par un efect al hazardului sau forta a lucrurilor; deseori El ne suscita gandirea necesara pentru ca noi insine sa iesim din necaz.

Este folositor sa ne rugam pentru morti si pentru spiritele suferinde. Rugaciunile noastre pot duce la alinarea suferintelor acestora.
Rugaciunea nu poate avea ca efect schimbarea planurilor lui Dumnezeu, in schimb poate sa miste sufletul pentru care se face rugaciunea in incercarea de a-l usura, deoarece ea este o marturie a interesului ce i se acorda si pentru ca nefericitul este intotdeauna usurat cand gaseste suflete caritabile ce-i compatimesc durerile. Pe de alta parte, prin rugaciune el este impins la cainta si la dorinta de a face ceea ce trebuie pentru a fi fericit; in acest sens i se poate usura chinul, daca si din partea sa exista bunavointa. Aceasta dorinta de imbunatatire starnita de rugaciune atrage alaturi de spiritul suferind spirite bune, care vin sa-l lumineze, sa-l consoleze si ii dau speranta. Iisus se ruga pentru "oile ratacite"; el ne arata astfel ca vom fi vinovati daca nu o vom face pentru cei ce au cea mai mare nevoie.

Hristos a spus oamenilor: "Iubiti-va unii pe altii". Acest indemn include pe cel referitor la folosirea tuturor mijloacelor posibile de a marturisi dragostea, fara a intra in detaliu privind modul de atingere a acestui scop. Daca este adevarat ca nimic nu poate abate Creatorul de la aplicarea dreptatii, nu este mai putin adevarat ca rugaciunea pe care i-o adresam celui mort ce ne inspira dragoste, este pentru acesta o dovada de amintire ce nu poate decat sa contribuie la alinarea suferintelor sale si sa-l consoleze, de indata ce el marturiseste cea mai mica pocainta, dar numai atunci este ajutat. Niciodata nu ii este dat sa ignore faptul ca un suflet simpatic s-a ocupat de el, ii este dat alintatorul gand ca intermedierea i-a fost utila. Rezulta in mod necesar de partea sa un sentiment de recunostinta si afectiune pentru cel ce i-a dat aceasta proba de atasament sau de compatimire. In consecinta, dragostea recomandata de Hristos oamenilor nu a facut decat sa sporeasca intre ei; manifesta asadar supunere fata de legea dragostei si unirii tuturor fapturilor, lege divina ce trebuie sa conduca la unitate, scop si final al spiritului.

Putem sa ne rugam spiritelor bune, care sunt mesagerii lui Dumnezeu si executorii vointei sale, dar puterea lor este conforma cu superioritatea lor si este determinata intotdeauna de stapanul tuturor lucrurilor, fara a carui permisiune nimic nu se face. De aceea rugaciunile ce li se adreseaza nu sunt eficace decat daca sunt placute lui Dumnezeu.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

sâmbătă, 16 mai 2009

Virtuti si vicii

Toate virtutile au meritul lor deoarece toate reprezinta semne ale progresului pe calea binelui. Cea mai meritorie virtute este cea bazata pe caritatea cea mai dezinteresata. Exista virtute ori de cate ori exista o impotrivire voluntara la chemarea pornirilor rele; dar sublimul virtutii consta in sacrificiul interesului personal pentru binele aproapelui fara gand de recompensa.
Exista oameni care fac binele in mod spontan, fara sa aiba de invins un sentiment contrariu si persoane ce trebuie sa lupte cu propria natura pentru a o depasi. Cei care nu lupta cu ei insisi sunt cei la care progresul a fost realizat; de aceea sentimentele bune nu-i costa niciun efort si actiunile lor par atat de naturale; binele pentru ei a devenit o obisnuinta. Trebuie sa-i onoram ca pe batranii osteni ce si-au cucerit gradele.
Deoarece noi suntem inca departe de perfectiune, aceste exemple ne mira prin contrast, le admiram cu atat mai mult cu cat sunt mai rare. In lumile mai avansate decat a noastra, ceea ce la noi este o exceptie, acolo e o regula. Sentimentul de bine exista acolo in mod spontan, deoarece lumile sunt locuite doar de spirite bune si o singura rea intentie ar fi acolo o monstruoasa exceptie. De aceea acolo oamenii sunt fericiti; tot asa va fi si pe pamant cand omenirea se va fi transformat si cand va intelege si practica caritatea in adevarata ei acceptiune.

Cu exceptia pacatelor si viciilor asupra carora nimeni nu ar putea sa se insele, semnul cel mai distinctiv al imperfectiunii este interesul personal. Calitatile morale sunt adesea precum poleiala unui obiect de arama care nu rezista probei. Un om poate avea calitati reale ce-l fac, pentru toata lumea, un om de bine; dar aceste calitati, desi reprezinta un progres, nu suporta intotdeauna aceste incercari si este suficient sa se atinga coarda interesului personal pentru a face sa se arate adevaratul lui fond. Adevaratul dezinteres este insa un lucru atat de rau pe pamant incat este admirat ca un adevarat fenomen atunci cand este intalnit.
Atasamentul fata de lucrurile materiale este un semn arhicunoscut de inferioritate, deoarece cu cat mai mult un om tine la bunurile acestei lumi, cu atat mai putin isi intelege destinul; din contra, prin dezinteres el dovedeste ca vede viitorul dintr-o perspectiva inalta.

Dintre doi oameni bogati, unul nascut in opulenta fara a cunoaste vreodata lipsurile si altul care datoreaza soarta muncii sale, care isi folosesc bogatiile exclusiv pentru propria satisfactie, mai vinovat este cel care a cunoscut suferintele, caci el stie ce inseamna sa suferi, el cunoaste durerea si nu face nimic sa o usureze altora, adeseori nici nu si-o mai aminteste.
Cel care acumuleaza fara incetare, fara a face bine nimanui, poate gasi scuza ca aduna pentru a lasa mai mult mostenitorilor sai - acesta este un compromis cu reaua constiinta.
Sa luam alt caz: doi avari: unul isi refuza strictul necesar si moare in mizerie cu toata averea sa; cel de-al doilea este avar doar pentru ceilalti, dar este risipitor pentru sine insusi - in timp ce el da inapoi in fata celui mai mic sacrificiu pentru a face un serviciu sau un lucru util, nu precupeteste nimic pentru a-si satisface gusturile si pasiunile. Cel mai vinovat dintre cei doi este cel ce se bucura de placerile vietii; el este mult mai egoist decat avar; celalalt si-a primit deja o parte din pedeapsa.
Nu este criticabil faptul de a dori cu orice pret bogatia daca acest lucru este dat de dorinta de a face bine, din contra, sentimentul este laudabil fara indoiala, doar daca este pur. Dar oare dorinta aceasta este intru totul dezinteresata si nu ascunde dorinta de rasplata personala? Cea dintai persoana careia i se doreste binele, nu este adesea propriul sine?

