Rudele de foc ale lui Sântilie

În tradiţia populară românească, Sântilie, un personaj destul de năprasnic, are o familie numeroasă, formată din fraţi, surori, la care se adaugă şi simpli slujitori care îi duc la îndeplinire poruncile şi provoacă arşiţă şi incendii în luna iulie, denumită, sugestiv, luna lui cuptor. Mai mult temut decât iubit, Sântilie e ţinut nu numai de ziua lui, ci şi de sărbătorile care îl preced, Ana-Foca (1-5 iulie), Pricopul (8 iulie), Panteliile (13-27 iulie), Ciurica (15 iulie), Circovii de vară (15-17 sau 16-18 iulie), sau îi urmează - Ilie-Pălie (21 iulie - Ilie Pălie ar fi fost vizitiul lui Sântilie), Foca (22 iulie - de Foca). 


 
În imaginaţia populară, surorile lui Sântilie sunt Pârliile, Panteliile şi Păliile şi câteodată mai apar şi Opârliile, care nu au altceva de făcut decât de a păli şi pârli vegetaţia, de unde şi numele pe care le poartă. Astfel, Pârliile sunt trei făpturi îngrozitoare, care se răzbună cu incendii, dacă nu li se respectă zilele lor şi anume 20-22 iulie, prin interdicţia ca femeile să facă anumite munci. Panteliile sunt reprezentări meteorologice năprasnice, ce au zilele de 13 şi 27 iulie care trebuiesc, de asemenea, respectate. Păliile se ţin, de asemenea, de către femei care, o dată ce încalcă interdicţia, sunt pedepsite cu incendii. Sântilie, împreună cu farţii şi surorile sale, desemnează perioada cea mai toridă a anului, între 13 şi 27 iulie. O altă zi, trecută în calendarul popular, pe 23 iulie, este, de asemenea, periculoasă, aceasta fiind Opârlia.


Zilele arzătoare ale lunii lui cuptor, în calendarul popular


Zilele din ultima parte a lunii iulie sunt cunoscute ca fiind cele mai fierbinţi, acum se înţelege pe deplin sensul denumirii de „luna lui cuptor“, dată de popor. Aceste zile sunt atât de călduroase, încât îi ţin pe oameni departe de muncile câmpului, mai ales că tot în această perioadă pot să apară din senin furtuni cu fulgere, tunete sau grindină. 

Din acest motiv, cel mai important sfânt la verii, Ilie, este foarte respectat şi temut, în tradiţia populară existând nenumărate legende despre acest sfânt, patron al ploilor, al fulgerelor dar şi al arşiţei. După sărbătoarea de Sântilie, tradiţia populară mai aminteşte de unele sărbători care, deşi nu au nici o însemnătate din punct de vedere religios, au intrat în memoria colectivă. O astfel de sărbătoare este pe 21 iulie, cea a lui Ilie Pălie, care se ţinea ca apărare de boli la oameni şi animale, de trăznete, secetă şi foc. Tot în calendarul popular, pe 22 iulie, este sărbătorită Sfânta Mironosiţă şi intocmai ca Apostolii, Maria Magdalena, care, după cum se spune, apară copiii de boli, astfel că în această zi, femeile, mai ales, nu lucreaza în casă şi făceau pomeni pentru răposaţi. 

Pe 23 iulie, era Opârlia şi Sfântul Foca, patronul arşitei incendiare. În această zi nu se lucra până la pranz şi se ţinea ca apărare de foc, sărbătoarea aceasta fiind ţinută în special de cei care lucrau cu petrolul. Tot în această zi nu se cocea, nu se torcea, nu se dădea foc din casă şi era interdicţie la scăldat. 

Pe 24 iulie este Adormirea Sfintei Ana, sărbătoare care era ţinută, aşa cum aminteşte tradiţia populară, ca apărare de moarte, în această zi nu se ţesea şi nici nu se dormea pe parcursul zilei. 

De asemenea, tot în calendarul popular, 25 iulie sau 27 iulie, în funcţie de zonă, se sărbătorea Pantelimonul sau „Sfântului Ilie cel Mic“. Despre Pantelimon se spune că este tămăduitor precum şi protector al călătorilor. În această perioadă, seceratul se sfârşeşte, încep să apară primele semne ale sfârşitului verii. Sărbătoarea era ţinută pentru a proteja fructele de viermi şi pentru coacerea pepenilor, ca apărare de boli, pagube, rătăciri. Spre bucuria copiilor, în special, se fierb porumbi şi dovleci, acum toţi copiii având dezlegare la mere.


