joi, 27 mai 2010

Parintele Mina Dobzeu




S-a nascut în 1921, pe 5 noiembrie, în Grozesti, judetul Lapusna, în Basarabia. La 13 ani a mers la Mănăstirea Hancu, unde a ramas până în 1944, când s-a refugiat în România pentru ca Basarabia fusese ocupata de către sovietici. A făcut scoala de catiheti, de patru ani, Seminarul de Teologie, de cinci ani, si Institutul Teologic la Bucuresti, pe care l-a terminat în 1970. A fost si pe front în al doilea razboi mondial. In 1946 a venit de pe front în schitul de la Vladicesti, din eparhia Husiului, unde s-a călugărit si a fost hirotonit diacon si preot. A făcut puscarie de trei ori: în 1948 la Galati, 1959-1966 si 1988 la Jilava.

"Multi alearga peste dealuri si vai ca să gaseasca un duhovnic iscusit. Dar daca omul nu tine seama de povetele lui, e un ". Asa ofteaza Părintele Mina de la Mănăstirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi. Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu sta intr-o camera mica, pe care o umplu cu totul biblioteca si masa de scris, plina de foi si dosare. Peretii s-au impodobit de icoane. In coltul dinspre rasarit, sub icoana Mântuitorului arde mereu o candela, iar deasupra usii vegheaza icoana Invierii Mântuitorului, sculptata în lemn chiar de Părintele Mina. A făcut cândva si o scoala de meserii. Dar l-a chemat Dumnezeu să fie misionar în inchisorile comuniste.

Părintele Mina a fost jelit de multe ori înainte de ‘89 de credinciosi. Aceasta pentru ca din când în când mai disparea câteva luni. "Cica a murit Părintele Mina", susoteau femeile când nu-l vedeau la slujba. Dar Părintele Mina aparea din nou la biserica mănăstirii si lumea se linistea. După 1989, lucrurile s-au limpezit: Părintele Mina fusese inchis de securisti de mai multe ori. Dumnezeu il chemase în alta parte să raspândeasca cuvântul Lui. "Am trait o viata de misionar intr-o biserica calauzita de Duhul Sfânt", spune Părintele Mina.
Părintele Mina s-a călugărit în 1935, când avea 13 ani si jumatate, pentru ca voia să invete carte. S-a dus la Mănăstirea Hancu si l-au primit. A vrut să intre la Seminarul Teologic, dar a fost respins ca fusese bolnav de malarie. L-au luat în armata si a făcut razboiul pe la Timisoara, pe frontul de vest, cum spune Părintele. Prea multe nu vrea sa povesteasca despre razboi, ca viata din mănăstire e mai insemnata. De-abia prin 1945, când s-a terminat razboiul, a făcut scoala de cantareti, de patru ani, si a fost promovat direct în anul III la Seminar si a dat examen si la Institutul Teologic din Bucuresti.

"In ‘48, când s-a scos învătamantul religios din scoala, am raspândit afise prin Husi. Atentionam poporul credincios ca au venit vremuri grele asupra noastra. Au scos icoana Domnului Iisus si au pus icoana lui Stalin", povesteste Părintele. "Le spuneam: "Feriti-va de învătaturile staliniste, tineti-va credinta, îndrumati copiii să mearga la biserica. Sa avem incredere ca puterea lui Antihrist va cadea". Facuse părintele niste calcule după Cartea Apocalipsei si prevestea caderea comunismului si moartea lui Stalin. Atunci a fost condamnat pentru prima oara la trei luni de inchisoare la Galati. A stat în total 11. In 1959 era în anul al II-lea la Institut. Si a avut o alta iesire "neplacuta", cum zice părintele. Decretul 410 desfiinta Mănăstirea de la Vladicesti, din eparhia Husilor, unde fusese făcut călugăr si preot. Si atunci Părintele Mina n-a mai rabdat. A scris vreo treisprezece scrisori de protest fata de decret, care au ajuns în toate centrele culturale si peste tot la Securitate. "Am scris si-am denuntat Antihristul prin temeiurile Sfintei Scripturi. Am fost exmatriculat de la Institutul Teologic, arestat si condamnat la sapte ani de inchisoare si patru ani de pierdere a drepturilor civile. In octombrie ‘59 am fost arestat, dus la Bucuresti cu mainile în catuse, ca un om periculos, ca tare periculos mai eram", povesteste Părintele Mina. 

Din când în când se mai opreste si-si piaptana barba alba, apoi se uita lung în podea. "Am fost si sunt un misionar. In timpul comunismului chiar în front, nu în spatele frontului. In inchisoare am fost un misionar. Spovedeam si împărtăseam oameni, faceam slujba. Stiam ritualul pe deasupra: Cele sapte Laude, Sfânta Liturghie, Acatistul Domnului Iisus, al Maicii Domnului si faceam slujba printre paturi si savarseam Sfânta Rugăciune. Faceam si împărtăsanie cu paine din pachete, iar vin facusem din niste struguri primiti tot asa, intr-un pachet.


După ce a iesit din inchisoare, Părintele Mina a petrecut doi ani în Ardeal, apoi a venit la Mănăstirea Sfintii Petru si Pavel din Husi. De aici i-a scris lui Ceausescu vreo sapte scrisori. "Faceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceausescu prin scrisorile acelea. Ii povatuiam: "Nu e bine să persecutati crestinismul. Dati libertate crestinismului, ca în tara noastra să se sărbătoreasca, să se respecte calendarul Bisericii, astfel încât credinciosul, duminica, să se intalneasca cu aceia dragi lui". "Combateam darwinismul cu argumente", povesteste Părintele Mina. Scrisorile erau semnate "Un grup de intelectuali din Bucuresti" si erau trimise direct la casele lui Ceausescu. Dar ultima scrisoare i-a dus pe securisti cu gândul ca e scrisa de un preot, pentru ca povestea o întâmplare stiuta de putini pe vremea aceea. "La Mănăstirea Neamt s-a produs în ‘86 un lucru miraculos. Pe aleea care duce la intrarea în mănăstire, către usa bisericii, s-a desprins pământul si s-a ridicat. Cam de dimensiunea unui mormant. Au sapat, au sapat si au dat de niste oseminte acolo. Era si Mitropolitul, care e acuma Patriarh, Prea Fericitul Teoctist. El a spus să se faca un sicriu si să le pastreze cu sfintenie, ca asta e un semn miraculos", povesteste Părintele Mina. "S-au gândit imediat la mine pentru ca aveam antecedente. Si asa în ‘88, am mai lipsit vreo opt luni. Ziceau securistii: "Daca Părintele Mina nu-i cuminte... Apoi a venit izbavirea în 1989", ofteaza batranul.

După revolutie, Părintele Mina a fost prin toate penitenciarele din eparhia Husilor si Romanului. Facea slujba duminica pentru puscariasi. A fost trei ani si profesor de religie la scolile din oraselul de provincie, desi nu era încă introdusa ca materie oficiala în programa scolara. In 1996, Episcopia Husilor si Romanului a fost reinfiintata. Părintele Mina a fost numit consilier-misionar. Până în 2002, când a iesit la pensie. "Acum sunt misionar cu grad mai mare, pensionar", zambeste batranul călugăr. Si de când s-a pensionat, Părintele Mina scrie. Scrie rugăciuni si vrea sa-si publice memoriile. De Sfintele Pasti ale anului acesta a scris doua scrisori. Are de gând să le "trimeata" presedintelui si prim-ministrului. Ca să le aduca aminte de calea cea sfânta a lui Dumnezeu. Dar mai are de cercetat, de intrebat, ca n-a gasit adresele celor doi destinatari. N-ar vrea să le trimita la sediile oficiale, ci acasa. Ca sa fie sigur ca o să citeasca chiar ei epistolele lui.


Crestinarea lui pe Nicolae Steinhardt 

In 1959, Părintele Mina a fost anchetat la Securitate, la Bucuresti, pe Strada Uranus, si apoi inchis la Jilava. La sfârsitul lui februarie 1960 l-a cunoscut pe scriitorul Nicolae Steinhardt, din grupul lui Constantin Noica. Intelectualul de atunci avea să devina "Părintele Nicolae" de la Mănăstirea Rohia, crestinat în celula de la Jilava de Părintele Mina. "Eram vreo 60 în celula, trei rânduri de paturi etajate. Dormeau si cate doi în pat. Intr-o noapte a mai aparut o persoana, cu bocceaua subsuoara. Se uita nedumerit în jur, ca nu mai avea loc. Atunci i-am făcut semn să urce la mine. "Sa mai dormim putin, ca acusi e ziua", i-am zis. "Mii de multumiri", mi-a raspuns. A doua zi am aflat ca se numeste Nicolae Steinhardt si ca e "ovreu", cum zicea el", povesteste Părintele.


Intr-o zi, "ovreul" i-a spus ca vrea să moara crestin. Si Părintele Mina l-a botezat intre paturile din celula, cu apa dintr-un ibric. Mai târziu, Nicolae Steinhardt a vrut să intre în monahie la Mănăstirea de la Husi, unde era staret Părintele Mina, dar nu l-a primit episcopul. Si atunci a plecat la Cluj, cu o recomandare de la Părintele Mina si a fost primit la Mănăstirea Rohia, unde a avut grija de biblioteca. A murit în 1989 după o vizita a Părintelui Mina, la Spitalul din Baia Mare
 
Rugăciunea inimii

"Eu propag rugăciunea inimii, calitatea rugăciunii, calitatea vietii duhovnicesti. Si pentru monahi este ceva care trebuie să ia aminte. Timp de 5-10-15 minute zilnic să faca un exercitiu. Pozitia este în genunchi, nu stând în sezut sau cu fruntea aplecata la pământ, ci vertical, cu mainile adunate si rostesti rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-ma pe mine, păcătosul". Te cobori cu mintea în inima. Mintea nu e obisnuita, dar încet-încet se obisnuieste să rosteasca cuvintele rugăciunii. Inima nu-i obisnuita, nu se deschide, e impietrita, dar daca ai să bati la usa inimii, insistent, până la urma se deschide".

luni, 24 mai 2010

Sfanta Treime





In a doua zi dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh, adica in Lunea Rusaliilor, Biserica Ortodoxa praznuieste pe Sfantul Duh, a treia persoana a Sfintei Treimi, precum indica Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii: "Intru aceasta zi, praznuim pe insusi Preasfantul si de viata facatorul si intru tot puternicul Duh, Carele este unul din Treime Dumnezeu...". Insa, in calendarele romanesti aceasta zi este trecuta ca sarbatoare a Sfintei Treimi. Se pare ca aceasta denumire a fost data sub influenta catolica. La catolici Sfanta Treime e sarbatorita in prima Duminica dupa Rusalii. In calendarele celorlalte Biserici Ortodoxe, Lunea de dupa Rusalii este numita Lunea Sfantului Duh, ca in Penticostar.

La sinodul II ecumenic, tinut in anul 381 la Constantinopol, a fost respinsa invatatura lui Macedonie, care afirma ca Sfantul Duh este o "creatura”. Aici s-au alcatuit celelalte articole din Crez si s-a marturisit ca Sfantul Duh purcede din Tatal si "este impreuna cu Tatal si cu Fiul inchinat si marit”.

duminică, 23 mai 2010

Pogorarea Sfantului Duh - Rusaliile





Duminica Cincizecimii sau a Pogorarii Sfantului Duh, numita in popor si Duminica mare, este sarbatoarea anuala a pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc (II, 1-4) si cu care se incheie descoperirea fata de lume si creatie  a lui Dumnezeu, Cel in treime. Ea cade totdeauna la 10 zile dupa Inaltare sau la 50 de zile dupa Pasti, cand a avut loc evenimentul sarbatorit si cand evreii isi serbau si ei praznicul. E totodata sarbatoarea intemeierii Bisericii crestine, caci in aceeasi zi, in urma cuvantarii insufletite a Sfantului Apostol Petru, s-au convertit la crestinism circa 3.000 de suflete, care au alcatuit cea dintai  comunitate crestina din Ierusalim (Fapte II, 41), nucleul Bisericii de mai tarziu.

Nu incape indoiala ca Rusaliile este cea mai veche sarbatoare crestina impreuna cu cea a Pastilor, fiind praznuita inca din vremea Sfintilor Apostoli, ca o increstinare a sarbatorii iudaice corespunzatoare. Despre ea amintesc si Sf. Apostol Pavel (1 Cor. XVI, 8) si Sf. Luca (Fapte XX, 16). E numarata si in Constitutiile Apostolice, printre sarbatorile in care sclavii se cuvine sa fie eliberati de muncile obisnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu (+202), Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira (c.300), Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (care opreste ingenuncherea in ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie s.a. Marii predicatori din secolele IV si V ne-au lasat o multime de panegirice in cinstea acestei sarbatori, iar in a doua jumatate a secolului IV pelerina apuseana Egeria ne descrie modul cum era sarbatorita pe atunci la Ierusalim. Pana catre sfarsitul secolului IV si inceputul secolului V Cincizecimea era o dubla sarbatoare: a Inaltarii Domnului si a Pogorarii Sfantului Duh, asa cum o descrie, de altfel, inca din prima jumatate a secolului IV, Eusebiu al Cezareei. Dar, precum am aratat la sarbatoarea inaltarii, aceasta a fost fixata, de pe la 400 inainte, in ziua a 40-a dupa Pasti, cum este pana astazi, Cincizecimea ramanand numai ca sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh.