Daca studiem pacatele altora pentru a le critica si divulga, suntem vinovati, caci lipseste caritatea. Daca o facem pentru profitul personal a le evita noi insine, cateodata poate fi util. Nu trebuie uitat ca indulgenta pentru pacatele aproapelui este una dintre virtutile caritatii. Inainte de a le reprosa celorlalti imperfectiunile avute, sa vedem daca si ceilalti pot spune despre noi acelasi lucru. Sa ne straduim asadar sa avem calitatile opuse defectelor criticate de noi la altii, caci este mijlocul de a ne face superiori. Daca ei ne reproseaza ca suntem avari, sa fim generosi; daca ne eticheteaza drept orgoliosi, sa fim umili si modesti; pentru duri, sa fim blanzi; pentru a ne purta copilareste, sa fim maturi in toate actiunile noastre - intr-un cuvant, sa facem in asa fel incat sa nu ne poata atribui aceasta spusa a lui Iisus: Vede paiul din ochiul vecinului si nu vede barna din ochiul sau.
Uneori exista vinovatie si in cercetarea flagelurilor societatii si in dezvaluirea lor - depinde de sentimentul ce ne indeamna sa o facem; daca scriitorul nu are in vedere decat producerea scandalului, aceasta este o satisfactie personala pe care si-o procura prezentand imagini ce constituie mai degraba un rau exemplu decat unul bun. Spiritul aproba, dar poate fi pedepsit pentru acest fel de placere ce consta in a descoperi raul. Daca scriitorul prezinta lucruri bune, o face in profitul nostru, daca face rau, aceasta este o problema de constiinta ce-l priveste. De altmiteri, daca tine sa-si probeze sinceritatea, este treaba lui sa-si apere preceptul prin propriul sau exemplu.

Anumiti autori au publicat opere foarte frumoase si morale ce au ajutat progresul umanitatii, dar de care ei insisi nu au profitat de loc. Morala fara actiune este ca samanta fara lucrul pamantului. Ce beneficiu avem de la samanta daca nu o facem sa fructifice pentru a ne hrani - autorilor respectivi nu li se va tine cont, ca spirite, de binele savarsit de operele lor. Acesti oameni sunt mai vinovati, deoarece aveau inteligenta necesara pentru a intelege; nepracticand sfaturile date altora, au renuntat sa le culeaga fructele.
Cel ce face binele nu este criticabil de a avea constiinta acestui bine si de a-si marturisi siesi acest lucru. De vreme ce poate avea constiinta raului facut, el trebuie sa aiba si constiinta binelui, astfel incat sa stie daca actioneaza corect. Numai punand toate actiunile sale in balanta legii lui Dumnezeu, si mai ales in balanta legii dreptatii dragostei si caritatii se va putea spune daca ele sunt bune sau rele. Deci el, nu trebuie criticat pentru recunoasterea faptului ca a trimfat asupra relelor tendinte si pentru multumirea pe care o incearca. Daca ar face-o din vanitate, atunci ar cadea in alt pacat.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

vineri, 15 mai 2009

Mila si dragostea pentru aproapele nostru


Adevarat sens al cuvantului mila, asa cum il intelegea Iisus Hristos este bunavointa pentru intreaga lume, indulgenta pentru imperfectiunile celorlalti, iertarea ofenselor.
Dragostea si mila sunt complementare legii dreptatii, caci a-ti iubi aproapele inseamna a-i face tot binele de care esti tu in stare si pe care ni l-am dori si noua. Acesta este sensul cuvintelor lui Iisus: " Iubiti-va unii pe altii ca fratii."
Caritatea, dupa Iisus, nu se rezuma la milostenie, ea cuprinde toate raporturile avute cu semenii nostri, fie ca sunt inferiori, egali sau superiori noua. Ea ne impune indulgenta, pentru ca de ea avem nevoie si noi insine; ea ne apara de umilinta necazurilor, contra a ceea ce se intampla adesea.
Daca apare un bogatas toate privirile se indreapta spre el, i se acorda toata atentia; daca este sarac, nimeni nu-i arunca nicio privire. Cu cat situatia sa este mai de plans, cu atat nu trebuie sa ne temem, din contra, sa il ajutam in nenorocirea sa prin umilinta.
Omul cu adevarat bun cauta sa-l ridice pe cel inferior in proprii sai ochi, micsorand distanta ce-i separa.

Iisus a spus: "Iubiti chiar si pe dusmanii vostri". Fara indoiala, nu putem avea pentru dusmanii nostri o dragoste tandra si pasionala; nu asta a vrut sa spuna Iisus. A-ti iubi dusmanii inseamna a-i scuza si a le face bine pentru raul facut; prin aceasta le devii superior, prin razbunare cobori sub nivelul lor.
Omul care a ajuns sa ceara pomana se degradeaza moral si fizic, se abrutizeaza. Intr-o societate bazata pe legea lui Dumnezeu si a dreptatii el trebuie sa duca o viata de neajutorat, dar fara umilinta pentru el. Societatea trebuie sa asigure traiul celor care nu mai sunt in stare sa munceasca, fara a lasa viata lor pe seama si la vointa hazardului.
Milostenia nu este condamnabila, ci adesea felul in care este practicata. Omul de bine, care intelege caritatea in spiritul vorbelor lui Iisus, merge in intampinarea nefericitului fara a astepta ca acesta sa-i intinda mana.

Adevarata caritate este intotdeauna buna si binevoitoare; asa cum este in forma este si in fapt. Un serviciu facut cu delicatete are o valoare dubla; cel facut cu aroganta poate fi acceptat de nevoie, dar inima se simte putin jignita.
Ostentatia micsoreaza mult in ochii lui Dumnezeu binele facut. Iisus a spus: "Mana voastra stanga sa nu stie ce da mana dreapta". El ne invata astfel pentru ca noi sa nu pierdem in totalitate caritatea prin orgoliu.
Trebuie sa distingem pomana propriu-zisa de binefacere. Cel mai nevoias nu este intotdeauna cel care cere; teama de umilinta retine pe adevaratul sarac si adesea el sufera fara a se plange. Pe el omul de omenie stie ca trebuie sa-l caute fara ostentatie.