Fraţii de foc ai lui Sântilie


Fraţii lui Sântilie sunt Ilie Pălie şi Pantelimon, dar mai este amintit şi Sfântul Foca. Toţi au legătură cu focul, arşiţa, zilele acestora fiind la fel de periculoase. Astfel, Ilie Pălie apare ca frate, dar şi ca vizitiu la trăsura lui Sântilie. Acesta îşi are ziua pe 21 iulie şi se consideră că ar fi aducător de arşiţă. 
 
În Moldova şi Bucovina, se credea că Ilie Pălie ar face focul, pe care un alt vizitiu a lui Sântilie, Foca, l-ar răspândi. Foca apare şi el ca un personaj cât se poate de cumplit, năprasnic, care aduce mari necazuri şi incendii celor care nu-i respectă ziua, pe 22 sau 23 iulie, în funcţie de calendare, cel ortodox sau cel popular. 

Sfântul Ilie cel mic (sau cel şchiop), numit şi Sfântul Pantelimon, este un frate mai mic al Sfântului Ilie. El mijloceşte pe lângă fratele lui pentru ca acesta să nu trimită stihiile naturii asupra recoltelor. Pantelie sau Pantelimon este, de asemenea, un personaj mitologic cu importanţă meteorologică, care a preluat numele şi data sărbătoririi Sfântului Mucenic Pantelimon din calendarul ortodox de pe 27 iulie. Se spune că Pantelimon aduce grindină şi furtuni violente, care pot strica recolta. În Muntenia, Moldova şi Banat, ziua Sfântului Pantelimon era considerată hotar al timpului calendaristic. 

Un alt personaj din tradiţia populară care intră în familia lui Sântilie este Pintilie Călătorul, care nu este lipsit nici el de puteri asupra arşiţei. Ziua sa este tot pe 27 iulie, perioadă în care calendarul popular anunţă sfârşitul verii şi începutul toamnei, când puterea soarelui, după ce a atins apogeul, pârjolind totul în calea sa, începe să scadă. 


Se „călătoreşte“ vara ca şi omul


Sărbătoarea lui Pentelei călătorul, aşa cum era numită ziua în Moldova, era ţinută de cei care călătoreau des şi de cojocari, acum fiind sărbătorită şi recolta de pepeni. Multe sate făceau, în sâmbăta dinaintea sărbătorii sau chiar în ziua lui Pintilie, praznice, astfel că se dădea de pomană mere şi pere, pâine, pentru sufletele copiilor morţi. 

„Motivaţia tradiţională a acestei sărbători se apropie de aceea a lui Sântilie, ziua lui Pintilie călătorul fiind ţinută de frica trăsnetelor, grindinii, furtunii şi a secetelor. Uneori, ziua era atribuită unei surori a lui Sântilie, aceasta fiind cu mult mai rea decât fratele ei. Se considera chiar că cel care muncea pe 27 iulie se ...călătorea, adică murea nu după mult timp. Interesant e că pe 25 iulie mai există în calendarul popular o sărbătoare numită Ana Ospenia, despre cei care îndrăzneau să lucreze acum spunîndu-se că adormeau, dormind trei zile, o săptămână sau chiar... somnul cel lung al morţii!“, după cum a arătat Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei. 

În legătură cu denumirea cea mai folosită a sărbătorii, Pintilie călătorul, este şi principala caracteristică a zilei de 27 iulie, astfel, există peste tot credinţa fermă că de la Pintilie călătorul „se călătoreşte vara“, după cum a arătat Marcel Lutic. Această „călătorie“, plecare, a verii era semnalată de câteva evenimente vizibile pentru comunităţile arhaice, precum „cârduirea“ păsărilor migratoare, mai ales a berzelor, „pălitul“ frunzelor, în special al celor de tei, care, se spune, acum se întorc pe dos, jelind, astfel, trecerea verii, dar şi de privitul oamenilor, la amiaza acestei zile, într-o strachină cu apă, aici putându-se vedea cum Sfântul Soare stă pe loc cam o jumătate de ceas. De aceea, altădată, se credea că la Pintilie călătorul „e mare jale în cer, căci se desparte vara de toamnă, cum se desparte fiul de mamă, jelania aceasta strecurându-se adeseori şi în sufletele oamenilor, după cum a mai arătat Marcel Lutic.