Nu numai ca vechime, ci si ca importanta, sarbatoarea Rusaliilor vine indata dupa Pasti. In timpul privegherii din ajun, se facea odinioara botezul catehumenilor. Ca si la Pasti, erau oprite ingenuncherea si postirea in toate zilele Cincizecimii; erau interzise jocurile din circuri si palestre, spectacolele pagane de teatru etc. Se impodobeau casele, in semn de bucurie, cu flori si ramuri verzi, indeosebi de nuc sau de tei, asa cum se face pana azi, obicei mostenit de la evrei, la care Cincizecimea era si sarbatoarea premitiilor din flori si fructe. In biserici se aduc si azi frunze verzi de tei sau de nuc, care se binecuvinteaza si se impart credinciosilor, simbolizand limbile de foc ale puterii Sfantului Duh, Care S-a pogorat peste Sfintii Apostoli.


PREDICA LA DUMINICA CINCIZECIMII 


Iubiti credinciosi,

Astazi este Duminica Cincizecimii, numita si Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astazi, la 50 de zile de la Inviere si la zece zile de la Inaltarea Domnului la cer, a fost trimis pe pamant in chip de limbi de foc Duhul Sfant Mangaietorul, a treia persoana a Preasfintei Treimi, "Care din Tatal purcede", cum marturisim in Crez. El a fost trimis de catre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desavarsi opera de rascumparare si mantuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai inainte de patima Sa, Mantuitorul spunea ucenicilor Sai: "De ma iubiti, paziti poruncile Mele si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua ca sa fie cu voi in veac, Duhul Adevarului, pe Care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste. Voi il cunoasteti, ca ramane la voi si in voi va fi. Nu va voi lasa orfani. Voi veni la voi..." (Ioan 14, 15-18).

In alt loc Mantuitorul iar fagaduieste Apostolilor, si prin ei tuturor celor ce vor crede in El, pe Duhul Sfant, zicand: "Iar cind va veni Mangaietorul, pe Care Eu Il voi trimite voua de Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfantului Duh pe pamant ni-l descopera Domnul nostru Iisus Hristos, zicand: "Iar cind va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul; caci nu va vorbi de la Sine, ci cate va auzi, va vorbi si cele viitoare va va vesti. Acela Ma va slavi pentru ca din al Meu ia si va vesteste voua" (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie sa stim noi despre Sfantul Duh? Ca este a treia persoana a Preasfintei Treimi, ca purcede de la Tatal si ca a fost trimis in lume prin Fiul, dupa inaltarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pamant la zece zile dupa Inaltarea Domnului? Pentru ca Fiul lui Dumnezeu, cand S-a inaltat la cer, a zabovit cate o zi la fiecare din cele noua cete ingeresti pentru a le innoi si bucura prin Invierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinti Parinti, dupa ce Fiul S-a asezat de-a dreapta Tatalui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfant in lume.

De ce se numeste Sfantul Duh "Mangaietorul" si "Duhul Adevarului"? Pentru ca Duhul Sfant mangaie pe crestini cat sunt pe pamant. El mangaie mamele care nasc si cresc copii, mangaie pe copiii orfani, pe saraci, pe infirmi, pe vaduve si pe cei bolnavi si pe batrani. Duhul Sfant mangaie si intareste in credinta si in rabdare pe mucenicii care rabda grele chinuri si isi dau viata pentru Hristos. Duhul Sfant mangaie pe credinciosi, pe calugari si pe slujitorii Bisericii in timpul rugaciunii si al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii rai si din firea lor inclinata spre pacat. Duhul Sfant mangaie inimile celor smeriti si ravnitori pentru Hristos si mustra prin constiinta pe cei pacatosi care nu se pocaiesc.

Duhul Sfant se numeste "Duhul Adevarului" pentru ca prin El se marturiseste si se apara dreapta credinta pe pamant, se intaresc dogmele ortodoxe, se vesteste Sfanta Evanghelie in lume, se inspira sfintii, proorocii, ierarhii, preotii si cuviosii care pastoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare si povatuiesc sufletele pe calea mantuirii. Pe toate le sfinteste, le indrepteaza si le calauzeste "la tot adevarul" Duhul Sfant, care ramane cu noi "in veac", adica si pe pamant si in cer, dupa mutarea noastra la cele vesnice. Duhul Sfant "va marturisi" despre Hristos ca este Fiul lui Dumnezeu Mantuitorul si Judecatorul lumii si "va vesti", adica va descoperi celor alesi tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfant va mustra si va vadi necredinta celor lepadati de Dumnezeu, eresul si reaua credinta a sectelor rupte din sanul Bisericii, ca si rautatea pacatosilor robiti de pacate si nepocaiti.

Dar de ce a venit Sfantul Duh Duminica si in chip de limbi de foc s-a asezat pe capetele Sfintilor Apostoli aflati in foisorul Cinei din Ierusalim? Domnul a inviat Duminica, in ziua cea dintai a saptamanii, si tot Duminica pe la orele noua dimineata S-a coborat Duhul Sfant peste Apostoli, ca sa sfinteasca aceasta zi, ca zi de odihna vesnica a crestinilor in locul sabatului Legii Vechi si sa ne indemne Duminica dimineata, mai ales la biserica, pentru a asculta Sfanta Liturghie si cuvantul de invatatura din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au asezat peste Apostoli ca un vuiet si suflare de vant ce vine repede (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfant ce avea sa arda toata necredinta, tot eresul si pacatul in lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfant s-au sfintit cei doisprezece Apostoli, s-a intemeiat in lume Biserica si urma sa se hirotoneasca diaconi, preoti si episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau sa se savarseasca cele sapte Taine ale Bisericii si sa se reverse peste crestini harul mantuitor al Duhului Sfant.

Iubiti credinciosi,

Iata cat de mare este praznicul de astazi! S-a inaltat Hristos la cer de-a dreapta Tatalui, dar a venit la noi Duhul Sfant Mangaietorul, ca sa ne sfinteasca, sa ne calauzeasca, si sa lucreze mantuirea sufletelor noastre. Noi toti care ne inchinam cu dreapta credinta Preasfintei Treimi, ne impartasim cu harul Duhului Sfant prin cele sapte Sfinte Taine intemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu dupa dar si fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfantul Mir primim pecetea harului Duhului Sfant.

Prin spovedanie ne spalam si ne dezlegam de pacatele facute dupa botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care impreuna cu Botezul si Mirungerea revarsa peste noi cel mai mult harul mantuitor al Duhului Sfant. La fel si ultimele trei Taine si mai ales Preotia, ne impartasesc in viata harul mantuirii, prin care ne curatim, ne iluminam si ne sfintim in Hristos.

Datoria noastra principala este sa nu intristam pe Duhul Sfant care este in noi de la botez, prin pacate. Nici sa alungam pe Sfantul Duh de la noi prin necredinta, mandrie, desfranare, ucidere si mai ales prin caderea in cursele sectelor. Am gresit? Sa ne pocaim de indata ca sa nu ne paraseasca Duhul Sfant. Spovedania si Sfanta Impartasanie ne ajuta in viata cel mai mult la mantuire. Sa nu le amanam la batranete, ca sa nu murim asa, ca nu ne putem mantui fara dezlegarea pacatelor si fara Trupul si Sangele lui Hristos.

Sa fugim de pacate, ca pacatul indeparteaza Duhul Sfant de la noi. Sa ne ferim de adunari si invataturi sectare, ca acelea nu au Biserica nici harul Duhului Sfant. Vrem sa stim tainele credintei? Sa citim carti sfinte si sa cerem sfatul preotilor. Vrem sa vorbim limba ingerilor, care este cea mai frumoasa? Sa ne rugam din inima cu smerenie si lacrimi si sa laudam pe Dumnezeu acasa si in Biserica.

Prin rugaciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfintii din cer si cu oamenii de pe pamant. Rugaciunea este cea mai pretioasa vorbire duhovniceasca in limba Duhului Sfant. Vrem sa biruim rautatea lumii si a diavolului? Sa iubim curat pe toti oamenii, sa iertam si sa ajutam dupa putere pe toti. Vrem sa laudam pe Duhul Sfant? Sa rostim zilnic rugaciunea "Imparate ceresc Mangaietorule". Vrem sa laudam cu toti ingerii si cu toti sfintii pe Preasfanta Treime? Sa cantam adesea "Sfinte Dumnezeule", laudind pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfant. Amin.

Parintele Cleopa


OBICEIURI, TRADITII DE RUSALII


De sarbatoarea Rusaliilor apartin o sumedenie de datini, credinte si rituri religioase populare, legate si de pomenirea generala a mortilor din sambata precedenta (Sambata mortilor sau Mosii de vara).

Duminica Mare care incheie Ciclul Pascal, cunoscuta si sub denumirea de Pogorarea Sfantului Duh, se suprapune peste sarbatoarea populara a Rusaliilor, sincretismul lor ingreunand disocierea obiceiurilor si practicilor crestine de cele precrestine.

In traditia populara, Rusaliile sunt niste fiinte fantastice, malefice, inzestrate cu puteri magice, umbla prin vazduh incepand cu ziua de Strat de Rusalii (miercuri, a 25-a zi dupa Pasti) si provoaca mult rau oamenilor: ii pocesc, ii schimonosesc si ii innebunesc pe toti cei care nu le respecta zilele. De aceea, femeile nu lucrau nimic in toate miercurile care se derulau de la Stratul de Rusalii pana la Duminica Mare. Pentru a apara gospodaria de invazia acestor spirite, in sambata Rusaliilor oamenii obisnuiesc si astazi, in virtutea traditiei, sa arboreze la porti, in foisoare, pe ganguri sau la intrarile in case, ramuri verzi de tei, planta considerata a avea proprietati apotropaice.

Rusaliile, Ielele, au atributele unor Nimfe, Elfe, Sirene, Naiad, nu li se cunoaste numele, numele lor este tainic si inaccesibil si de aceea au fost inlocuite cu simboluri cum ar fi Fetele Codrilor, Imparatesele vazduhului, Ielele Noptilor Magice, Maiestrele, Izmele Pesterilor si padurilor, Fetele lui Rusalin Imparat, Elfele padurilor si grotelor…

Rusaliile salasluiesc in vazduh, munti, pesteri, paduri si pe malul apelor si cascadelor. Pe timpul noptii, in lumina lunii, Rusaliile se scalda goale in izvoare, despletite si dezlantuite. Sunt temute mai ales dansurile si din vremuri indepartate se cunoaste ca dansul lor este numit Hora Ielelor, ele adorand sa danseze cu sanii goi in cerc, avand parul despletit, clopotei la glezne, picioare si purtand voaluri subtiri, transparente, dansul lor fiind unul magic, bogat in taine si simboluri de neinteles pentru muritori. Ele nu fac rau celor ce care le evita, ele devin rele numai daca sunt provocate sau daca dansul lor este privit. Atunci se spune ca  se razbuna pe ” vinovat ” luandu-i mintile definitiv. Rusaliile, pedepsesc si pe aceia care lucreaza in aceasta zi considerata a dansului lor, si nu o pretuiesc si sarbatoresc cum se cuvine.

Legat de Rusalii este si faimosul  joc al Calusarilor, dans ritual care vine de la saritul peste foc pentru a scapa de iele, zanele rele.  Dansul Calusarilor este cunoscut ca fiind remediul pentru vindecarea unui suflet care a privit Dansul Ielelor ce i-a luat mintile, acesta fiind singurul leac. Dansul Calusarilor este un dans pastrat din vechimi si care urmareste sa indeparteze vraja picurata peste cel sedus si sa puna pe fuga ielele.

In vremuri vechi barbatii care umblau singuri noaptea, drumetii care riscau sa fie prinsi de magia noptii de Rusalii, de Iele, purtau la brau usturoi, frunze de tei sau nuc, fire de busuioc, pentru indepartarea puterii misterioase a Ielelor . Se mai spune si ca nu este de dorit sa te prinda in Noapte de Rusalii, noaptea tainica a dansului Ielelor, nici la rascruci de drumuri, nici la marginea padurii, nici in munti, nici pe malul intunecat al apelor, caci aceia au sanse mari de a surprinde dansul Ielelor si de a-si pierde mintile.
 
Se spune ca daca in noaptea de Rusalii vei dormi sub cerul liber sau daca te vei duce la fantana, vei cadea sub puterea Ielelor, deci este indicat sa eviti sa faci aceste lucruri.

Mosii de vara, tinuti in sambata Rusaliilor, sunt unul dintre cele mai importante momente ale  cultului mortilor. Doua dintre sambetele din cursul anului bisericesc sunt consacrate in chip special, in toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale a mortilor, prin cantari si rugaciuni inscrise in randuiala de slujba din cartile liturgice respective (Triod si Penticostal), si anume :

a)  Sambata dinaintea Duminicii lasatului  sec de  carne (a  infricosatoarei Judecati)
b)  Sambata  dinaintea  Duminicii Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor).

Inainte se credea ca sufletele mortilor, dupa ce au parasit mormintele in Joia Mare si au zburat slobode timp de 50 de zile, se intorc in lumea subterana in sambata Rusaliilor. Pentru ca aceasta reintoarcere sa se desfasoare fara incidente, oamenii savarseau rituri de induplecare si de imbunare a spiritelor mortilor: impodobeau gospodariile si mormintele cu ramuri de tei si faceau pomeni fastuoase, practici ce s-au pastrat pana astazi in satele bucovinene.