Iubiti-va unii pe altii - aceasta este adevarata lege; este legea divina prin care Dumnezeu conduce lumile. Dragostea este legea atractiei pentru entitatile vii si organizate; atractia este legea dragostei pentru materia organica.
Spiritul, oricare ar fi gradul sau de elevatie, starea sa de reincarnare sau tulburare, este intotdeauna situat intre unul superior care il conduce si perfectioneaza si unul inferior fata de care are anumite indatoriri de indeplinit.
Deci, sa fim caritabili, dar sa nu avem acea caritate care ne face sa ne dam cu raceala obolul celui ce indrazneste sa ne ceara, ci sa mergem in intampinarea saraciei ascunse. Sa fim indulgenti fata de defectele semenilor nostri; in loc de a dispretui ignoranta si viciul, sa-i instruim si dojenim; sa fim blanzi si binevoitori cu tot ceea ce ne este inferior; sa fim la fel cu fapturile cele mai infime ale creatiei si vom asculta astfel legea lui Dumnezeu.
Exista si oameni condamnati la cersetorie din proprie greseala; dar daca le este data o buna educatie morala pentru a practica legea lui Dumnezeu, ei nu vor cadea in excese ce le vor cauza pierzania; mai ales ca de aceasta depinde si imbunatatirea planetei noastre.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

miercuri, 13 mai 2009

Inteligenta si instinct


Inteligenta este o facultate speciala proprie anumitor clase de entitati organice, care da acestora, odata cu ratiunea, dorinta de a actiona, consecinta a existentei si indiviadualitatii lor, precum si mijloace de a stabili raporturi cu lumea exterioara, de a se ingriji de propriile necesitati.
Astfel se pot distinge:
1. entitati neanimate formate numai din materie, fara vitalitate si inteligenta: acestea sunt corpurile brute.
2. entitati animate neganditoare, formate din materie si dotate cu vitalitate,dar lipsite de inteligenta
3. entitati animate ganditoare, formate din materie, dotate cu vitalitate si avand in plus un principiu inteligent ce le da facultatea de a gandi
Inteligenta nu este un atribut al principiului vital de vreme ce plantele traiesc dar nu gandesc; ele nu au decat viata organica. Inteligenta si materia sunt independente, deoarece un corp poate trai fara inteligenta, insa inteligenta se manifesta prin intermediul organelor materiale. Este necesara o unire cu spiritul pentru ca o materie animata sa devina inteligenta.
Sursa inteligentei este inteligenta universala. Inteligenta este o facultate proprie fiecarei fiinte si constituie individualitatea sa morala. In rest, sunt lucruri de nepatruns pentru om, numeroase pentru moment.

Instinctul este o specie a inteligentei. Instinctul este o inteligenta neganditoare, prin aceea ca toate fiintele se ingrijesc de propriile lor necesitati. Nu se poate stabili o limita intre instinct si inteligenta caci adeseori se confunda; dar se pot foarte bine distinge actele ce apartin instinctului de cele apartinand inteligentei. Instinctul exista neincetat, dar omul il neglijeaza. El poate sa ne conduca la bine, ne ghideaza intotdeauna si cateodata mai sigur decat ratiunea; el nu greseste niciodata.
Ratiunea ar fi fost intotdeauna un ghid infailibil daca nu era denaturata de educatia gresita, de orgoliu si de egoism. Instinctul nu rationeaza; ratiunea da omului liberul arbitru. Instinctul este o inteligenta rudimentara ce difera de inteligenta propriu zisa prin aceea ca manifestarile sale sunt aproape intotdeauna spontane, in timp ce manifestarile inteligentei sunt rezultatul unor combinatii si a unui act deliberat.
Instinctul si manifestarile sale variaza in functie de specii si de necesitatile lor. La fiintele care au constiinta si perceptia lucrurilor exterioare, el se combina cu inteligenta, deci cu vointa si libertatea.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

marți, 12 mai 2009

Deceptii. Ingratitudine. Iubirile care lasa urme

Deceptiile care ne fac sa incercam ingratitudinea si fragilitatea legaturilor de prietenie sunt pentru omul sincer un izvor de amaraciune. Dar, trebuie sa-i deplangem pe ingrati si pe prietenii infideli: ei vor fi mai nefericiti decat noi. Ingratitudinea este fiica egoismului, iar egoistul va gasi mai tarziu inimi insensibile ca si a lui.
Sa ne gandim la toti cei care au facut mai mult bine decat noi, care valoreaza mai mult decat noi si care au fost rasplatiti prin ingratitudine. Sa ne gandim ca insusi Iisus, in timpul vietii sale, a fost batjocorit si dispretuit, tratat ca inselator si impostor, si sa nu ne miram, ca va fi la fel si in ceea ce ne priveste. Caci binele pe care l-am faptuit va fi recompensa noastra in aceasta lume si sa nu luam in seama ce vorbesc cei care l-au primit de la noi. Ingratitudinea este o incercare pentru perseverenta noastra in a face bine - se va tine cont de aceasta , si cei care ne-au nemultumit vor fi pedepsiti din pricina ingratitudinii lor.

Omul sincer este fericit prin binele facut. El stie ca daca nu se aminteste de binele facut de el in aceasta viata, atunci el va fi pomenit intr-o viata viitoare, si ca ingratul va avea parte de rusine si de remuscari.
Deseori ne gandim ca am fi fost mai fericiti daca eram mai putin sensibili dar asta ar insemna ca preferam fericirea egoismului; trista fericire. Daca stim ca prietenii ingrati nu sunt demni de prietenia noastra si daca ne-am inselat asupra lor, noi trebuie de indata sa nu-i mai regretam. Mai tarziu, ii vom descoperi pe cei care vor sti sa ne inteleaga mai bine. Sa-i plangem pe cei care au apucaturi rele fata de noi, desi nu meritam, caci pentru ei vor exista o trista reciprocitate. Sa nu ne lasam impresionati de aceasta: este un mijloc de a ne situa deasupra lor.

Natura a daruit omului nevoia de a iubi si de a fi iubit. Una dintre cele mai mari bucurii ce i-a fost acordata pe pamant este aceea de a intalni inimi ce simpatizeaza cu a sa. Natura ii da astfel premisele fericirii care ii este rezervata in lumea spiritelor perfecte unde totul este dragoste si bunavointa; este o bucurie refuzata celui egoist.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

luni, 11 mai 2009

Neantul. Viata viitoare


In toate timpurile, omul s-a preocupat de viitorul sau de dupa moarte. Oricata importanta ar da el vietii prezente, nu se poate impiedica sa nu constate cat este ea de scurta si mai ales precara, de vreme ce poate fi retezata in orice clipa si el nu e niciodata sigur de ziua de maine. Ce va deveni dupa momentul fatal? Problema este grava, caci nu e vorba de cativa ani, ci de eternitate. Daca cel ce urmeaza sa-si petreaca mai multi ani intr-o tara straina se nelinisteste pentru situatia pe care o va avea, cum sa nu ne preocupam deci, de situatia pe care o vom avea parasind aceasta lume, de vreme ce este pentru totdeauna?
Ideea de neant are ceva ce repugna ratiunii. Omul cel mai nepasator in timpul vietii, odata ajuns la momentul suprem, se intreaba ce va deveni el, si in mod involuntar spera.