Totuşi, tristeţea mai era estompată de faptul că Pintilie călătorul apăra vitele şi oamenii de multe boli, pe cei care-i ţineau ziua tămăduindu-i de arsuri sau de epilepsie ori ferindu-i de brumele prea timpurii. „Celor pe care îi apucă prea des ... pandaliile, le spun că acestea, numite alteori «pantelii», erau socotite surori ale lui Sântilie şi Pintilie călătorul, zilele lor fiind ţinute de teama incendiilor pe care le puteau oricând provoca“, a menţionat Marcel Lutic.
Despărţirea de vară se resimte după Sfântul Pintilie, „de aici şi o expresie sugestivă «se duce vara ca o pâine, vine iarna ca un câine»“, după cum a remarcat Marcel Lutic, care aminteşte că „Pintilie, ca martor al călătoriei verii, o roagă să revină şi la anul mai bogată“. 


Temutul Sfânt Foca


Pe vremuri, puţine zile de peste an erau aşteptate cu o aşa de mare teamă ca cele trei sau şapte zile cunoscute sub numele de Pârlii sau Pârlele. Se spunea că Pârliile ar fi nişte surori ale lui Sântilie, cei care nu le ţineau zilele asistând neputincioşi cum acestea le ... pârleau recoltele sau trupurile. Ilie Pălie şi Foca, personajele mitologice principale din aceste zile, evident după Sântilie, erau ţinute pe 21, respectiv 22 iulie, de teama incendiilor şi a arşiţelor prea mari, crezându-se cu tărie că Pălie ar naşte focul, iar Foca ar sufla în el spre a-l face mai mare! Au fost de ajuns câteva incendii teribile în aceste zile, pentru ca sute de ani oamenii să nu mai facă nimic pe 21 şi pe 22 iulie, a arătat Marcel Lutic. 

În plan mitic, cele două divinităţi erau în legătură cu zeul focului şi al Soarelui la români. Există credinţa că Ilie Pălie şi Foca îl însoţeau pe Sântilie în călătoriile sale pe cer, fiind vizitii la carul său de foc. Numele Pălie ar deriva din verbul „a păli“, care avea sensul de „a arde“, „a pârjoli“, „a ofili“, ziua lui Ilie Pălie neavând, aşadar, nici o legătură cu ... păliturile (loviturile).

„Mai interesantă e povestea numelui celeilalte sărbători, numită şi Sfântul Foca, Opârlia. Foca e una dintre puţinele, dacă nu singura, sărbătoare comună a creştinilor ţinută şi de musulmani, aceştia păzind-o de când le-ar fi ars şapte sate din cauza faptului că au lucrat de Foca. De altfel, Foca apare în tradiţia populară ca un personaj răzbunător, arzând casa, stogurile de fân, cerealele, cirezile de animale şi chiar pe cei care îndrăzneau să lucreze în aceasta zi“, a mai spus Marcel Lutic, de la Muzeul Etnografic al Moldovei.

sursa: Ziarul Lumina

Sfantul Apostol Andrei

Sfantul Apostol Andrei - propovaduitorul Evangheliei in Scythia Minor (Dobrogea)

Sfantul Andrei desi era iudeu de neam, a propovaduit intr-o parte a pamantului romanesc, la stramosii nostri geto-daci, si anume in teritoriile situate pe tarmul apusean al Marii Negre (Pontul Euxin).