De Rusalii se dau de pomana vase de lut sau de portelan, cani, strachini si vase de lemn (cofe, cofaiele), impodobite cu flori si umplute cu lapte, vin sau apa. In unele sate bucovinene Mosii de vara incep inca in dimineata sambetei de Rusalii, cand pomenile amintite mai sus se trimit pe la casele vecinilor. Dar ritualul de pomenire are loc mai ales in cimitire, unde mormintele sunt curatate si impodobite din timp iar lumanarile ard intreaga perioada in care se desfasoara ceremonialului de pomenire. Impacarea sufletelor mortilor si intoarcerea lor fara incidente in morminte depinde de bogatia ofrandelor (pomenilor) si de respectarea ritualului. In aceste zile, la portile cimitirelor, se intind mese pline cu colaci si sticle de vin impodobite cu verdeata si flori si au loc slujbe de pomenire, oficiate de preotul satului, dupa care acesta parcurge intregul cimitir pentru a sfinti fiecare mormant. Dupa incheierea ceremonialului, satenii isi daruiesc unii altora ofrandele sfintite de catre preot sau le impart saracilor.


Parte dintre ramurile de tei folosite la Rusalii sunt pastrate peste vara pentru a putea fi folosite in practicile de alungare a furtunilor si a grindinii. Alta data, preotul si satenii ieseau in camp, in ziua a doua de Rusalii, pentru a sfinti apa si a stropi campul, crezandu-se ca, astfel, nu va bate grindina.

Aceste crengute de tei sau frunzele de nuc se agata apoi la strasina caselor sau la icoane. Se spune ca acestea te vor apara de cele rele si in plus, se mai spune ca acestea ar capata puteri miraculoase pentru vindecarea celor care sufera de surzenie.

Duminica Mare a asimilat si elemente specifice renovarii timpului. Acum se deschidea sezonul culegerii plantelor de leac ce se considerau a fi contaminate, pana la aceasta data, de catre Rusalii.

In ziua de Rusalii exista si obiceiul numit “udatul nevestelor“. Conform traditiei se spune ca numai femeile care vor fi udate vor fi sanatoase tot anul si vor si mai frumoase.


vineri, 21 mai 2010

Parintele Iustiv Parvu




  •  Nascut pe 10 februarie 1918, la Petru Voda – Neamt
  •  1936 - intra frate la Mănăstirea Durau
  •  1939 - se inscrie la Seminarul teologic de la Mănăstirea Cernica
  •  1942-1944 - merge, ca preot misionar pe frontul de est, până la Odessa
  •  1948 - este arestat pe motive politice si condamnat la 12 ani inchisoare
  •  1960 - este condamnat la încă patru ani de temnita pentru ca nu s-a lepadat de credinta
  •  1964 - este eliberat si devine muncitor forestier
  •  1966-1975 - preot-monah la Mănăstirea Secu
  •  1975-1990 - vietuieste la Mănăstirea Bistrita
  •  1990-1991 - a fost preot slujitor si duhovnic la Mănăstirea Secu
  •  1991 - a intemeiat Mănăstirea de la Petru Voda - Neamt, al carei staret si principal duhovnic este
  •  2000 - ridica o casa de educatie pentru copii si un azil pentru batrani.   
  • 2003, înfiinţează o publicaţie de învăţătură şi atitudine ortodoxă, cu apariţie lunară, numită "Glasul Monahilor". 


Pletele haiducesti si barba hirsuta il fac să para un sfânt cu spada. Insa umerii stransi, ca pentru a sprijini nevazute poveri, arata omul din el. Părintele Iustin Parvu de la Mănăstirea Petru Voda - Neamt spovedeste cate 12 ore pe zi. Sub soarele rece ca un lord englez, câtiva zeci de credinciosi asteapta sa intre la Părintele Iustin. Cu privirile atarnând la pământ tac. N-au ce sa-si spuna ori n-au pofta de vorba. Sunt veniti din toate zarile sa-si gaseasca alinarea dinaintea duhovnicului. 

Părintele Iustin este recunoscut drept urmasul Părintelui Cleopa si isi onoreaza cu prisosinta renumele. Se trezeste o data cu roua diminetii si se asaza în scaunul de spovedanie, de unde se ridica numai la vecernie. In zilele obisnuite asculta si povatuieste cam la o suta de crestini, iar la sfârsit de saptamana primeste si până la doua sute de oameni. Fireste, doar o mica parte dintre ei ii sunt fii duhovnicesti. Pe acestia ii spovedeste, le da canon spre indreptare, ii împărtăseste. Restul vin la el doar pentru un sfat. Truda aceasta zilnica nu-l impiedica să slujeasca în biserica trei, patru ore pe noapte. Mananca putin, doar seara. Iar somnul ii este un dusman, caruia ii face o concesie din când în când. Călugării si credinciosii care ii stiu regimul de viata sunt convinsi ca numai Dumnezeu ii da puterea să reziste în acest ritm. Altminteri, nici daca ar fi mai tanar n-ar reusi să traiasca asa.





La brat cu moartea

După ceasuri intregi de astepare am ajuns la Părintele Iustin. Ne-a primit intr-un soi de hol ingust, intre doua chilii, potrivit pentru o discutie scurta, nu pentru taifas. N-are vreme si nici nu vrea să vorbeasca despre sine. Crede ca este mai degraba nevoie să atraga atentia la descrestinarea românilor. Totusi, intrebarile noastre ii desteapta amintirile de prin odaile memoriei. 

Era preot la Catedrala Episcopala din Roman, în 1948, când a fost arestat sub acuzatia ca face parte din organizatii subversive. Condamnat la 12 ani de inchisoare, i-a ispasit la brat cu moartea, în puscariile de la Suceva, Jilava, Vacaresti, Aiud, Baia Sprie. "Moartea facea parte din viata noastra. O vedeam ca pe o izbavire, căci este poarta spre viata de dincolo pe care ne-o dorim. Oricum, moartea mi-a fost tovaras si mai înainte, pe frontul de est, când am mers ca preot cu trupele române până la Odessa." 

Rugăciunea neîncetata l-a ferit de nebunie si i-a pastrat credinta nestirbita. Când s-au sfârsit cei 12 ani, l-au intrebat daca mai crede în Dumnezeu. A raspuns ca da si a primit încă patru ani de temnita. I-a dus si pe acestia, nadajduind ca va putea ridica o mănăstire, după ce se va elibera. In 1964 s-a intors acasa cu acest gând. Mama sa nu l-a recunoscut când l-a vazut, ci a crezut ca este vreun drumet ostenit care cauta adapost. L-a intrebat de unde vine si, aflând ca a iesit din inchisoare de la Periprava, a vrut să stie daca l-a întâlnit pe fiul ei. "Mama, eu sunt!", i-a zis Părintele Iustin. Emotia revederii i-a fost fatala mamei sale.

Sprijin pentru săraci

Până să reimbrace hainele preotesti, a muncit la taiat busteni. Mitropolitul de atunci al Moldovei, Iustin Moisescu, nu voia sa auda de preoti fosti detinuti politici. Staretul de la Mănăstirea Secu a insistat pe lângă Mitropolit sa-i permita Părintelui Iustin sa slujeasca. Mitropolitul a fost categoric: "Sa nu-l prind în Moldova!". Atunci, securistul care avea sub observatie mănăstirea, i-a spus staretului sa-l ia pe Părintele Iustin pe raspunderea lui. Si părintele a revenit la menirea sa.

In 1991, părintele si-a vazut implinit visul: a pus piatra de temelie a Mănăstirii Petru Voda. In trei luni au fost zidite biserica si primele chilii. Cu fiecare an s-au adaugat vietuitori, chilii, dependinte. Azi, mănăstirea este unul dintre cele mai cautate locuri de pelerinaj. Acum trei ani, Părintele Iustin a construit, cu ajutorul monahilor si al credinciosilor, si un schit de maici, la doi kilometri de mănăstire. Pe lângă acest schit, unde este duhovnic, Părintele Iustin a făcut un azil de batrani si o casa de educatie pentru copii. Cele 40 de maici ingrijesc 20 de batrani săraci si 20 de copii din familii nevoiase. "Biserica trebuie sa-i intinda o mana celui care nu are ce manca si imbraca. Nu e nimic extraordinar în asta, ci doar implinirea unei datorii", zice Părintele Iustin pe picior de plecare.


"Libertatea nebuna i-a stricat pe români"

Părintele Iustin este frământat în ultimii ani tot mai mult de descrestinarea românilor. El ia "pulsul" natiunii în scaunul de spovedanie. Am incercat să aflam cum ii vede Sfintia Sa pe români.


Părinte, cum sunt asta zi românii ortodocsi fata de până în 1989?
In ultimii ani, românii s-au mai stricat, s-au lasat în voia unei libertati nebune, care-i duce la atitudini necrestinesti sau chiar anticrestine. Omul românesc si-a pierdut reperele si a rasturnat scara de valori. De fapt era pe undeva de asteptat, după 50 de ani de comunism.

De ce erau mai buni crestini românii în regimul comunist ?
Se stie ca atunci când e persecutat omul e mai credincios, isi da mai repede seama ca nadejdea o gasesti numai la Dumnezeu.

De ce spuneti ca românii sunt mai nepasatori azi din punct de vedere religios?
Pentru ca multi dintre cei care merg la biserica o fac numai formal, fără sa-si plânga păcatele si fără sa caute indreptarea cu adevărat. De pilda, când vin la biserica de Inviere, multi se limiteaza la a-si sfinti ouale rosii si cozonacii si să ia lumina; apoi pleaca înainte de sfârsitul slujbei. Nu inteleg nimic din aceasta sărbătoare si nici sufletele lor nu se bucura intr-adevăr.

Este mai greu acum să fii duhovnic?
Harul duhovnicului este azi puterea de a rezista suvoiului urias de păcate care vine inspre el prin gurile credinciosilor. Afli atatea grozavii ca obosesti si apoi devii insensibil. In ciuda acestora, trebuie sa-ti pastrezi echilibrul si să lucrezi asupra oamenilor cu aceeasi puritate a duhului sfânt.

Moastele de la Aiud

In urma cu trei ani, Părintele Iustin a adus la Petru Voda cinci cranii ale unor fosti detinuti politici din groapa comuna de lângă Penitenciarul Aiud. Crede ca majoritatea celor martirizati acolo de către comunisti ar trebui sa populeze calendarul ortodox. "Cine stie cate sute sau mii de trupuri ucise în chinuri se vor fi sfintit din voia Domnului, dar stau nedescoperite si necinstite. Sa stiti ca si din aceasta pricina ne bate Dumnezeu, pentru ca nu recunoastem jertfa." 

De aceea a hotarat să puna intr-o racla acele ramasite pământesti spre a fi slavite ca sfinte moaste. Părintele crede ca temnitele din România comunista au fost adevărate mănăstiri, unde elita tarii si-a ispasit o parte din păcatele firii omenesti. Si a inchinat mănăstirea pe care a fondat-o memoriei celor ucisi în inchisorile comuniste.


Cel mai mare duhovnic în viata 

"Cred cu tarie ca cel mai mare duhovnic în viata este Părintele Iustin Parvu de la Petru Voda. Este si cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar daca nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat si care nu se va putea lua de la el. As vrea ca Sfintii Arhangheli si Maica Domnului sa-i pazeasca pe ucencii sai de ispita mândriei de a-i fi ucenici." - Pr. Gheorghe Calciu

Omul lui Dumnezeu

"Părintele Iustin mi-a fost staret si mi-a ramas model. Este de ajuns sa-l vezi o singura data ca să intelegi ca este omul lui Dumnezeu si sa-l indragesti. Cat despre celelalte daruri ale sfintiei sale cred ca este de prisos să vorbim. Este un erou în scaunul de spovedanie, preocupat în egala masura de soarta unui om, cat si de soarta tarii si a bisericii." - Pr Amfilohie

O pilda de curaj

"Părintele Iustin a dovedit prin propria viata ca suferinta este masura tuturor lucrurilor. De aceea, sfatul Sfintiei Sale este atât de veridic, eficient si, evident, cautat. Ma bucur foarte mult ca am cunoscut un om deosebit ca părintele si imi face realmente bine să discut, fie si pentru câteva minute cu Sfintia Sa, când merg la el. Părintele e o pilda de curaj pentru tineret." - Dr Pavel Chirila

Alte articole:

Sfintii din zilele noastre

marți, 18 mai 2010

Arhimandrit Cleopa Ilie




La 22 de kilometri de Targu Neamt, pe soseaua ce duce spre comuna Pipirig, în inima muntilor ascunsi sub codri se descopera în toata frumusetea ei solitara Mănăstirea Sihastria. De trei secole, paraul Secu ii scalda intrarea precum Iisus le-a spalat picioarele Apostolilor. Locasul sfânt a dat credinciosilor un duhovnic, renumit pentru harul sau de a mântui sufletele enoriasilor: Cleopa Ilie.