A crede in Dumnezeu fara a admite viata viitoare este un nonsens. Sentimentul unei existente mai bune exista in forul interior al tuturor oamenilor: Dumnezeu nu l-a asezat aici in zadar. Viata viitoare implica pastrarea individualitatii noastre dupa moarte; ar fi important pentru noi, in adevar, de a supravietui corpului daca esenta noastra morala ar trebui sa se piarda in oceanul infinitului? Consecintele pentru noi ar fi una cu neantul.
Omul, in mod instinctiv, are groaza de neant pentru ca neantul nu exista. Tot omul are sentimentul instinctiv al vietii viitoare - pentru ca inainte de incarnarea sa, spiritul cunostea toate aceste lucruri, iar sufletul pastreaza o vaga amintire despre ceea ce stia si a vazut in starea de spirit.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

duminică, 10 mai 2009

Fericirea si nefericirea relative


Omul nu se poate bucura de o fericire deplina pe pamant de vreme ce viata i-a fost data ca incercare sau ispasire. Totusi, depinde de el de a-si face mai suportabile lipsurile si de a fi astfel fericit cat este posibil pe pamant. De cele mai multe ori, omul este artizanul propriei nenorociri. Practicand legea lui Dumnezeu, isi pazeste binele de necazuri si capata o fericire atat de mare cat ii permite existenta sa grosiera.
Noi suntem pedepsiti inca din aceasta viata datorita infractiunii pe care am comis-o asupra legilor existentei corporale prin tot felul de necazuri ce reprezinta urmarea acestei infractiuni si a tuturor exceselor noastre. Daca ne intoarcem din aproape in aproape la originea a ceea ce numim nefericiri pamantene vom vedea ca acestea sunt, in mare parte, consecinta unei prime abateri de la drumul drept. Prin aceasta abatere, noi am deviat pe o cale gresita si in consecinta in consecinta cadem in nefericire.

Fericirea pamanteasca este relativa in functie de pozitia fiecaruia; ceea ce provoaca fericirea unuia duce la nefericirea altuia. Exista totusi o masura a fericirii comune pentru toti oamenii. Pentru viata materiala, ea este data de posesiunea necesarului; pentru viata morala, o buna constiinta si increderea in viitor.
Ceea ce este de prisos pentru unul nu devine necesar pentru altii si reciproc dupa pozitia fiecaruia - asta conform ideilor noastre materiale, prejudecatilor, ambitiei noastre si piedicilor ridicole pentru care viitorul va face dreptate atunci cand vom intelege viitorul.
Fara indoiala cel ce avea un castig de cincizeci de mii de lire si se trezeste cu el redus la zece mii se crede foarte nefericit, deoarece nu poate face o buna figura in societate, nu-si poate tine rangul, nu-si poate satisface toate capriciile. El isi inchipuie ca-i lipseste strictul necesar dar sincer, este el de plans cand alaturi de el sunt atatia care mor de foame si de frig si nu au o perna pe care sa-si odihneasca capul? Inteleptul pentru a fi fericit, priveste in sinea sa, si niciodata in afara - acest lucru ii inalta sufletul spre infinit.

Exista rele independente in modul de actiune si care il surprind chiar si pe omul cel mai drept. In acest caz, omul trebuie sa se resemneze si sa suporte fara murmur, daca doreste sa progreseze. El gaseste intotdeauna o consolare in propria constiinta care ii da speranta intr-un viitor mai bun, daca va face ceea ce trebuie pentru a-l obtine.
Uneori credem ca Dumnezeu favorizeaza obtinerea unor averi de catre persoane ce par ca nu le merita dar este o favoare doar in ochii celor care nu vad decat prezentul. Norocul este adeseori o incercare mai periculoasa decat mizeria.

Relele acestei lumi sunt datorate nevoilor artificiale create de noi. Cel ce stie sa-si limiteze dorintele si vede fara invidie ceea ce este mai presus de el se apara de deceptiile acestei vieti. Omul mai bogat este cel ce are mai putine nevoi.
Noi invidiem placerile celor ce ne par fericitii acestei lumi, dar oare stim ce le este rezervat? Daca se bucura doar pentru ei insisi inseamna ca sunt egoisti si atunci va veni si reversul. Sa-i plangem mai degraba. Dumnezeu permite uneori ca omul rau sa prospere, dar fericirea sa nu este de invidiat caci el va plati cu lacrimi amare. Daca cel drept este nefericit, aceasta este o proba de care i se va tine cont daca o va suporta cu curaj. Sa ne amintim cuvintele lui Iisus: "Fericiti cei care sufera, caci ei vor fi mangaiati".
Omul nu este cu adevarat nefericit decat atunci cand sufera de lipsa strictului necesar prntru viata si pentru sanatatea corpului. Aceasta lipsa este, poate, greseala noastra, atunci nu trebuie sa se faca raspunzator decat pe sine insusi; daca este greseala aproapelui, responsabilitatea cade asupra asupra celui ce a cauzat-o.

Prin existenta aptitudinilor naturale, Dumnezeu indica in mod evident vocatia noastra in aceasta lume. Multe rele pot proveni si din faptul ca nu ne urmam aceasta vocatie. Este adevarat, si deseori parintii sunt cei care din orgoliul sau avaritie fac ca proprii lor copii sa se abata de la calea stabilita de natura, si prin aceasta deviere, compromit fericirea copiilor; ei vor fi raspunzatori.
Deplasarea oamenilor in afara sferelor lor intelectuale este cu siguranta una dintre cauzele cele mai frecvente pentru deceptii. Inaptitudinea pentru cariera imbratisata este un izvor nesecat de reversuri; apoi amorul propriu, adaugandu-se, impiedica omul sa-si caute o sursa de existenta intr-o profesiune mai umila si ii arata sinuciderea drept remediu pentru a scapa de ceea ce el crede ca este o umilinta. Daca o educatie morala l-ar fi ridicat deasupra prejudecatilor prostesti ale orgoliului, el nu ar mai fi fost niciodata luat pe nepregatite. Noi spunem adeseori "nu exista meserie rea, sau munca dezonoranta" - dar o spunem pentru altii si nicidecum pentru noi.