 

 

Sfantul Andrei, "cel intai chemat" la apostolie era frate al lui Simon Petru, care s-a numarat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amandoi fiii pescarului Iona. Erau originari din Betsaida, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, in nordul Tarii Sfinte. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Amandoi s-au numarat printre "ucenicii" Sfantului Ioan Botezatorul, ascultand timp indelungat predicile acestuia in pustiul Iordanului, cu indemnuri la pocainta si cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29). A fost si el martor, alaturi de alti ucenici, la botezul Domnului si la cunoscuta convorbire dintre Iisus si Ioan, intarindu-se in convingerea ca Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi dupa botezul Domnului in Iordan, Ioan Botezatorul statea pe tarmul acestui rau cu doi dintre ucenicii lui, Andrei si Ioan (viitorul apostol si evanghelist), carora le spune din nou: "Iata Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,36). Auzind aceasta marturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, in dorinta de a-L cunoaste. Iisus i-a observat si i-a intrebat: "Ce cautati?" La care ei au zis: "Invatatorule, unde locuiesti?" El le-a zis:  "Veniti si veti vedea". Au mers deci si au vazut unde locuia si au ramas la El in ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anuntat apoi si pe fratele sau Simon Petru ca "a gasit pe Mesia" (Ioan 1,41).

Chemarea lui Andrei la Apostolie

Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai tarziu. Este relatata de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18). Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfantul Andrei doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oara,   dupa  invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, au instiintat pe Domnul ca niste elini (greci), veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada (Ioan 12, 20-22).    

                                 

Alaturi de ceilalti ucenici, a fost trimis si Andrei de catre Mantuitorul la propovaduire (Matei 10 si urm). L-a insotit pe Mantuitorul pe drumurile Tarii Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a  savarsit, a ascultat cuvintele Sale de invatatura si parabolele pe care le-a rostit in fata   multimilor,   a suferit alaturi   de ceilalti apostoli, atunci cand Domnul a fost prins, judecat, chinuit si apoi rastignit pe cruce; s-a bucurat alaturi de ei cand a aflat de minunea invierii din  morti si L-a vazut pe Domnul inviat in prima zi, si dupa opt zile, apoi  la aratarea din Galileea, cand au primit porunca predicarii Evangheliei  la toate neamurile (Matei 28, 19).  In  urma  poruncii   Domnului,  de a  vesti  Evanghelia  la toate neamurile, dupa pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii crestine la Ierusalim, in ziua Cincizecimii din anul 30, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor, au inceput sa predice noua invatatura adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos. Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri   crestine,   Sfantul Apostol  Andrei a  fost  primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in  teritoriul   dintre Dunare si Marea Neagra - cunoscut pe atunci sub  numele de Scythia (Scitia), dar si in teritoriile de dincolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre teritoriile amintite de la Dunare si Marea   Neagra. Trebuie sa notam ca in aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI i. Hr. s-au asezat colonisti greci, care au intemeiat cunoscutele cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre: Tyras (Cetatea Alba), Histria (Istria), Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia) si altele. Spre sfarsitul secolului al IV-lea i. Hr. s-au asezat aici triburi de sciti, populatie nomada de origine iraniana, care au fost  asimilati cu timpul de autohtoni; ei au dat insa teritoriului respectiv  numele de "Scitia"  (Scythia).  Mai tarziu, teritoriile de pe tarmul apusean al Marii Negre, pana inspre gurile Bugului, au facut parte  din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i. Hr.), dar in  anul 28 cetatile grecesti de aici  au acceptat protectoratul statului  roman. 

In anul 46 d. Hr., intreg teritoriul dintre Dunare si Marea  Neagra a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria rasariteana de azi), iar in anul 297, in timpul imparatului roman Diocletian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Scitia Mica). Anexarea acestui teritoriu - inclusiv a cetatilor grecesti pomenite mai sus -, in cultura si formele de viata grecesti si apoi romane, a oferit conditii prielnice pentru predica Sfantului Apostol Andrei. Asa cum aratam mai sus, traditia despre predica sa in Scitia apare in cateva lucrari scrise in primele veacuri crestine. De pilda, in lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in timpul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (+ 339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (+ 254). Iata ce scria Eusebiu: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia...". De altfel, din epistola Sfantului Apostol Pavel catre Coloseni (3,11), reiese ca si "scitii" au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu.

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie, in secolul VIII, in Viata Sfantului Apostol Andrei scria ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. In asa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza ca acest apostol "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". In acelasi Sinaxar se afla o alta stire, potrivit careia, Sfantul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, in Bulgaria), pe un ucenic al sau cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 31 octombrie. Mult mai tarziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia si Bitinia) "in pustiurile scitice", care puteau fi situate fie in Scitia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Scitia Mica sau Dacia Pontica, locuita de greci, romani si geto-daci. De altfel, istoricii bisericesti rusi socotesc ca Sfantul Apostol Andrei a predicat si in nordul Marii Negre.

Invatatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, in cartea sa Viata si petrecerea sfintilor, scria ca "Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonul si Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia si Macedonia, Tesalia, si sosind ia Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sunt pe Dunare, si acestea toate le-a umblat".

Colinde, legende si obiceiuri - marturii ca Sfantul Andrei a predicat in tara noastra

In sprijinul evanghelizarii teritoriilor de pe tarmul apusean al Marii Negre de catre Sfantul Andrei vin si unele colinde, legende si obiceiuri din Dobrogea si din stanga Prutului, adica din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneste de "schitul" sau "manastirea" lui Andrei, la care veneau Decebal si Traian, cel din urma ascultand si slujba savarsita acolo. Exista apoi cateva numiri de ape si locuri ca "Paraiasul Sfantului Andrei", "Apa Sfantului" sau "Pestera Sfantului Andrei", care se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropiere de granita romano-bulgara. Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a marginit numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a   adus la Hristos dintre grecii si geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi si preoti, asa cum facea si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale misionare. Numai asa se poate explica faptul ca cea mai veche episcopie cunoscuta pe teritoriul tarii noastre este cea de la Tomis (Constanta de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care "si-a pus mainile" Sfantul Apostol Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru noile comunitati crestine de la Pontul   Euxin, ca  sa se asigure "succesiunea" neintrerupta a preotiei, si  care au  devenit propovaduitori ai noii credinte, - prin predica si botez  - in randul autohtonilor geto-daci, iar mai   tarziu daco-romani.

Avand in vedere caracterul misionar al crestinismului din primele veacuri, se poate sustine ca unii dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Pavel si ucenicii sai in Peninsula Balcanica, dar si dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Andrei in zona apuseana  a Marii Negre, au dus "vestea cea buna" despre Iisus Hristos cel inviat si in nordul Dunarii, deci in Dacia propriu-zisa, cunoscute fiind legaturile care existau intre locuitorii de pe ambele maluri ale Dunarii. Prin episcopii, preotii si misionarii veniti din sudul Dunarii si din Orientul Apropiat, ca si prin cei din randul localnicilor, invatatura crestina si-a castigat noi adepti, incat   din secolul al IV-lea se poate vorbi de o generalizare a invataturii crestine, nu numai in provincia Scitia Mica, ci si in teritoriile nord-dunarene, locuite acum de daco-romani, deveniti apoi romani. in provincia Scitia Mica, vigoarea crestinismului este dovedita de numarul mare de martiri de la sfarsitul secolului III si inceputul celui urmator, ca si de organizarea bisericeasca temeinica ce exista aici in secolul IV, cu o episcopie la Tomis - devenita apoi Arhiepiscopie -,   de teologii   de prestigiu care au activat aici, de numarul mare de bazilici care s-au construit in marile cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre in secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter crestin din aceeasi perioada, descoperite aici.

Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care l-am mai pomenit, pe baza unor stiri istorice mai vechi, scrie ca Sfantul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecand prin Tracia, a ajuns in Bizant (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia si Tesalia, ajungand pana in orasul Patras din Ahaia, deci in Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirica, fiind rastignit pe o cruce in forma de X (numita pana azi "Crucea Sfantului Andrei"). Biserica primara a stabilit, inca de pe la sfarsitul secolului II, ca data de praznuire a patimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaste anul martiriului sau; unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii  64-67, altii mult mai tarziu, pe la sfarsitul veacului "apostolic", in cursul persecutiei imparatului Domitian.

Moastele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitala a imperiului roman de Rasarit, prin anii 356-357, cu prilejul sfintirii bisericii "Sfintii Apostoli". Mai tarziu, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului (c. 339-397), scria ca, in a doua jumatate a secolului al IV-lea, particele din sfintele sale moaste au fost oferite bisericilor din Milano, Nola si Brescia din Italia. La cativa ani dupa Cruciada a patra, din 1204, cand Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni si s-a creat aici o "Patriarhie latina" in locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moastele Sfantului Andrei sa fie duse in Italia si asezate in catedrala din Amalfi. in aprilie 1462, in timpul papei Pius II, capul sau a fost asezat intr-o biserica din Roma. De aici, pe baza unei hotarari a Vaticanului, in semn de fratietate crestina, capul sau a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind asezat - in cadrul unor festivitati religioase - in biserica cu hramul Sfantul Andrei din orasul Patras.