50 de ani de preotie. Sapte petrecuti în pustiu. 31 de volume scrise. Suflete mântuite. Sapte mănăstiri gospodarite. Părintele Cleopa este "unul dintre cei mai iscusiti duhovnici în a doua jumatate a secolului XX", scrie părintele Ioanichie Balan în cartea sa despre viata arhimandritului.

"Manca-v-ar Raiul! Eu sunt mosu’ Putregai, mosu’ Putregai, mosu’ Putregai. Nici un bine n-am făcut eu pe fata Pământului. Dorm mult, mananc mult, un putregai. N-am nimica bun în mine, numai rautati" - asa zicea Părintele Cleopa când venea vorba de el, pentru ca, spunea tot el, smerenia este cea mai importanta virtute la un călugăr. Viata Părintelui Cleopa a fost povestita de ucenicul sau, părintele Ioanichie Balan, în 350 de pagini de carte, cu acelasi titlu.

- S-a născut la 10 aprilie 1912 in com. Sulita, jud. Botosani, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru Ilie. A urmat scoala primară de sapte ani în satul natal. Avea o memorie cu totul deosebită, asemănându-se mamei sale. Timp de peste trei ani de zile a făcut ucenicie duhovnicească la Schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea.

- În anul 1929, la începutul lui decembrie, a intrat în obstea Schitului Sihăstria împreună cu fratele său mai mare, Vasile. După trei zile de ispitire, au fost primiti în obstea acestui schit, în ziua Sfântului Ierarh Spiridon, la 12 decembrie.

- Până în anul 1935, Constantin a păscut oile Schitului Sihăstria, împreună cu alti frati. Apoi este luat în armată în orasul Botosani. Se reîntoarce la schit în toamna anului 1936 si este tuns în monahism la 2 august 1937, primind numele de Cleopa. După aceasta face ascultare la oile schitului până în vara anului 1942, fiind ajutat de monahii Galaction Ilie si Antonie Olaru.

- În iunie 1942 este adus în schit si numit loctiitor de egumen, întrucât staretul Ioanichie Moroi era bolnav.

- În anul 1944, la 27 decembrie, monahul Cleopa este hirotonit ierodiacon, iar la 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de Episcopul Galaction Cordun, pe atunci staret al Mănăstirii Neamt. După această dată este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.

- În anul 1947, Schitul Sihăstria, numărând peste 60 de vietuitori, a fost ridicat la rang de mănăstire, iar Proto-singhelul Cleopa Ilie este făcut arhimandrit, cu aprobarea Patriarhului Nicodim.

- În anul 1948, fiind urmărit de organele politice de atunci, se retrage pentru sase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria.

- În anul 1949, la 30 august, Arhimandritul Cleopa Ilie este numit staret al Mănăstirii Slatina-Suceava si se transferă acolo cu 30 de călugări din obstea Mănăstirii Sihăstria, în urma deciziei Patriarhului Justinian. În locul său este numit staret Protosinghelul Ioil Gheorghiu.

- La Mănăstirea Slatina întemeiază o obste care a ajuns la peste 80 de vietuitori. Între anii 1952-1954, fiind urmărit de securitate, se retrage în Muntii Stânisoara, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. După mai bine de doi ani de viată pustnicească, este readus în mănăstire, la porunca Patriarhului Justinian.

- În anul 1956, revine la metanie, iar în primăvara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Muntii Neamt, unde se nevoieste mai bine de cinci ani de zile.

- În toamna anului 1964 revine în Mănăstirea Sihăstria, ca duhovnic al întregii obsti, si povătuieste fără întrerupere atât călugări, cât si mireni, timp de 34 de ani, până la 2 decembrie 1998, când îsi dă duhul în mâinile lui Hristos.


Părintii săi, Alexandru si Ana Ilie, au fost un exemplu viu de trăire crestină, fiind iubitori de Dumnezeu, de biserică si de copii. Nu lipseau niciodată de la sfintele slujbe, făceau milostenie, se rugau mult împreună cu copiii, si duceau o viată curată si bineplăcută lui Hristos. Casa lor era ca o biserică, asa cum povestea si Părintele Cleopa: ''Aveam o cameră toată numai cu icoane. Un fel de paraclis. Acolo ne rugam. Chiar si la miezul noptii ne sculam si făceam rugăciuni''. Nu se auzea între ei de înjurături, betie, desfrâu, judecăti pentru avere si avorturi, ci viata de zi cu zi curgea lin ca o apă dulce de izvor, căci asa se mostenea din mosi-strămosi si asa era traditia crestină în partea locului.

Nu întâmplător s-au născut în această zonă, cu rânduiala lui Dumnezeu, multi oameni mari, dintre care nu putini călugări, preoti, ierarhi alesi si cuviosi, cum a fost si Sfântul Ioan cel Nou de la Neamt (1913-1960) si chiar Ieroschimonahul Paisie Olaru, duhovnicul Părintelui Cleopa. Între acestia nu gresim dacă îl numărăm si pe vrednicul de pomenire, părintele nostru duhovnicesc al tuturor, Arhimandritul Cleopa Ilie.

El a fost ales de Dumnezeu de la nastere pentru a povătui duhovniceste si a mângâia atât pe călugări, preoti si ierarhi, cât si multimea credinciosilor. Preacuviosia sa era duhovnicul si povătuitorul de obste al tuturor celor ce-i cereau rugăciunile si voiau să urmeze lui Hristos, si a fost o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreaga noastră tară.

Casa părintească în care s-a născut Arhimandritul Cleopa Ilie era ca o biserică vie, dar nu o înlocuia pe cea din sat, unde slujea vestitul preot de atunci, Gheorghe Chiriac. Căci, precum spunea însusi Cuviosia sa, locuitorii din satul Sulita ascultau de preotul lor ca de Însusi Hristos si nimic nu făceau fără sfatul si binecuvântarea lui. De aceea, viata de zi cu zi curgea firesc, biserica era plină de credinciosi, iar copiii, foarte numerosi, formau podoaba satului.

Asa erau satele românesti în primele decenii ale secolului al XX-lea! Pentru aceasta si familia părintilor săi a fost binecuvântată de Dumnezeu cu zece copii, dintre care doi au murit de mici, iar opt copii (patru băieti si patru fete) au supravietuit.


Pruncul daruit Maicii Domnului

Constantin avea doua luni când mama sa il trecu de trei ori pe sub icoana Maicii Domnului si il darui Sfintei Fecioare. 17 ani mai târziu se hotaraste sa-si dedice viata lui Hristos si pleaca la Schitul Sihastria. Trei zile si trei nopti a stat la poarta mănăstirii ca să fie primit. S-a rugat continuu, în timp ce lovea cu un bat în butucii dimprejur. Nici de mancare n-a primit. Asa a dovedit staretului ca are rabdare - conditie de capatai în viata de monah. Stana, oile, trairea în liniste si singuratate în munti i-au fost timp de sase ani scoala de călugărie si teologie. A fost uns în călugărie la 25 de ani si botezat Cleopa.

In 1941, un incendiu a cuprins chiliile mănăstirii. Monahul, care intre timp a fost numit staret, reface în cinci ani sfântul locas. Drept recunostinta, Patriarhul României a ridicat schitul la rang de mănăstire si pe monahul Cleopa la rang de arhimandrit. Mult har era în predicile părintelui. Pe când cinstea pe Maica Domnului, la o întâlnire duhovniceasca în Bucuresti, icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu a inceput să se clatine, timp de câteva minute, si să cante ca o harpa. Cei prezenti plângeau si se inchinau. In 1947, fiind an de foamete, Părintele Cleopa a rânduit să se fiarba tot uleiul din magazie pentru a rezista peste iarna. Din neglijenta fratelui ce il supraveghea, uleiul s-a incins si a luat foc. Parintele Cleopa a ridicat cazanul de pe foc cu mainile goale si l-a scos în curte. Si-a ars mainile pentru a salva Sihastria.

Cinci ani în pustiu

Securitatea l-a anchetat cinci zile în 1948. Părintele a spus în timpul slujbei de Sfintii Constantin si Elena "sa dea Dumnezeu ca si conducatorii nostri de acum să fie ca Sfintii Imparati, ca sa-i pomeneasca Biserica în veac". Comunistii i-au considerat vorbele insulta si l-au dus la Targu Neamt. A stat intr-un beci în care nu era decât un pat de ciment. Nu a primit apa sau hrana. Când i-au dat pace, părintele s-a retras în munti, intr-un loc numit Piciorul Cucului, sase kilometri mai sus de mănăstire. Si-a făcut un bordei din lemn si pământ si se ruga zi-noapte cerând ajutorul Domnului. Un călugăr ii aducea hrana o data pe saptamana.

In 1949 a fost trimis de către Mitropolia Moldovei la Mănăstirea Slatina, ca staret, pentru a organiza viata de obste. Dar n-a avut Părintele Cleopa decât doi ani de liniste: securistii au dat navala în viata duhovniceasca a mănăstirii. Părintele a fost dus la Falticeni si a fost interogat toata noaptea. "Dumneata sabotezi economia nationala si spui ca astazi este Sfântul Gheorghe, maine este Vasile si oamenii pun tapina jos si nu mai lucreaza", ii strigau comunistii la ancheta. Scapat din mainile lor se retrage din nou în pustiu, impreuna cu ucenicul sau, Arsenie Papacioc. S-au adapostit la o stana părăsita, în muntii Stanisoarei. Straton, un bun crestin, le-a dus timp de doi ani alimente, o data pe luna. In 1959, comunistii se hotarasc să lupte impotriva "propagandei religioase " si dau un decret prin care peste 4.000 de monahi sunt izgoniti din mănăstiri. 

Părintele Cleopa a fugit în pustiu pentru a doua oara. Timp de doi ani s-a ascuns pe muntele Petru Voda: a copiat cartile sfinte pe radacinile brazilor si s-a rugat cate 10-15 ore pe zi. Urmatorii trei ani i-a petrecut cu un alt ucenic al sau, Părintele Varsanufie, în padurile Pipirigului. In 1964, batranul Cleopa se intoarce la intaia sa dragoste duhovniceasca, Mănăstirea Sihastria. Zece ani mai târziu pleaca în pelerinaj cu alti călugări la Mormantul Domnului, la Muntele Sinai si Athos.


Mormantul tamaduitor

După ce a implinit 70 de ani, batranetea a inceput a se arata preotului Cleopa plina de boli. A fost operat de hernie, de piatra la rinichi si de tumoare vezicala. A suferit o operatie faciala din cauza unei infectii dentare. In ultimul an de viata nu mai putea merge decât sprijinit de ucenici. In 1998, la 86 de ani, părintele si-a dat duhul în bratele lui Hristos. Timp de trei zile si trei nopti, intreaga mănăstire si credinciosii s-au rugat pentru odihna sufletului sau. Incinta mănăstirii, cerdacurile, drumul spre cimitir si locurile dimprejur devenisera neincapatoare. "Toti isi doreau să se atinga pentru ultima oara de mana care impartise atatea binecuvântari", povesteste părintele Ioanichie. Nimeni nu a aruncat macar o lopata de pământ pe sicriul Părintelui Cleopa. Credinciosii l-au invelit în tarana cu mainile, până ce groapa a disparut. Pământul, parte din trupul preotului, tamaduieste acum bolnavii ce il folosesc, povesteste o maicuta.

Arapi cu furci de foc

Părintele Cleopa refuza să povesteasca credinciosilor despre întâlnirile sale cu Necuratul de pe vremea când a stat în pustiu. Spunea ca nu trebuie stiute. I-a marturisit insa părintelui Ioanichie o întâmplare, pe care acesta a consemnat-o în cartea sa despre viata duhovnicului. "Odata, pe la miezul noptii, citeam rugăciunile. Deodata a inceput un zgomot puternic. Când am deschis usa, am vazut o roata cat brazii si niste arapi imprejurul ei, cu furci de foc. Si a zis unul: "Acesta-i staretul Sihastriei! Bagati-l în roata!". Si imediat m-am trezit pe roata. Roata se invartea si ei asteptau cu furcile să cad în ele. Strangând cu putere Acatistierul la piept, am strigat: "Dati-va la o parte ca am acte de la Maica Domnului!". Atunci n-am mai vazut nimic. M-am trezit în bordei."

Gospodar priceput

Părintele Cleopa era foarte priceput în gospodarirea unei mănăstiri, de aceea, de-a lungul anilor, Mitropolia l-a mai insarcinat cu orânduirea asezarilor de la Mănăstirile Putna, Moldovita, Rasna, Schiturile Sihla si Rarau. A scris 31 de volume teologice si morale. Nimeni nu iesea din chilia lui fără un cadou: o icoana, o carte, o cruciulita, câteva boabe de tamaie, bani pentru cei lipsiti si obisnuita binecuvântare. 