Intr-o societate organizata dupa legea lui Hristos nimeni nu trebuie sa moara de foame. Cu o organizare sociala inteleapta si prevazatoare, omului nu-i poate lipsi strictul necesar decat din proprie greseala; dar chiar greselile proprii sunt adesea rezultatul mediului in care traieste. Cand omul va practica legea lui Dumnezeu, el va avea o ordine bazata pe dreptate si solidaritate si el insusi va fi mai bun.
Nimeni nu este fericit in totalitate, si cel pe care-l credem fericit ascunde tristeti sfasietoare; suferinta exista peste tot. Totusi, sunt mai numeroase clasele sociale denumite suferinde, deoarece pamantul este un loc al ispasirii.Ceea ce este rau in lume influenteaza adeseori ceea ce este bun si aceasta se petrece datorita slabiciunii celor buni; cei rai sunt intriganti si indrazneti, cei buni sunt timizi; cand vor dori, ei vor avea intaietate.

Omul este adesea artizanul suferintelor sale materiale dar chiar mai mult este si autorul suferintelor morale. Suferintele materiale sunt cateodata independente de vointa dar orgoliul ranit, ambitia nesatisfacuta, anxietatea, invidia, gelozia, toate pasiunile intr-un cuvant, reprezinta torturi ale sufletului.
Invidia si gelozia! Fericiti cei ce nu cunosc acesti viermi ai sufletului. Cu invidia si gelozia, niciun moment de liniste, de repaus posibil pentru cel atins de aceste rele: obiectele poftei sale, a urii si necazului sau i se infatiseaza ca niste fantome ce nu-i dau pace nicio clipa si-l urmaresc pana si in somn. Invidiosul si gelosul sunt intr-o stare de agitatie continua. Multe expresii infiereaza cu tarie efectele anumitor pasiuni. Se spune de exemplu: a plesni de orgoliu, a muri de invidie, a se usca de gelozie sau ciuda, a-si pierde pofta de mancare sau bautura, etc; acest tablou este foarte adevarat.

Omul este deseori nefericit doar din pricina importantei acordate lucrurilor pamantesti; vanitatea, ambitia si cupiditatea nesatisfacute reprezinta nefericirea lor. Daca s-ar situa deasupra cercului stramt al vietii materiale si si-ar inalta gandul spre infinitul caruia ii este destinat, atunci vicisitudinile ii vor parea meschine si puerile, ca si necazurile unui copil ce se plange de pierderea jucariei ce-i procura placerea suprema.
Cel ce nu vede fericirea decat in satisfacerea orgoliului si a poftelor grosiere este nefericit atunci cand nu si le poate satisface, in timp ce acela care nu cere nimic in plus este fericit cu ceea ce altora li se pare o calamitate.
Vorbim de omul civilizat, caci salbaticul avand necesitati si mai limitate nu este tulburat de aceleasi pasiuni si angoase; modul sau de a vedea lucrurile este cu totul diferit. In civilizatie, omul judeca nefericirea sa si o analizeaza; si aceasta cu cat este mai afectat, dar poate de asemenea sa judece si sa analizeze mijloacele de a o alina. Aceasta alinare o gaseste in sentimentul crestin ce-i da speranta intr-un viitor mai bun si in spiritism ce-i da certitudinea acestui viitor.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

sâmbătă, 9 mai 2009

Pedepse si recompense


Intuitia pedepselor si a bucuriilor viitoare


Intalnim la toate popoarele credinta in pedepsele si recompensele din viata viitoare. Aceasta credinta provine din presentimentul realitatii dat omului de spiritul incarnat in el caci, stim prea bine, nu in zadar o voce interioara ne vorbeste. Greseala noastra consta in a nu o asculta suficient. Daca ne-am gandi mai des si mai profund, am deveni cu siguranta mai buni.
In momentul mortii, sentimentul dominant difera de la om la om: indoiala la scepticii invederati, teama la cei vinovati, speranta la oamenii de bine. Cat despre sceptici, sunt mai putini decat credem; multi sunt facuti de catre spiritele puternice in orgoliu; dar in momentul mortii, nu mai sunt atat de fanfaroni.

Consecintele vietii viitoare reprezinta responsabilitatea actelor noastre. Ratiunea si dreptatea ne spun ca, la impartirea fericirii la care fiecare om aspira, oamenii buni si raufacatorii nu vor fi confundati. Dumnezeu nu poate dori ca unii sa se bucure fara pedeapsa de binefaceri pe care altii le obtin cu efort si perseverenta.
Ideea ca Dumnezeu ne daruieste dreptatea si bunatatea sa prin intelepciunea legilor sale nu ne permite sa credem ca atat cel drept cat si raufacatorul sunt la fel in ochii sai; nici nu ne indoim ca ei nu-si vor primi intr-o zi, unul recompensa, celalalt pedeapsa pentru binele sau raul ce-l vor fi facut. De aceea, sentimentul innascut de dreptate pe care il avem ne da intuitia pedepselor si recompenselor viitoare.

Interventia lui Dumnezeu in acordarea pedepselor si recompenselor

Dumnezeu se ocupa de toate fapturile pe care le-a creat, oricat de mici ar fi ele; nimic nu este neinsemnat pentru bunatatea sa.
Dumnezeu are legile sale ce regleaza toate actiunile noastre; daca le violam, este greseala noastra. Fara indoiala, atunci cand un om comite un exces, Dumnezeu nu-l judeca pentru a-i spune, de exemplu: "Ai fost lacom, vreau sa te pedepsesc". Nu, El a stabilit o limita, bolile si deseori moartea sunt consecinta excesului; iata pedeapsa; ea reprezinta rezultatul infractiunii fata de lege. Asa este in toate.

Toate actiunile noastre sunt supuse legii lui Dumnezeu; nu exista niciuna, oricat de nesemnificativa ni s-ar parea care sa nu aiba urmari. Daca suportam consecintele violarii legilor divine, noi nu primim decat ceea ce meritam, facandu-ne astfel artizanii fericirii sau nefericirii noastre in viitoarea viata.
Acest adevar este redat semnificativ in citatul urmatoar: "Un tata a dat copilului sau educatie si instructie, adica mijloacele de a sti sa se conduca. El i-a cedat un teren si i-a spus: Iata regula de urmat si toate instrumentele necesare pentru a face acest teren fertil si a-ti asigura existenta. Eu ti-am dat instructiunile pentru a intelege aceasta regula; daca le urmezi, terenul tau va produce mult si-ti va aduce si odihna la batranete; daca nu le urmezi, nu va produce nimic si vei muri de foame. Spunandu-i acestea, l-a lasat sa faca dupa capul lui."
Oare nu este adevarat ca acest camp va produce in raport cu ingrijirile date culturii si ca orice neglijenta va fi in detrimentul recoltei? La batranete, fiul va fi deci fericit sau nefericit, dupa cum a urmat sau nu regula trasata de tatal sau. Dumnezeu este si mai prevazator, caci ne averizeaza in fiecare moment daca facem bine sau rau - El ne trimite spirite pentru a ne inspira dar noi nu le ascultam. Mai exista in plus si aceasta diferenta, ca Dumnezeu da intotdeauna omului posibilitatea sa-si repare greselile trecute in noile sale existente, in timp ce fiul despre care s-a vorbit nu mai are alta daca si-a utilizat fara folos timpului.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

joi, 7 mai 2009

Ispasire si cainta

Cainta are loc in starea spirituala dar poate aparea si in starea corporala atunci cand intelegem bine diferenta dintre bine si rau.
Consecinta caintei in starea spirituala este dorinta unei noi incarnari pentru a se purifica. Spiritul intelege imperfectiunile ce-l priveaza de fericire si de aceea aspira la o noua existenta in care isi va putea ispasi greselile.
Consecinta caintei in starea corporala este avansarea inca din viata prezenta, daca exista timp pentru indreptarea greselilor proprii. Cand constiinta face reprosuri si arata imperfectiunile, intotdeauna se poate realiza o imbunatatire.

Trebuie sa progresam fara incetare. Cel care in aceasta viata, nu are decat instinctul raului, va avea pe cel al binelui intr-o alta, si pentru aceasta se va naste de mai multe ori. Toti trebuie sa avansam si sa ne atingem telul, numai ca unii intr-un timp mai scurt, altii intr-un timp mai lung conform dorintei lor. Cel ce nu are decat instinctul binelui este deja epurat, caci a putut avea pe cel al raului intr-o existenta anterioara.
Omul care nu-si recunoaste pacatele in timpul vietii, le recunoaste intotdeauna dupa moarte si atunci sufera si mai mult caci resimte tot raul facut sau caruia i-a fost cauza voluntara. Totusi, cainta nu este intotdeauna imediata. Exista spirite care se incapataneaza sa mearga pe o cale gresita in pofida propriilor suferinte dar mai tarziu, ele vor recunoaste calea gresita pe care s-au angajat si atunci cainta va veni. Spiritele bune lucreaza pentru a le lumina si noi insine putem lucra pentru aceasta.
Exista spirite care fara a fi rele, sunt indiferente, nu se ocupa cu nimic util si stau in expectativa. Ele sufera, in acest caz, pe masura - si cum trebuie sa existe un progres in toate, acest progres se manifesta prin durere. Ele au dorinta de a-si scurta suferintele dar nu dispun de suficienta energie pentru a incerca ceea ce ar putea sa le usureze. Cati oameni sunt printre noi care prefera sa moara de mizerie mai degraba decat sa munceasca?

Sunt spirite ce vad raul rezultat din pricina propriilor imperfectiuni totusi isi agraveaza pozitia si isi prelungesc starea de inferioritate facand raul ca spirite, abatand oamenii de la calea cea buna. Acestea sunt spiritele pentru care remuscarea este tardiva, Si spiritul care se caieste poate din nou sa se lase antrenat pe calea raului de catre alte spirite si mai inapoiate.
Rugaciunea nu are efect decat fata de spiritele ce se caiesc. Cel care, atins de orgoliu, se revolta impotriva lui Dumnezeu si persista in ratacirile sale, exagerandu-le in continuare, asa cum fac spiritele nefericite, pe acela rugaciunea nu-l poate ajuta cu nimic pana in ziua cand o licarire de cainta se va manifesta in el.
Spiritul, dupa moartea corpului, nu se transforma imediat; daca viata sa a fost vrednica de dojana, acest lucru se datoreaza faptului ca el era imperfect. Or, moartea nu-l face imediat perfect, el poate persista in erorile sale, in falsele sale opinii, in prejudecatile sale, pana cand se va fi luminat prin studiu, reflectare si suferinta.

Ispasirea se indeplineste in timpul existentei corporale prin incercarile la care spiritul este supus, si in viata spirituala prin suferintele morale atasate starii de inferioritate a spiritului.
Cainta sincera in timpul vietii nu este suficienta pentru a sterge pacatele si pentru a gasi iertarea in fata lui Dumnezeu. Cainta ajuta la imbunatatirea spiritului, dar trecutul trebuie sa fie ispasit. Un criminal ar putea spune ca de vreme ce tot trebuie sa-si ispaseasca trecutul, nu mai este nevoie de cainta dar daca s-a impietrit la gandul raului, ispasirea sa va fi mai lunga si mai dureroasa.
Noi putem, inca din aceasta viata, sa ne spalam pacatele, indreptandu-le. Dar sa nu credem ca le reabilitam prin cateva privatiuni puerile sau prin donatii dupa moarte, atunci cand nu mai avem nevoie de nimic. Dumnezeu nu tine deloc seama de o cainta sterila, intotdeauna usoara si care nu costa nimic. Pierderea degetului mic in timpul slujirii altora sterge mai multe pacate decat supliciul carnii indurat vreme indelungata fara alt scop decat binele propriu.
Raul nu este reparat decat de bine si cainta nu are niciun merit daca nu atinge omul in orgoliul si interesele sale materiale. La ce-i serveste, ca justificare, dupa moarte a bunurilor obtinute pe cai necinstite, atunci cand devin inutile si cand a profitat de ele? La ce-i serveste privatiunea anumitor placeri trecatoare si oarecum de prisos, daca nedreptatea facuta aproapelui ramane aceeasi? La ce-i serveste in sfarsit, sa se umileasca in fata lui Dumnezeu daca-si pastreaza orgoliul fata de oameni?

Nu se poate spune ca nu este niciun merit in a da o utilizare folositoare bunurilor pe care le posedam - lucrul acesta este intotdeauna mai bine decat nimic. Dar nefericirea este ca cel ce nu da decat dupa moarte este adesea mai mult egoist decat generos; el vrea sa aiba onoarea binelui fara sa aiba osteneala. Cel care se priveaza de viata sa are un dublu profit: meritul sacrificiu si placerea de a vedea fericirea faptuita. Dar egoismul este cel ce-i spune: ceea ce dai este ceea ce se reduce din placerile tale; si cum egoismul striga mai tare decat dezinteresul si caritatea, el pastreaza bunurile sub pretextul nevoilor sale si al pozitiei sociale in care se afla. Sa-l plangem pe cel ce nu crede in placerea de a darui, acela este cu adevarat lipsit de una dintre cele mai curate si suave bucurii. Dumnezeu, supunandu-l incercarii bogatiei, atat de alunecoasa si periculoasa pentru viitorul sau, a dorit sa-i dea in compensatie fericirea generozitatii de care se poate bucura aici pe pamant.
Cel care este pe moarte si care se caieste si isi recunoaste greselile dar nu mai are timp sa le indrepte, grabeste reabilitatea sa dar nu il absolva de greselile savarsite. Dar oare omul nu are in fata lui un viitor care niciodata nu-i este inchis?