Un copil de 3 ani coboara pe aleea pietruita ce duce la biserica. Este insotit de bunicul sau, Constantin Soldanescu. "Vin de cel putin 30 de ani la Sihastria. Tocmai de la Falticeni. Un preot ca si Cleopa se naste o data la 1.000 de ani. Nu mai e om ca el, nu-l pot uita", spune si-si mangaie nepotul pe crestet.




luni, 17 mai 2010

Parintele Arsenie Papacioc





· 15 august 1914 – s-a nascut în satul Misleanu, com. Perieti, din judetul Ialomita.
· 1941 – a fost arestat si condamnat, sub regimul maresalului Ion Antonescu, pentru apartenenta la miscarea legionara.
· 1946 – se elibereaza din inchisoare si se călugăreste. Isi face anii de ucenicie monahala la Mănăstirile Cozia si Antim din Bucuresti.
· 1947 – se retrage intr-o padure si traieste ca un pustnic aproape doi ani.
· 1949 – este călugărit la Mănăstirea Sihastria, sub ascultarea vestitilor nostri duhovnici – Arhimandritul Cleopa Ilie, în calitate de staret, si Ieroschimonahul Paisie Olaru.
· 1949-1950 – este sculptor la Institutul Biblic.
· 1951 – este hirotonit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamt. Poarta numele de
Părintele Anghel.
· 1952-1958 – este preot la Mănăstirea Slatina-Suceava.
· 1958 – este arestat din nou, pentru ca facea parte din grupul "Rugul Aprins". Condamnat la 20 de ani munca silnica, a fost gratiat în 1964 de la Inchisoarea Aiud.
· 1965 – este numit paroh în comuna Filea de Jos, din eparhia Clujului; a mai fost preot si duhovnic la Mănăstirile Caldarusani, Dintr-un Lemn si Cernica.
· 1969 – 1970 – este staret al Mănăstirii Cheia-Prahova;
· din 1976 – este duhovnicul Schitului Sfânta Maria-Tomis, intemeiat de Patriarhul Justinian la Techirghiol




 Marturie despre sine



As dori sa ne spuneti daca va amintiti anumite crampeie din copilaria sau din tineretea cuviosiei voastre?

Am fost al saptelea copil la parinti, nascut in 1914, la 15 august, comuna Perieti, satul Misleanu, judetul Ialomita. Parintii se numeau Vasile si Stanca. Tata a fost agent sanitar peste sase sate si a contribuit masiv la constructia Bisericii din sat.

Ma cheama Papacioc. Pentru ca tatal bunicului meu a fost preot in Macedonia, in nordul Greciei. Si de aici vine numele. Era aroman si i s-a spus: "Popa cu cioc" - Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Si bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia si s-a instalat pe Ialomita, unde era campie. Satele erau rare... Si am intrebat eu, am "sondat" eu - ca nu l-am apucat, cam cate oi avea. L-ar fi intrebat un boieras de pe-acolo, din Ialomita: "Domnule - Mircea il chema - Papacioc, primeste si oile mele in cardurile matale!", "Dar cate oi ai?", "Am saptezeci!", "Eu numai caini am saptezeci!" Si dupa asta am aflat cate oi avea!

Aveam cinci-sase ani si m-a batut un baiat. Era un obicei prost pe acolo, cand se intalneau copiii din satele vecine sa se ia la bataie. Pe mine m-a prins la marginea padurii si cu o crenguta de salcam cu ghimpi mi-a facut picioarele numai sange, fiindca eram in pantaloni scurti. Tatal meu avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Si am zis: Nu-i spun lui taticu', ca-i bate si nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd. Va inchipuiti ce am fost in stare sa gandesc la o varsta, cand un sentiment de razbunare e intr-o stare mai intensa la copii. Nu-i vorba de rezultatul unei educatii, pe care de fapt am avut ocazia sa mi-o completez in inchisori, manastiri!

Eram elev la scoala primara, clasa I, unde am luat premiu si mi-au pus coroana pe cap. Cu ocazia aceasta am memorat o poezie pe care o invatasem de la o sora de-a mea mai mare:

"Floricica frumusica, cine-ti dete viata oare? Si culori stralucitoare? Cel ce-ti dete tie, tot El imi dete si mie, El e Tatal tau si-al meu si Se cheama Dumnezeu!"

Apoi o intrebam pe mama mea, cand dadea oaia din picior inainte de culcare: De ce da din picior? Iar mama-mi zicea: "Se-nchina, mama...!" Vasazica, eu de ce sa nu ma-nchin?!

Problema care se pune este ca in fiecare zi sa putem cuceri Vesnicia. Acesta este idealul. A avea cineva gandul sa ajunga ceva in viata - profesor, etc, e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este sa slujesti la ce e mai inalt posibil. Daca tu nu stii ca slujesti lui Dumnezeu, Care e Vesnic, ai sa te impotmolesti. Trebuie sa fii atent: "stai, ca asta nu tine de Vesnicie, deci nu o fac!"

Pana la varsta de douazeci de ani am facut si sport. La data aceea am fost primul la intreceri interscolare la viteza si  al  doilea  la sarituri,  care s-au  desfasurat in Bucuresti.  invatam si faceam miscare, foarte mult mi-a ajutat! intr-un meci de fotbal am sarit peste un jucator, nu mai puteam sa-l ocolesc, eram in viteza mare, si cum eram blond, gazetele m-au numit: Pantera blonda. Intr-o zi, la antrenament, am tras puternic cu mingea si am lovit din greseala, in cap, o fata care nu avea ce cauta pe teren. Am simtit nevoia sa ma duc sa-mi cer scuze. Am apreciat varsta ei cam la 14-15 ani. Zice:"Domnule Pantera blonda!" Zic: "Nu ma cheama asa.   Ma cheama Anghel Papacioc!" Dar ea: "Asa-i ca acum ma numesc si eu sportiva?" Eu mi-am dat seama de naivitatea ei cand a zis asa. "Nu! Deocamdata esti numai lovita !" I-am zis: "Du-te, fetito si roaga-te la Maica Domnului!" Si am insistat sa se roage la Maica Domnului, lucru pe care-l faceam si eu la vestiar. N-am mai vazut-o de atunci. Dupa saptezeci de ani m-am trezit cu o doamna    batrana    cu    doua    stranepoate    de    mana    la Techirghiol: "Parinte, eu sunt fata pe care ati     lovit-o cu mingea in cap! Parinte, m-am rugat la Maica Domnului si m-a ajutat, asa cum m-ati povatuit, si am reusit in toate!" .

Am aflat ca ati avut un frate care a murit impuscat...
 
Acel om, care l-a impuscat pe fratele meu, mi-a cazut, cum se spune, "in mana...", aveam o functie mare. Si puteam, pur si simplu, sa-l omor si eu...  Iar celui care-l impuscase pe fratele meu i-am trimis vorba: "Eu iti pun paza la poarta! Cu nici un chip n-ai sa patesti nimic!"... Care mi-a fost puterea...? Am zis asa: daca eu ma razbun, Cerul nu mai e dator la mine, dar nici fratele meu nu mai e dator la mine... Si a murit el, dupa ani de zile, de chinuri de constiinta...

Daca nu te razbuni, ramane Dumnezeu dator la tine. La El este toata razbunarea. Razbunarea nu te rezolva, din contra, dupa ce te-ai razbunat, ramai mai departe dator la Dumnezeu foarte mult, dar asa ramane Dumnezeu dator la tine, ca sa ma exprim in forma asta noua de a prezenta lucrurile. Chiar daca n-ar fi datoria de a implini porunca iubirii, ca trebuie sa iubim si pe vrajmasi si pe raufacatori, totusi, ca strategie, lucrarea diavolului e foarte primejdioasa, de a te acuza foarte puternic fara sa-ti dea ragaz de explicatii: "ai dat om la moarte!" Si nu puteai sa-i spui ca n-ai dat om la moarte, deoarece cu dracul nu poti sa ai explicatii, pentru ca el ia faptul asa cum e. Si atunci trebuie sa tii cont tot de porunca iubirii, ca sa poti sa-l tai pe acest drac! Dar ai voie sa te aperi de raufacatori, ca spune Mantuitorul: "Daca ai sti cand vine furul, nu l-ai lasa sa-ti sparga casa!" si sigur ca te vei lupta cu el, nu o sa stai numai cu mainile intinse sa nu-i dai loc, ca el da peste tine. Sigur ca trebuie sa te aperi si din toata treaba asta el poate sa iasa ranit. Deci este voie sa te aperi cu orice chip!

Din perioada detentiei va amintiti vreun episod care ar parea mai paradoxal?

Ne-au luat cu trenul de la Brasov dupa terminarea anchetei si ne-au dus la Vaslui, la munca fortata. Dupa ce am coborat in gara, cativa ne-am dus dupa apa, eu m-am razletit mai mult. Intre timp, a venit un camion si i-a imbarcat pe detinuti, ducandu-i in partea cealalta a orasului, unde era lagarul de munca. Eu m-am trezit singur in gara cu lanturile pe picioare. Am tras o spaima cumplita fiindca mi-era teama sa nu fiu acuzat de tentative de dezertare. Niciodata nu m-am speriat de libertate ca atunci. Am iesit repede din gara si am luat-o direct pe centrul soselei care traversa orasul, in vazul tuturora, purtandu-mi lanturile cat mai la vedere, ca sa nu fiu intalnit ascuns printre oameni si sa fiu acuzat ca am vrut sa scap. Lumea se mira si-si facea cruce, dar eu imi vedeam de drum. De atunci imi aduc aminte de Vaslui ca de cel mai lung oras din tara, cu o singura strada interminabila la capatul careia am ajuns dupa un mars fortat si drept, iar colegii, cand m-au vazut, saltau de bucurie ca m-au recuperat, m-au tinut pe brate ca sa-mi taie fierarul niturile de la lanturi, pentru a iesi la munca!

In ce fel ati facut primii pasii in viata monahala?

Cand a fost sa plec la manastire, acum vreo cincizeci de ani, au vrut sa ma opreasca foarte multi insi, chiar unul din cei  cu nume mare, ministru al Cultelor pe atunci, spunandu-mi ca in manastire sunt caderi si decaderi de tot felul. Dar eu   i-am raspuns ca ma duc la manastire pentru Hristos. Nu ma intereseaza ce este acolo, ci invatatura lui Hristos: "Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine;cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie, nu este vrednic de Mine!".  Si m-am intalnit cu ei dupa zeci de ani. Si m-au intrebat: "Ce ai vazut acolo?", "Ce ati spus voi am gasit, dar nu credeam sa gasesc si sfinti! Am gasit si sfinti!"

Am avut un inceput calugaresc foarte prigonit. Am avut intentia sa merg la Manastirea Frasinei, care avea un metoc in Ramnicu Valcea. Acolo l-am intalnit pe Staretul manastirii. Nu vazusem manastire in viata mea si am auzit si eu de Frasinei. N-a fost Dumnezeu absent, dar trebuia sa fii dibaci sa intelegi prezenta Lui. Eram in tren la clasa a IV-a, in vagoane unde se transportau si animale. In vagon, un grup de tineri canta cantece religioase. Eram atat de fericit si ziceam in  sinea mea:  "Uite,  ingerii cum  imi canta!" Acolo in tren am intalnit un colportor care cunostea toate manastirile. Era ingerul pazitor pentru mine, care eram un strain. El m-a condus la metocul manastirii Frasinei. Batranul Simeon, staretul Manastirii Frasinei,    mi-a zis: "Nu te primesc, frate. Te vad ca esti nitel mai invatat si nu te pot pune la boi. Si atunci ce-o sa zica fratii: pe acesta il tii la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu!" Staretul a gresit in aprecierea lui, insa nici eu nu puteam sa-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos. Pentru ca atunci sa pleci la manastire, daca ai biruit in lume, sa te ia in primire ca pe o sluga, ca pe un rob - asta inseamna ca tu ai ajuns la un grad de mare daruire, de nebunie - sa stii sa existi fara "eul" din tine. Altfel nu rezisti. De acolo de la metoc am plecat la Manastirea Cozia, era iarna, vecernia se tinea in trapeza. M-am dus mai intai in Biserica sa ma inchin, intentionand sa pasesc spre icoana Mantuitorului, dar m-am oprit in fata icoanei Maicii Domnului si am zis: "Ma va duce Maica Domnului si la Mantuitorul!" M-au pus sa citesc catisma de la Vecernie. Si am inceput sa citesc, am citit. Intre timp m-a interpelat un Parinte, Ghervasie: "Asculta, Frate Anghele! De unde stii sa citesti?", pentru ca el nu stia carte. "Eu asa m-am nascut, Parinte. Nu stiu de cand!" M-am umplut de un mare folos. Si am stat de vorba cu un domn, mult mai tarziu, care dorea sa faca niste manastiri dupa placul lui, nu dupa Traditia Ortodoxa, pe care au inteles-o foarte putini si i-am spus intamplarea cu Ghervasie: "Domnule, uite cine a tinut monahismul, un nestiutor de carte, care era un mare traitor in inima lui si traia monahismul intreg prin el!" Si acum il pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca pe un mare invatat. Pe mine ma interesa sa intru intr-o permanenta legatura cu Dumnezeu.