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

miercuri, 6 mai 2009

Calamitati distrugatoare


Dumnezeu loveste omenirea prin tot felul de calamitati pentru a o face sa avanseze mai repede. Distrugerea este necesara regenerarii morale ale spiritelor care obtin in fiecare noua existenta un nou grad de perfectiune. Trebuie vazut sfarsitul pentru a-i aprecia rezultatele. Noi nu le judecam decat din punctul nostru de vedere personal, si le numim calamitati datorita prejudiciului ce ni-l produc; dar aceste tulburari sunt adesea necesare pentru a urgenta o stare de lucruri mai buna si a realiza in cativa ceea ce ai fi necesitat secole.
Dumnezeu intrebuinteaza si alte mijloace decat calamintatile distrugatoare pentru imbunatatirea umanitatii. Le intrebuinteaza zilnic, de vreme ce ne da fiecaruia mijloacele de a progresa prin cunoasterea binelui si a raului. Noi suntem cei care nu profitam; si atunci suntem pedepsiti in orgoliul nostru si facuti sa ne simtim slabiciunea.

In aceste calamitati pier atat omul de bine cat si cel pervers. In timpul vietii, omul raporteaza totul la corpul sau, dar dupa moarte el gandeste altfel. Viata corpurilor este nesemnificativa - un secol din lumea noastra este ca un fulger in eternitate. Deci, suferintele pe care le induram cateva luni sau cateva zile nu inseamna nimic, este doar o invatatura pentru noi si care serveste in viitor.
Spiritele, iata lumea reala, preexistand si supravietuind tuturor - ele sunt copiii lui Dumnezeu si obiectul intregii sale preocupari; corpurile nu sunt decat deghizari sub care ele apar in lume. In marile calamitati care decimeaza omenirea, este ca si cum o armata aflata in razboi isi vede vesmintele uzate, zdrentuite sau pierdute. Generalul are mai multa grija de soldatii sau decat de hainele lor.

Daca se considera viata prin ceea ce este si cat este ea de scurta in raport cu infinitul, i se va da mai putina importanta. Aceste victime vor gasi intr-o alta existenta o larga compensatie pentru suferintele lor daca stiu sa le suporte fara murmur.
Ca moartea soseste printr-o calamitate sau printr-o cauza obisnuita, nu inseamna o deosebire atunci cand ne-a batut ceasul. Singura diferenta este ca intr-o calamitate numarul mortilor este mult mai mare. Daca am putea sa ne ridicam gandirea astfel incat sa dominam umanitatea si sa imbratisam totul, aceste calamitati atat de teribile nu ne vor mai aparea decat niste furtuni trecatoare in destinul lumii.
Calamitatile schimba cateodata starea unei regiuni dar binele rezultat de aici nu este resimtit decat de generatiile viitoare.

Calamitatile sunt incercari ce dau omului ocazia de a-si exersa inteligenta, de a-si arata perseverenta si supunerea fata de vointa lui Dumnezeu si il pun sa-si dovedeasca sentimentele de abnegatie, de dezinteres, de dragoste fata de aproapele sau, daca nu este dominat de egoism.
Omului ii este partial harazit sa se impotriveasca acestor calamitati care-l afecteaza. Multe calamitati sunt urmarea neprevederii sale. Pe masura ce omul acumuleaza cunostinte si experienta, se poate impotrivi, adica le poate preveni daca stie sa cerceteze cauzele.
Dar printre relele care fac umanitatea sa sufere exista si unele generale aflate in hotararile Providentei, si ale caror repercursiuni le simte fiecare individ, mai mult sau mai putin. Acestor calamitati omul nu se poate opune, ramanandu-i doar resemnarea in fata vointei lui Dumnezeu. Totusi, aceste rele sunt adeseori agravate de nepasarea omului.

Printre calamitatile naturale si independente de om, trebuie puse in primul rand ciuma, foamea, inundatiile, intemperiile fatale recoltelor pamantului. Dar oare omul nu a gasit in stiinta, in lucrarile de constructii, in perfectionarea agriculturii, in asolamente si irigatii, in studiul conditiilor igienice, mijloacele de a neutraliza sau a atenua dezastrele?
Ce nu ar face, asadar, omul pentru bunastarea sa materiala daca va sti sa profite de toate resursele inteligentei sale, si cand la grija pentru conservarea personala va sti sa adauge sentimentul unei adevarate compasiuni pentru semenii sai?

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

marți, 5 mai 2009

Atributele divinitatii


Omul nu poate sa inteleaga natura intima a lui Dumnezeu. Cand spiritul sau nu va mai fi intunecat de materie si cand, prin perfectiune, se va apropia de El, atunci il va vedea si-l va intelege.
Inferioritatea facultatilor omului nu-i permite sa inteleaga natura intima a lui Dumnezeu. In copilaria umanitatii, omul il confunda adesea cu o fiinta careia ii atribuie lipsuri, dar pe masura ce simtul moral se dezvolta in om, gandirea sa patrunde mai bine in miezul lucrurilor si el isi face o idee mai justa si mai conforma cu o judecata sanatoasa, desi intotdeauna incompleta.
Omul intelege mai bine desavarsirile lui Dumnezeu pe masura ce se ridica deasupra materiei; le intrezareste prin gandire.

Atunci cand spunem ca Dumnezeu este etern, infinit, imuabil, unic, atotputernic, drept si bun in cel mai inalt grad, avem din punctul nostru de vedere - omenesc-, o idee completa despre atributele Lui.
Noi credem ca totul poate fi cuprins, dar stim bine ca exista lucruri mai presus de inteligenta omului celui mai inteligent, si pentru care limbajul nostru, marginit de ideile si senzatiile noastre, este incapabil sa le exprime.
Ratiunea ne spune, intr-adevar, ca Dumnezeu trebuie sa aiba aceste desavarsiri de nivel suprem, caci daca ar avea una singura mai putin perfecta sau daca n-ar fi de nivel suprem, El nu ar fi superior tuturor lucrarilor, si, in consecinta, nu ar fi Dumnezeu.
Pentru a fi mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu nu trebuie sa suporte nicio vicisitudine si sa nu posede niciuna dintre imperfectiunile pe care imaginatia le poate concepe.

Dumnezeu este etern: daca ar fi avut un inceput ar fi iesit din neant, care ar fi fost creat de o fiinta anterioara. Si asa din aproape in aproape ne indreptam spre infinit si eternitate.
Dumnezeu este imuabil: daca ar fi fost subiect al schimbarilor, legile ce guverneaza universul nu ar fi avut nicio stabilitate.
Dumnezeu este imaterial: adica natura sa difera de tot ceea ce numim materie, altfel nu ar fi imuabil, caci ar fi subiect al transformarii materiei.
Dumnezeu este unic: daca ar fi existat mai multi Dumnezei, nu ar fi fost nici unitate de vedere, nici unitate de dominatie in ordinea universului.
Dumnezeu este atotputernic: pentru ca este unic - daca nu ar fi avut putere absoluta, ar fi existat ceva mai puternic sau tot atat de puternic ca si El; nu ar fi fost facute lucrurile si cele ce ar fi fost facute ar constitui opera unui alt Dumnezeu.
Dumnezeu este drept si bun in cel mai inalt grad: intelepciunea providentiala a legilor divine se reveleaza in cele mai mici ca si in cele mai mari lucruri, si aceasta intelepciune ne permite sa nu ne indoim nici de dreptatea si nici de bunatatea sa.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

luni, 4 mai 2009

Probe ale existentei lui Dumnezeu


Printr-o axioma pe care o aplicam stiintelor noastre se spune: nu exista efect fara cauza. Sa cautam cauza a tot ce nu este opera omului si ratiunea noastra ne va raspunde.
Pentru a crede in Dumnezeu, este suficient sa ne aruncam ochii asupra operelor creatiei. Universul exista, el are deci o cauza. A ne indoi de existenta lui Dumnezeu este ca si cum am nega ca orice efect are o cauza, si a avansa ideea ca din nimic s-a putut face ceva.
Noi oamenii avem sentimentul intuitiv al existentei lui Dumnezeu si il purtam in noi insine. Dumnezeu exista - de unde ne-ar veni acest sentiment daca el nu s-ar cladi pe nimic? Este inca o consecinta a principiului ca nu exista efect fara cauza.
Sentimentul intim al existentei lui Dumnezeu pe care-l avem in noi insine nu este actiunea educatiei sau produsul ideilor acumulate atat timp cat si salbaticii au acest sentiment. Daca sentimentul existentei unei fiinte supreme nu ar fi decat produsul unei invataturi, atunci el nu ar fi universal si nu ar exista, conform notiunilor stiintei, decat la cei care ar fi putut primi aceasta invatatura.

Trebuie sa existe o cauza prima a creatiei lucrurilor in proprietatile intime ale materiei. A atribui creatia primordiala a lucrurilor unor proprietati intime ale materiei inseamna a lua efectul drept cauza, caci aceste proprietati sunt ele insele un efect ce trebuie sa aiba cauza.
Exista si conceptia care atribuie creatia primordiala unei combinatii intamplatoare a materiei, altfel spus hazardului. Care om de bun simt poate privi hazardul ca o fiinta inteligenta? Armonia care regleaza resorturile universului pune in evidenta combinatii determinate si, prin aceasta, reveleaza o putere inteligenta. A atribui creatia primordiala hazardului ar fi un nonsens, caci hazardul este orb si nu poate produce efecte inteligente. Un hazard inteligent nu ar mai fi hazard.

Avem o vorba: "Intr-o opera se recunoaste creatorul". Sa privim opera si sa cautam creatorul. Orgoliul este cel ce zamisleste necredinta. Omul orgolios nu vrea nimic deasupra lui, deoarece se considera un spirit puternic. Biata fiinta, Dumnezeu te poate dobori cu o singura adiere!
Puterea unei inteligente se judeca prin operele sale; intrucat nicio fiinta umana nu poate crea ceea ce natura zamisleste, cauza prima este asadar o inteligenta superioara umanitatii. Oricat de grandioase ar fi minunile infaptuite de inteligenta umana - inteligenta ce are ea insasi o cauza - cu atat cauza prima trebuie sa fie mai grandioasa. Este acea inteligenta-cauza prima a tuturor lucrurilor, oricare ar fi numele sub care omul a desemnat-o.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

duminică, 3 mai 2009

Teama de moarte


Teama de moarte este pentru multe persoane o cauza de nedumerire. Este un neajuns ca avem aceasta teama. Sa cautam in convingerea noastra din tinerete dupa care exista un rai si un iad, si in certitudinea noastra ca vom merge in iad deoarece ni s-a spus ca ceea ce exista in natura este pacat mortal pentru suflet. Atunci, cand devenim maturi, daca avem un pic de judecata, noi nu mai putem admite aceasta, si devin atei sau materialisti. Lucrurile acestea ne fac sa credem ca in afara vietii prezente nu exista nimic. Cat despre cei care au persistat in credintele lor din copilarie, ei reduc aceasta teama la focul etern ce trebuie sa-i arda fara a-i nimici.
Moartea nu inspira celui drept nicio teama, deoarece credinta ii da certitudinea viitorului; speranta il face sa astepte o viata mai buna, si caritatea cu care a practicat legea ii da siguranta ca nu va intalni in lumea cealalta o fiinta de care sa se rusineze.

Omul carnal, atasat mai mult de viata corporala decat de cea spirituala, are pe pamant griji si bucurii materiale; fericirea sa consta in indeplinirea trecatoare a tuturor dorintelor. Sufletul sau, preocupat si afectat in mod constant de vicisitudinile vietii se afla intr-o stare de neliniste si de suferinta continua. Moartea il sperie deoarece el se indoieste de viitorul sau si pentru ca isi lasa pe pamant toate bucuriile si toate sperantele.
Omul moral, care s-a ridicat deasupra nevoilor artificiale create de pasiuni, are, aici pe pamant, bucurii necunoscute omului materialist. Moderatia dorintelor da spiritului calmul si seninatatea. Fericit de binele pe care-l face, nu exista pentru el motive de deceptie, iar supararile aluneca peste sufletul sau fara sa-i lase o amprenta dureroasa.
Anumite persoane vor gasi aceste sfaturi de cautare a fericirii pe pamant putin banale. Sunt multi care spun asa dar sunt ca acei bolnavi carora medicul le prescrie regim: ar dori sa se vindece fara tratament continuand sa aiba indigestie.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)