Dupa ce am intrat in monahism, m-am simtit foarte mic si neinsemnat, dar incurajat puternic de importanta tainei acestei daruiri. Imensa valoare a focului nasterii din nou, intr-o silueta smerita a fiintei tale, lucru care in lume nu se poate trai si cunoaste, pentru ca nu exista Crucea de Aur a Taierii Voii. Aici ies la iveala multele neputinte din om si asa simti nevoia sa te umilesti, fermentul cel mai important pentru  formarea personalitatii  duhovnicesti  a omului nou, Calugarul - si cu darul lui Dumnezeu se ascute mintea si se smereste inima si nu stii de unde cunosti lucruri ascunse tie pana acum. Aici stii, ca omul smerit nu se vede niciodata smerit si fiecare are o masura de umilinta, care nu-i altceva decat o grozava arma de aparare impotriva duhurilor rele, ca este lucrarea darurilor date cu placere de mana Stapanului tau. Se descopera la nesfarsit posibilitati de viata curata si un fel de a fi prezent cu sufletul si de a simti asa cum spune Fericitul Augustin ca "Dumnezeu vrea sa-ti daruiasca mai multe bunatati decat ceri tu!" si esti indemnat spre o mare nadejde si cum spune Solomon: "Cine a nadajduit spre Domnul nu s-a rusinat!". Dar cea mai mare multumire o am catre nemarginita bunatate a lui Dumnezeu, ca ne-a dat de am cunoscut mijlocitoare pe Maica  Domnului,  aparatoarea  desavarsita a  vinovatilor. Spre a ne schimba viata ne trebuie numai o vointa tare si o incredere     mare    in    mila    Maicii     Domnului     si     a atotputernicului ei ajutor. in manastire mi-am aprins sufletul de  bucurie,  daruindu-ma rugaciunilor Maicii  Domnului, apararea neajunsa a noastra a celor slabi.

M-au numit paraclisier inca din primele zile. Acolo era o candela "neadormita" la Maica Domnului. Era mare criza de ulei, nu erau sosele si nu aveam ulei... Dimineata, cand deschideam usa de la Biserica si ma uitam daca mai arde candela... si cand vedeam ca arde, mergeam in genunchi de la usa de afara pana la candela, de bucurie ca nu s-a stins... nu-mi dadeau ulei si candela ardea noaptea si ziua... era lucrarea Maicii Domnului.

La manastire se vine cu-n dor mare, cum se spune-o nebunie pentru Hristos, de a te rastigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea infrangerii marelui dusman, orgoliul, si se pazeste si se incearca sincer spre marea nadajduitoare a mantuirii, smerita smerenie si vei simti adevarata   libertate dorind sa-i iubesti cu adevarat pe toti.

Adica sa primesti umilinta, spinii coroanei Lui, cuiele, sulita si moartea pentru El. Nu este vorba de un dor omenesc, ca nu traim prin vedere, ci prin simtire. Este vorba de un dor de cruce si cruce inseamna sa duci ce nu-ti convine, cu drag, nu silit. Dorul acesta de a te rastigni pentru Hristos, gandindu-te ca a fost palmuit si insangerat. Cum ti-ar fi fost tie daca ai fi vazut scenele acestea? Ai fi fost nepasator? Faceai ceva in favoarea Rastignitului, ca sa-I usurezi suferintele? Iata, poti face acum... Asa iti vei usura patimile grozave si vei fi candva si undeva un mic mantuitor. Cand auzi ca-i pe viata si pe moarte, asta te sperie. Nu te gandesti ca in fond traiesti foarte bine, ai mancare la timp, ai somn la timp, dar ai venit la manastire sa fii mai mult sufletesc decat trupesc si mi se pare ca pe undeva o ducem mai mult trupeste, cum ne convine. Totul e sa faci ce nu-ti convine, pentru ca daca ai renuntat la tine in tot felul, in masura aceea vine Dumnezeu la tine. Sa nu se insele cineva ca se poate si altfel. Deci, dusmanul numarul unu in calea progresului tau duhovnicesc esti tu - renunta la tine! Te-ai lepadat de lume, ai intrat in manastire, dar leapada-te si de tine, frate, de mandria si de pretentiile tale. Scopul venirii la manastire nu este sa fac o legatura administrativa simpla sau falsa intre cel mai mare si mine. N-ar avea nici un scop duhovnicesc, ar fi o adunatura cu scopuri materiale si n-ar forma pe nimeni in sens de ridicare in sus cu harul lui Dumnezeu. Si ne smerim si pentru neamurile noastre. Sa va ganditi la lucrul acesta cand aveti ocazia sa va smeriti, ca o faceti si pentru fiecare din rudele voastre.

In ceea ce priveste relatiile intre vietuitori exista psihologic o dorinta la cate unul sa nu-l lase pe celalalt sa se ridice, doreste sa ramana la nivelul lui. Isi gaseste scuze in greselile celuilalt, se accepta in defecte unul pe altul si se imprietenesc - greseala mare. Tu ai o particularitate a ta, de ce   te-ai   nivelat   cu   acela   care   iti   da   motive   sa   te indreptatesti? Mergi dupa harul pe care-l ai tu. Daca poti, sa-i strecori si lui ceva, sa se imbunatateasca... in tot cazul, daca nu poti, fii linistit ca ai nadejde de mantuire.

M-au intrebat la un interviu de ce m-am facut calugar? "M-am facut calugar sa ma iau la lupta cu Dumnezeu si sa-L birui".

E foarte indrazneata afirmatia... In Vechiul Testament se spune despre Iacov care se lupta cu Dumnezeu - si L-a biruit. Ce inseamna?

Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Omul este singura veriga de legatura intre Creator si creatie. I s-a incredintat marea raspundere sa raspunda de soarta creatiei. Daca am afirmat ca ma iau la lupta cu Dumnezeu, n-am folosit o figura de stil... Noi, cei care am venit la manastire, am implinit cuvintele Sfintei Scripturi. Sfantul Vasile cel Mare  spune: "Care-i cuvantul cel mai de varf al Sfintei Scripturi sa-l pot ajunge?" si-l remarca Mantuitorul cand spune tanarului bogat: "Vrei sa fii desavarsit? Lasa-ti toate si vino dupa Mine!" Ai lasat toate, te-ai lepadat de lume, dar acum trebuie sa te lepezi si de tine! Omul in societate isi sustine voia sa poata rezolva problemele ce apar... in manastire trebuie sa ne taiem voia libera, deci cu cine te lupti? Cu Creatorul vointei libere! Teoretic e usor, dar practic?... Tot ce se spune despre om, ca poate sa se indumnezeiasca dupa har, eu am incercat si am vazut ca se poate. Unde ma gasesc, ma gasesc ca un om neputincios, dar sunt pe drum... A-ti taia voia inseamna sa te pierzi in ceea ce ai fost ca personalitate in lume si sa te regasesti in ceea ce este ingerul - de aceea ne numim cin ingeresc.

Si sfaturile mele pentru o serie intreaga de fii duhovnicesti care vin aproape zilnic sa-mi spuna ca vor sa plece la manastire sunt: nu te duci la manastire ca sa gasesti manastire, sa faci tu manastire! Prin felul de a asculta, prin staruinta de a-ti taia voia, prin maniera de a sti sa fii cuminte, tu faci manastire... Efortul de a-ti pastra curatia si saracia nu este atat de grozav, desi nu este usor pentru ca nu este vorba de a renunta tu singur; este vorba de atacurile dracesti cu mare ravna si mare "fierbinteala" si cu mare unitate cu draci sa te puna in situatia de a calca voturile calugaresti.

Taierea voii caracterizeaza varful Sfintei Scripturi care spune:"Vrei sa fii desavarsit?" - desavarsirea o da tocmai aceasta taiere a voii, care este extraordinar de mare lucru.

M-au numit profesor de educatie la manastirea Turnu. Si am anuntat subiectul pentru un an de zile la elevi: Despre Iisus Hristos. Dupa un trimestru au venit comunistii din Ramnicu-Valcea sa-mi schimbe subiectul sa nu mai predau pe Hristos, sa predau ALRUS, adica pe dracul. Si eu zic: "Cum? Nu se poate! Toata viata mea am luptat impotriva dracului si acum sa colaborez?" N-am primit. Cu nici un chip. Mi-am dat demisia. Staretul meu, Ghermano, era si el profesor, tot de educatie, dar la alte clase. Si el a primit sa colaboreze cu comunistii. Eram un baiat disciplinat, cand va zic "Staretul meu", va zic ca de un om mare, ca era staretul meu. Am fost sincer cu plecarea la manastire. Mi-am dat demisia de la Scoala. Nu mi-au primit-o. Mi-am dat a doua demisie. Nu mi-au primit-o. Imi dau a treia demisie, si nici nu ma mai intereseaza ca o primiti sau nu o primiti. Si nu m-am mai dus. Cu nici un chip. Pur si simplu Staretul m-a chinuit. M-a mutat din chilia unde eram cu fratii; sub cerdacul lui Mircea la Cozia, acolo unde pietrele erau mucezite din cauza Oltului, ca batea in ele. Eram fericit, va rog sa ma credeti. Dar eram si hotarat: "daca ma da afara ma duc in alta manastire, dar nu plec de voia mea!" Era o  mosie de  300  ha  pe care erau  proprietare sase manastiri, printre care si Cozia, si se    situa la 2 km de Caracal in comuna Comanca.

Acolo trimiteau lunar cate un frate din manastire sa supravegheze mosia cu oamenii de la celelalte. in sfarsit, Staretul, ca sa scape de mine, el, care la inceput ma declarase un inger, acum eram un drac, m-a trimis acolo si m-am dus cu mare placere. in sfarsit, niste lucruri mi s-au intamplat acolo! Daca eu n-aveam in viata mea si astfel de intamplari... o frumusete de lucruri... dar cu suferinta! Fara jertfa nu se poate face nimic!

...M-am intalnit cu Parintele Gherontie Balan care mi-a sugerat sa caut sa ajung la Sihastria la Parintele Cleopa. M-am folosit de Parintele Cleopa dintr-un inceput, cand l-am vazut ca slujeste la Sfanta Liturghie incaltat in opinci... eu, care doream o viata retrasa de modernism... De asemenea l-am apreciat intotdeauna pe Parintele Paisie Olaru.  A fost foarte asezat, a fost un mare duhovnic. Zic mare, pentru ca avea o mare dreapta judecata. Nu se grabea sa se repeada la canoane, cand era vorba de marturisire. Avea o cumpanire sanatoasa. Nu se grabea sa respecte un duh al locului, care era foarte aspru in canonisiri. Cumpanea personal dupa om, dupa pocainta, dupa intensitatea inimii. Nu e vorba de a aplica canoanele asa cum sunt. Ele au elasticitatea lor. Chiar Sf. Vasile cel Mare in canonul 74, da aceasta   libertate   duhovnicului,   sa   aprecieze   personal penitenta care trebuie aplicata celor care se spovedesc. Nu-l interesa marturisirea in sine, canonisirea in sine, ci salvarea fiintei omenesti. Caci zice Sf. Ioan Gura de Aur: "Ani vrei sa-i dai? Nu! Vindeca-i rana!"Acesta este scopul. Sa-l ajuti sa se mantuiasca pentru ca Hristos, daca este vorba, nu a venit sa anihileze fiinta omeneasca, ci a venit sa o transfigureze. Nu se pune problema unei chinuiri pentru mantuire, ci a unei stari de prezenta continua, intr-o cautare a lui Dumnezeu cu inima...

Prin urmare, pe Parintele Paisie il caracteriza o foarte mare dreapta judecata si mai ales, il caracteriza iubirea fiilor duhovnicesti, cu care se identifica.

Imi amintesc cand am plecat (la putin timp dupa stabilirea in Sihastria) in asa-zisa pustie. Era o iarna foarte grea si eram frate de manastire, recunoscut de cei din obstea Sihastriei. In sfarsit am plecat intr-o forma foarte tainica, fata de ceilalti parinti. O zapada mare de tot, a nins 13 zile neintrerupt zi si noapte. Si la plecare Parintele Paisie mi-a dat 18 bucati de zahar. Mai tarziu i-am scris Parintelui Cleopa de acele 18 bucati de zahar. Si mi-am pus de atunci problema mereu. De ce el mi-a dat zahar, cand Parintele Cleopa imi daduse o traista de pesmeti, ca singura mea hrana? Si sigur m-am gandit ca te mai si indulceste in amarul acesta al singuratatii, al pustiei - mai ales ca era si un moment foarte greu, era o zapada foarte mare. Si i-am spus Parintelui Cleopa si spun mereu, ca: aceste bucati de zahar nu s-au terminat nici acum!

Cand m-am dus la Sihastria sa-l vizitez, cu putin timp inaintea mortii, era in pat. Am fost anuntat ca vin si ca vreau sa-l vizitez. Statea intins in pat si am ingenuncheat ca sa fim la acelasi nivel. Nimic nu s-a spus atunci, nici macar "blagosloviti" unul altuia, ci mi-a zis: "Am pacatuit, sunt hot, sunt curvar, sunt mandru!" si a inceput sa-mi spuna la pacate dintr-o data, iar eu asistand la marturisirea acesta, am zis la randul meu: "Asa am facut si eu, asa am facut, asa am facut si eu...!" Asta a fost ultima noastra intrevedere. Pe Parintele Paisie il pomenesc cu multa placere. Nu a fost numai un simplu Parinte, ci a fost si un mare traitor, dragii mei. Sa purtam grija pomenirii lui.

Unde ati primit tunderea in monahism?

Patriarhul era plecat. Si atunci l-au contactat telefonic: "il calugarim pe fratele Anghel?". "Calugariti-l imediat!". Si am spus: "Pe seama Manastirii Sihastria, nu pe a Manastirii Antim!". La slujba de tundere in monahism Parintele Sofian a citit rugaciunile si Parintele Benedict m-a tuns, iar nasul - Parintele Petroniu, pe care nu eu mi l-am ales, a tras la sorti numele de Arsenie.

Am sculptat niste cruci - mai facusem niste sculpturi - caci ma gandeam: "Sa-mi faca altul crucea de calugarie?". Si atunci am facut o cruce de calugarie exact ca a mea si Parintelui Petroniu. Eu, atunci, eram in serviciul Instiutului Biblic si ma ocupam de sculptura, si de grafica. Fiind in biserica, in mantie, m-am dus la strana sa vad cand se sarbatoreste Sfantul Arsenie si l-am gasit pe 8 mai, o data cu Sfantul Apostol Ioan Evanghelistul. Dar ziua in care am fost calugarit era 26 septembrie: tot Sfantul Ioan Evanghelistul!

Diacon m-au hirotonit, la Calamfidesti, langa Radauti, iar preot - la o manastire de maici langa Botosani, la Gafton (pentru ca acolo era slujba arhiereasca). Hirotonia intru preot am primit-o exact la un an dupa calugarie, 26 septembrie 1950, ziua pomenirii Sfantului Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii. Lucrul acesta m-a incurajat foarte mult si nu l-am considerat fara semnificatie in marea raspundere preoteasca si calugareasca.

Un frate al meu dupa trup, dupa ce am fost calugarit si a vazut aspectul ceremonial de acolo, a venit la chilia mea si m-a intrebat asa:"Parinte, am voie sa mai vorbesc cu Sfintia ta?"El era mai mic decat mine ca ani si nu era invatat, era un baiat crestin, traitor. Si i-am raspuns: "Ai voie, dar sa tii cont ca eu nu prea am voie!"

Ce amintiri v-au ramas de la "Rugul Aprins"?

Acolo,  la Antim,  se  discuta  foarte  mult despre rugaciunea   lui   Iisus.  Aveam   "Sbornicul"   adus   de   un ieromonah rus, Ioan Kulaghin. Noi ii spuneam "Ioan cel strain". Eram foarte influentati de el, caci era un mare traitor. Si mai era acolo un Parinte, Gheorghe Rosea, de asemenea mare  traitor,  care,     cand  a  vazut crucea de calugarie  pe  care  o  sculptasem,   a spus ca imi  da  un "Sbornic", numai sa-i fac si lui o cruce. I-am zis: "Nu iau nici un Sbornic, nu fac nici o cruce. Pentru ca nu   sunt de acord  cu  ce  se  discuta aici. 

Prea  multa  vorba  despre rugaciunea inimii. Rosteste-o tainic si taci! Asta e tot. Pentru ce trebuie sa asteptati indicatii? N-ai simtit nici pana acum ca tu esti omul lui Hristos?" Si a venit un tanar la mine,   a  batut  la  usa   la  chilia   mea  si  a  zis  smerit: "Saru mana, parinte! Vreau sa-mi dati si mie Sbornicul." Iar cartea nu exista decat in doua-trei exemplare in tot Bucurestiul. A aparut acum, dar atunci nu era de gasit. Iar eu ii zic: "Da, va dau cu placere!" Si am luat o pereche de metanii si i-am dat-o. Ii zic: "Poftiti! Taci si zi! Aceasta este Sbornicul!" Nu ignoram "Sbornicul", dar eram nitel pornit pentru a zice rugaciunea, pentru a o trai cu orice chip. Acesta a fost punctul meu de vedere: o tacere adanca inseamna o  rugaciune adanca!"Taci si zi!" Nu te va mantui faptul ca tu ai fost intr-o imprejurare induhovnicita cu exemple si cu citate extraordinare, nemaiintalnite, asa ca sa satisfaca numai ratiunea ta. Nu te mantuiesti! Asta este una din marile greseli care se face de catre lumea care si-a pus sincer problema: abandoneaza intr-o oarecare masura si nu tintesc cu orice chip la idealul cel mai inalt, cucerirea vesniciei in fiecare zi, in fiecare clipa daca se poate! Se multumesc cu realizari foarte mici, care de fapt nu sunt realizari. Pentru ca, daca nu esti stapan pe tine, n-ai o acoperire in ceea ce esti. Ca sa poti sa rezisti, trebuie sa fii sincer pe o pozitie de smerenie cu orice chip. Numai atunci poti sa lovesti cu orice chip pe draci si sa stai de vorba cu slabiciunile tale. Nu te poti realiza imediat, dar sa fii mereu pe pozitia de a lupta impotriva patimilor.

Si atunci am avut o intalnire, adica m-am dus la Parintele Daniil (Sandu Tudor), cu o treaba in chilia dansului. Statea in clopotnita. M-am dus acolo cu sfiala, ca il respectam noi toti, acolo, dar eram liberi, stiti. Eram Fratele Anghel atunci. Si mi-a spus asa: "Frate Anghele, plangi? Zic:"E un lucru asa de mare ce ma indreptateste sa intreb: "Sfintia voastra plangeti?", "Da!" raspunde el. Zic: "Nu va suparati, sunteti mai putin ortodox!" Mi-am luat curajul sa vorbesc fata de un parinte care era o mare valoare. "Pentru ca nu stiti sa taceti, sa pastrati valoare Vesnica plansului dumneavoastra!". A tacut si mi-a facut o reclama ... pe-acolo, prin manastirea Antim si de-atunci ma numeau "Arsenie, omul lui Dumnezeu". Acum nu va mai spun ca toti oamenii aceia care erau divini, ce sa va mai spun, luati asa pe rand toti, ca erau destui: Parintele Benedict Ghius, Parintele Sofian, Petroniu, Parintele Agaton (Sandu Tudor) erau oameni de care te foloseai numai daca le vedeai miscarile, chiar daca nu asteptai nici un raspuns. Nu erau multumiti cu ce spun, se cunostea ca doreau sa spuna intr-un cuvant tot ce exista, tot ce se poate spune. Daca erai receptiv la astfel de patrundere a sufletului celui din fata ta, insemna ca Dumnezeu are pretentii de la tine, ca deja ai o mare raspundere. Punctul meu de vedere pe care l-am exprimat la Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trai. Si am ramas cu el. Si astazi imi spun mie si altora tot asa.

sursa: CrestinOrtodox 


 

Se spune despre Părintele Arsenie Papacioc că e un sfânt în viata. Unii descriu mersul lui ca fiind imponderabil si-l vad invesmantat în lumina. Altii simt deja miros de moaste în preajma lui. Iar maicutele de la mănăstire marturisesc că "acum, în post, părintele e doar cant ingeresc, e de asa subtiime, ca-l poti ridica intr-o mana, nu mai e trup în el, doar duh".
 
Pe mine, Părintele m-a lasat să vad în el Omul. Nu e putin lucru să poti zari, cu sufletul abia intredeschis de emotia miracolului, un sfânt punându-si aura deoparte si cerând odihna. Puterea pe care Dumnezeu i-a incredintat-o, pentru a ne milui pe noi, e o dulce povara. Crucea, grea de spovedaniile miilor de credinciosi ce i-au trecut pragul chiliei în juma de secol, ii apasa umerii si inima. Dar Părintele o poarta cu drag, spre mântuirea noastra. Si nu sufera decât atunci când, pe drumul Golgotei de astazi, mai aude voci trufase, care încă se indoiesc.
 
Era trecut de mult de ora pranzului când ne-a primit în chilia sa. Dis-de-dimineata tinuse liturghia, apoi plecase la capataiul unui suferind, după care se intorsese la mănăstire si spovedise coada lunga de oameni de dinaintea noastra. Si ne-a primit, desi era obosit, flamând si impovarat. Intr-o camaruta vecina, o maica ii incalzea pranzul. Probabil ca ar fi dorit să manance, dar n-a vrut să o faca înainte de a potoli foamea noastra. Si l-am necajit pe Părinte cu multe din intrebarile puse. Erau intrebari adunate, înainte de plecarea spre Techirghiol, de la oameni cunoscuti sau straini mie, carora le fagaduisem solutii pentru incertitudini. Uitasem că numai Dumnezeu poate să vindece indoiala… Părintele a raspuns si la acele intrebari pe care le socotea erezii. Cu durere în glas, cu truda. Căci nevazuta cruce apasa si mai tare pe umerii sufletului lui. M-a dojenit si, prin mine, a certat blând lumea din care veneam si care încă mai cere si semne, si socoteala lui Dumnezeu. Iarta-ne, Părinte!



Despre Dumnezeu

  
E un păcat, Părinte, ca drumul spre suflet să treaca prin minte? Să mai cauti explicatii despre Dumnezeu, după atatea dovezi de iubire pe care ni le-a dat El? E păcat, de pilda, să intrebi de când e Dumnezeu în lume, cine L-a creat?
  
Nu raspund nimic! Dumnezeu exista si va veti convinge! 

Sunt tineri care-si pun aceasta intrebare, incercând să-si explice totul… "El ne-a creat pe noi, dar pe El cine L-a creat?"… 

Uite, m-au mai intrebat multi asta, spunând "nu exista Dumnezeu". Si le-am spus: "Ma, dar
daca exista?" Ce fel de intrebari sunt astea? Cum ar putea să intrebe un obiect pe cel care l-a făcut "cum m-ai făcut?"…, pai, iti sta mintea în loc cu intrebari asa de… "Cum L-a făcut?"… Astea sunt eretice si numai necredinciosii intreaba chestiile astea. Aici este grozavia si un lucru trebuie să constatati: suntem făcuti! Nu putea să ne faca decât un mare Mester! Nu vedeti? Gândim, poetizam, ne inspiram, vedem, viersuim, ne iubim, cream o serie intreaga de lucruri grozave care sunt dincolo de obiectiv, dincolo de abstract. Cine a făcut aceste lucruri? Si noi intrebam cine L-a făcut pe Dumnezeu?! Pai, tocmai asta este: Dumnezeu a făcut totul si stiti cum a făcut? A zis să se faca si s-a făcut! "Cine L-a făcut pe Dumnezeu?" Pai, cine va poate raspunde? Te vei convinge. Te vei convinge... 


Cum trebuie interpretata fraza "crede si nu cerceta"? 

Asta nu este în crestinism! Nu este în crestinism asa ceva, au făcut-o oamenii. E bine să crezi si apoi să cercetezi, dar nu e o porunca anume "crede si nu cerceta"… Crede si cerceteaza! Fetita scumpa, va jucati cu lucrurile astea, Doamne fereste! Va spun, un frate al meu care a fost impuscat, baiat destept, dar care nu credea în Dumnezeu până la varsta asta, stiti, până în 18 ani, a fost prins de o ploaie în câmp, cu niste trasnete. Si, ca să scape, a inceput să zica "Doamne ajuta!". N-a patit nimic si a constatat "A, deci exista!" L-a surprins. E în firea noastra asta, dar sunt niste lucruri asa de importante, încât depasesc orice logica si chiar si, în sfârsit, ratiunea asta, care tot de Dumnezeu e data. Dar tot cu o marginire ne e data. 

Când un om devine credincios, cat la suta e alegerea lui si cat a lui Dumnezeu?
 
(Părintele rade). Este scris în Biblie ca pe alesii Lui, El i-a hotarat de la inceput… Fetita scumpa, nu se misca fir de par fără voia Lui Dumnezeu, zice. Si eu, la varsta mea de 90 de ani,
m-am convins de lucrul asta. Pentru ca am avut foarte multe ocazii în care viata imi era în primejdie. In pustnicie, cu lupi, cu ursi, o serie intreaga de lucruri, si nu-mi dadeam seama în momentul acela de ce s-a întâmplat, de-am fost salvat atunci. Ca era ilogic si totusi am fost salvat! De la Dumnezeu vin toate. Dar pe miscarea noastra. El zice, la proorocul Isaia, "dai vointa, iei putere!" Si intr-adevăr, daca vrei să faci ceva – ceva binecuvântat, fireste – porneste si te roaga la Dumnezeu si El te ajuta! Pe toti ne-a creat Dumnezeu inzestrati, cu minte, cu ratiune, cu vointa proprie. 


De fapt, toti suntem printre cei alesi…
 
Toti, nici vorba! N-a creat pe unul anume, pe toti vrea să ne mântuiasca! Insa ne-a creat liberi. Când a predat Dumnezeu lui Moise Tablele legii, i-a spus: "Moise, aici e viata, aici e moartea! Aici e binecuvântarea, aici este blestemul!". Suntem creati liberi. Niciodata o creatie nu e buna, daca nu e si cu un pic de libertate. Ca să respiram, ca să… Si să avem meritul ca facem si noi. Adică, noi să pornim si sigur ne ajuta Dumnezeu. Căci meritele tot ale lui Dumnezeu sunt, dar plata o primim noi. 


Cum comunica, în zilele noastre, Dumnezeu cu lumea? Care sunt semnele cele mai evidente ca El încă ne iubeste si ne iarta?
 
O să trasneasca pe ici, pe colea, ca să va saturati! Asta-i raspunsul (rade)… Pai, mata nu vezi, mai fetito? Nu vezi ca rasare, ne da lumina, ne da cutare? Voi credeti la întâmplare si eu trebuie să va spun semnele… Toate sunt! Mai mult va spun si nu va spun eu, El zice: "Nu se misca fir de par fără voia mea!" Fetito, si nu e o interpretare gresita, pentru ca s-au făcut si sinoade pe cuvântul acesta al Mântuitorului, ca tot ce-a spus El e adevărat, nu-i gluma, ca e Dumnezeu, fetito! E Dumnezeu care ne-a creat, stie totul. Orice gând! Fetito, da forma tuturor momentelor istoriei Dumnezeu, tot El conduce. Si un fir de par care misca stie Dumnezeu de el. Precis asta, nu-i figura de stil! 


De unde stim noi, ortodocsii, ca drumul credintei noastre este cel bun?
 
Pentru ca facem cum ne-a spus Hristos. El ne-a propovaduit: "Eu sunt Calea, Adevărul si Viata". Si facem ce a spus El. Deci, El era ordodox. El era adevărat.
Iisus Hristos era ortodox?!
 
Problema se pune după ce au intervenit caderile. La 1054 s-au despartit catolicii si celelalte…, si atunci au inceput intrebarile. Ca adevărul acesta era, dovedit prin minuni. Pentru ca dogma se numeste: adevăr de credinta revelat, cuprins în scriptura si-n traditie, practicat si aprobat de biserica. Deci, asta este! Aici, în Biserica, a fost o traditie: noi am trait 1054 de ani, de ani!, nu 1054 de ore sau de zile, ci de ani! Si s-au despartit catolicii si-au inceput intrebarile: ca au dreptate, ca n-au… Dar noi, ortodocsii – chiar si cuvântul ortodox inseamna adevărat – traim cum ne-a spus Hristos. Deci, El ne-a spus, El e ortodox!



Despre mântuire



Ce trebuie să faca un crestin pentru a fi mântuit?
 
Să faca ce a spus Hristos. Să se spovedeasca, să tina de biserica, de valorile care-l ajuta la asa ceva. Si să iubeasca pe oricine, ca iubirea e criteriu de judecata. Fără iubire nu poti să faci nimic. Rupe din tine si pentru altii! Căci pe Dumnezeu il iubim în masura în care iubim oamenii. Masura asta este, ca noi traim si-n masura în care ne iubim. Nu se pacaleste. Asta e, să duceti o viata crestina. Si, fără discutie, să va spovediti, unde ne-a dat Dumnezeu puterea asta, să ne iertam intre noi cu darul preotiei. Ca spune: "Ce iertati voi, iert si Eu, ce dezlegati voi, dezleg si Eu". Si din nevoia asta s-a făcut preotia.


Cum să facem să ne iubim vrajmasul?
 
Va dau un sfat: nu poti să-l iubesti pe vrajmas de prima oara, dar asaza-te pe pozitia să nu-l urasti. Si, daca te gaseste moartea pe pozitia de a nu-l dusmani, tu mori ca un iubitor de vrajmasi, cu harul lui Dumnezeu. Macar să nu se dusmaneasca oamenii, căci vorbele de rau, fetito, au umplut iadul. Vorbele de rau se inregistreaza de către Biserica la ucidere morala. Deci, esti ucigas daca vorbesti de rau. Pentru ca, repet, criteriul de judecata este iubirea. Si asta nu numai ca nu e iubire, dar e ucidere, Doamne fereste! 


De ce e nevoie să ne spovedim?
 
Pentru ca te iarta de păcate! Să stii, mata n-ai auzit?, v-am spus ca "ce iertati voi, iert si Eu", cu darul preotiei pe care-l avem. Păcatele ori se spun aici spre iertare, ca ne-a dat putinta să ne iertam acum intre noi, cu darul preotiei, ori se spun la Judecata de apoi, dar nespuse nu rămân! Pentru ca Dumnezeu poate să faca orice. Dar un lucru nu poate: să-si calce cuvântul! A spus asa, asa face. Deci, raiul e plin de păcătosi pocaiti, si iadul – plin de păcătosi nepocaiti, ca nu au ascultat de ce a spus Dumnezeu. Suferinta, fetito, e foarte necesara, să stiti. Nu se poate fără suferinta, adică fără jertfa. Mântuitorul a spalat crucea de-a salvat lumea! 


Părinte, dar, după ce te spovedesti, pleci cu sufletul curat, iar diavolul, care te simte... Te simte totdeauna! 

Atunci lupta mai indarjit să te castige de partea lui. Deci, spovedania e o victorie, o curatire a sufletului, dar si un nou inceput de lupta cu diavolul... Pai, da. Dar ce, lupta se opreste vreodata? Facem o viata buna nu ca să ne luptam cu diavolul, ci să ne mântuim. Ca ne ataca si diavolul, e altceva, dar el e un tolerat, el nu e o putere. Nu va dati seama? Satana – daca Dumnezeu e totul, e putere dumnezeiasca – el e o faptura, e un tolerat, e cazut, e blestemat... Dar traieste ca să ne amageasca, stiti, să ne trezeasca. Are si el un rost. 

Daca tot vorbim despre el, spuneti-mi de ce e un păcat mândria?
 
Mândria? Pentru ca, uite, el a cazut din Cer cu parerea de sine. A pretins ca este Dumnezeu, ca ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin doua cuvinte: "Eu sunt..." – atât a zis satana. Ar fi vrut să zica: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a cazut. Si va inchipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozava si mai cumplita. A intrebat asa un frate, prin Pustnicu, zice "Părinte, imi vine mândria". Si celalalt i-a raspuns: "Bine faci, fiule, ca tu ai făcut Cerul si Pământul!". "N-am făcut, părinte", "Mai, da’ destept mai esti, ca Acela care le-a făcut s-a smerit!". Adică, Iisus Hristos Fiul. E groaznica asta, parerea de sine. Să te supui, ca prin smerenie vin toate harurile asupra noastra si salvarea noastra numai prin smerenie e, pentru ca El este puterea suprema. Si, oricat am fi de grozavi, tot suntem departe de a implini ce-a spus. Asa... de dincolo de inchipuire. Si, sigur ca toata lumea se va convinge. Eu, la varsta mea, după zeci de ani de preotie, am fost la multe capataie de morti. Toti incepeau să vada dracii, intrau în lumea cealalta, si toti doreau să mai traiasca o zi, să se pocaiasca. Ca vazusera ce-i asteapta... Sunt semne, fetito, în fiecare clipa, daca esti credincios. In fiecare clipa sunt semne grozave. 


Stie cineva cum arata iadul?
 
Pai, cum să nu se stie? S-a si descoperit o parte din iad. Iadul, mai intai, e numai si numai intuneric. E un foc care arde continuu, fără să-si inchipuie lumea ce putere are, de mii de ori mai multa putere calorica decât asta de aici. Si e si intuneric. Si esti singur. Singur, nu te vezi cu nimeni. Pe cat timp? O vesnicie. Vesnic, vesnic, intotdeauna, niciodata altfel! De asta acum, pentru noi cel mai scump lucru dat de Dumnezeu este timpul pe care ni l-a ingaduit să ne pocaim. Acum suspinam, ne pocaim, ne iertam, uite, prin asta (n.r. – arata patrafirul), ne-a dat toata posibilitatea să ne salvam. 


Iar raiul cum arata?
 
Pai, n-am fost acolo, să stiu (rade). Fericirea fericirilor, ce mai intrebati acum... 


Necuratul poate lua vreo infatisare pe pământ?
 
Fel de fel de infatisari. Poate avea chipuri, insa noi avem putinta de a discerne lucrurile, de a ne da seama daca e sau nu drac. Dar ia chip, el zice ca e Hristos, ia chip fel de fel... Dar, daca te învăta altceva decât stim ca trebuie să fim, adică să nu te inchini, să nu te rogi, daca apare si-ti spune asta, tu trebuie să te inchini si să te rogi, pentru ca crucea este Sfânta Treime cu toata inaltimea, toata adancimea si toata latimea (n.r. – se inchina). Tatal, Fiu si cu Sfânta Treime e invocata în Sfânta cruce si de aceea si fuge dracul de ea. E arma noastra de mântuire. 


Daca este un crestin care crede, în sufletul lui, în Dumnezeu, dar merge pe calea de mijloc, are o viata mai calaie asa..., nu prea se duce la biserica, nu tine post...
 
Fetito, acela nu este un credincios care se spune ca e salvat! Daca nu te manifesti, degeaba. Adică, degeaba pe undeva crezi, căci faptele te mântuiesc! Faptele pe credinta, nu credinta fără fapte! Faptele, nu "dolce far niente", dulce trândavie... Iar la biserica nu te duci degeaba, acolo primesti haruri deosebite. Ca si daca intri intr-o parfumerie si nu cumperi nimic, când iesi afară tot mirosi a parfum, dar intr-o biserica? Chiar daca n-ai venit să iei ceva anume. Duhul sfânt te ajuta, te lumineaza. 


Ce calitati trebuie să aiba un preot pentru a fi un bun duhovnic?
 
Să aiba constiinta ca are putere mare, să aiba cumintenie, să fie activ. Să fie cum spune Biserica, să le slujeasca oamenilor, să spovedeasca cu ravna. Bineinteles ca are dreptul si el, ca e tot om, să se apere. Sunt intrebari la care numai prin fapte se poate raspunde. Duhovnicul trebuie să respecte cu foarte multa dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Pentru ca daca scapa unul de la inec, de la o apa pâna la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare meritul ca l-ai scapat pe altul de la o apa foarte adânca? Este o bucurie pentru cel salvat si nu-i mai arde să-l certe, ca de ce e ud?



Despre copii



De se sufera copii, părinte? De ce se imbolnavesc copiii mici, de ce copii de 3-4 ani sunt bolnavi de cancer?
 
Va intreb si eu: "De ce?" 



Nu stiti raspunsul...
 
Stie Dumnezeu de ce, ca sunt cu rost mare. Faptele părintilor, neastamparul lor, se rasfrang asupra copiilor. Părintii care au făcut impreunari nepermise, au făcut o serie intreaga de lucruri de paganism, pentru ca nu se casatoresc pentru scopuri inalte, ci pentru placeri. Dar placerile nu sunt scopuri, sunt conventionalitati. Scopul este stimularea continua reciproca pentru mântuirea sufletelor. Pentru ca, uite, se casatoresc sau, mai bine zis, se impreuna, si rămân insarcinate, si zamislesc copii în posturi, în astea, toate sunt niste rânduieli care nu trebuie incalcate. Rabda Dumnezeu, se mai poate face si exista ingaduinta, ca cei mai multi copii sunt sanatosi, dar se nasc si malformati. Pentru păcatele părintilor.


Părintii mai pot face ceva să indrepte acest rau?
 
Pai, se lupta să faca, dar e foarte greu, ca el exista asa. Se mai poate, mai sunt sanse... Să se
pocaiasca! Citim toata ziua pentru ei, ca multi vin cu copii la mine. 


Ce se întâmpla cu sufletele copiilor morti înainte de a se naste?
 
Copiii morti, daca sunt botezati, devin ingeri. Cei care sunt nebotezati, cei avortati sau morti fără botez, exista si ei! O parere relativa a unor Sfinti Părinti spun ca pruncul avortat "nu ar fi la bine, pentru nebotez, nici la rau, pentru nevinovatie". Nu ma amestec, noi ii pomenim la proscomidie, stiti, pe "pruncii înainte de vreme", căci "pruncii înainte de vreme" sunt copiii acestia avortati. Proscomidia e pregatirea liturghiei, unde se transforma painea în trup. Si, înainte de asta, facem o pomenire acolo, vii si morti, toate categoriile de morti... 


Iar sufletele acelor copii unde sunt, intre rai si iad?
 
Asta nu putem spune. Dar, pentru ca nu sunt botezati, si Mântuitorul spune: "Numai cine va fi
botezat...", nu sunt în Raiul Raiurilor, dar si pentru nevinovatie – nu sunt în chinuri. Asta ar fi o judecata a noastra, a oamenilor. Pentru ca fără discutie ca sunt nevinovati, dar exista! Si nu pot fi în chin! 


Se mai pot ruga părintii pentru sufletele acestor copii?
 
Se pot ruga, sigur! Ei ne vad! Pentru ca acesti copii exista, chiar dreptul roman spune: "in fast
conceptus...", "copilul, odata zamislit, are drept de cetatean". Copilul e autonom în pantecele mamei, nu e mama stăpâna pe el. 


Familiile care nu pot avea copii ce păcate grele au? Si ce pot face pentru a fi daruiti? 

Au păcate de tot felul, stiu ei. Să se pocaiasca, să se roage să aiba copii. E valabila casnicia, pentru ca sunt cununati, nu putem să dam inapoi. Insa si copilul e mare dar de la Dumnezeu. 

Ii sfatuiti să incerce si ce a descoperit acum medicina? Stiti ca se face fertilizare în vitro...
 
Să nu cumva! Fereasca Dumnezeu să se faca asa ceva, biserica nu-i recunoaste p’astia! Nici nu se pune problema! Avem stiinta de a face asta, dar nu se poate... N-au copii, să infieze vreun copil, lucru care se întâmpla, în sfârsit, să ajute unde au copii multi, au atatea lucruri de făcut si ei!


Va rog, în incheiere, să spuneti un cuvânt de folos pentru cititorii nostri.
 
Domnilor cititori (rade)... Să stiti să muriti si să inviati în fiecare zi. Să stii să lupti, să te jertfesti si să mori în fiecare clipa, ca să poti să fii prezent în fiecare clipa. Să mori păcatului si să inviezi virtutii.




Alte articole:

Sfintii din zilele noastre
Arhimandrit Cleopa Ilie