Sfantul Apostol Andrei se bucura de o cinstire deosebita in Bisericile rusa, greaca si romana, datorita faptului ca a predicat in teritorii care apartin azi Rusiei, Greciei si Romaniei. Patriarhia ecumenica din Constantinopol il socoteste chiar ca "intemeietor" al acestui "scaun apostolic". Se cuvine ca Biserica Ortodoxa Romana sa-l cinsteasca si mai mult si sa-l considere nu numai ca "cel dintai chemat la apostolie", ci si ca pe cel dintai propovaduitor al Evangheliei la stramosii nostri, ca pe un "apostol" al neamului nostru, al Ortodoxiei romanesti! Iar crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat ca fiind de origine apostolica.

Ca atare, socotim ca se impune ca ziua de 30 noiembrie sa fie trecuta in calendarele bisericesti ortodoxe cu litera rosie, ca o adevarata sarbatoare a crestinismului romanesc. Ea ar premerge zilei de 1 decembrie, ziua nationala sau a unitatii romanilor de pretutindeni. S-ar impreuna astfel sarbatoarea Bisericii cu sarbatoarea neamului, dupa cum Biserica si neamul au fost una in tot decursul istoriei noastre!

Sa ne rugam dar Sfantului Andrei, increstinatorul daco-romanilor, zicand: "Pe propovaduitorul credintei la geto-daci si slujitor al Cuvantului, pe Andrei cel dintai chemat sa-l laudam, ca pe stramosii nostri i-a adus la cunostinta lui Hristos, crucea in maini tinand si izbavind din  inselaciunea vrajmasului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toti romanii sa-l laudam si sa-l cinstim, ca sa se roage neincetat lui Hristos Dumnezeu, ca sa ne fereasca de toata rautatea si sa mantuiasca sufletele noastre". (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie cu unele adaptari). 

 Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu

Despre traditiile si obiceiurile de Sfantul Andrei, cititi AICI. 

Sfantul Ierarh Nicolae

Sfantul Ierarh Nicolae s-a nascut in localitatea Patara din Asia Mica, in a doua jumatate a secolului al III lea. Participa in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325. Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform careia Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. La acest sinod este recunoscut drept un mare aparator al ortodoxiei. Atat de puternic a argumentat Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea o joarda in semn de avertisment. 

Sfantul Nicolae a avut masura lucrurilor atat de buna, incat a stiut ca dupa mustrare se cere mangaiere si ca incercarile vietii pot fi pentru unii prea apasatoare. A daruit mult saracilor, a linistit pe intristati, a vindecat cu putere de la Dumnezeu pe bolnavi, aratand lumii slava Tatalui ceresc. A ramas in seama ierarhului Nicolae o poveste adevarata, dureroasa si miscatoare. Zic cei vechi ca, intr-o zi, a aflat Sfantul Nicolae despre un tata din cetatea Mira care, de durere ca nu avea zestre suficienta sa-si marite cu cinste fiicele, planuia sa le ia zilele si apoi sa se omoare, ca nu cumva fetele sale sa fie nevoite sa ajunga batjocura barbatilor avuti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor si a batranului, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa familiei aceleia.In colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar. 

Daca ne intrebam de ce de mar, trebuie sa stim ca batranii nostri cunosteau ca acea joarda a Sfantului Nicolae trebuie sa fie una de mar, iar daca aceasta, pusa in apa, va inflori pana la Nasterea Domnului, insemna ca sfantul a mijlocit pentru iertarea celui caruia i-a dat crenguta flori albe.

Moare in anul 340, iar din anul 1087, moastele sale se pastreaza la Bari, in sudul Italiei.

Sfantul Nicolae - etimologia

Nicolae este unul dintre numele personale cele mai indragite si mai raspandite. El este format din cuvintele grecesti: nike - victorie, biruinta si laos - popor, si are intelesul de "om ce face parte dintr-un popor victorios". Sarbatoarea lui are si numele de Sin Nicoara, o posibila derivatie din "Sanctus Nicolaus".

Obiceiuri si traditii

Sfantul Nicolae - Mos Nicolae sau Sannicoara

In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura, ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii si apara soldatii pet imp de razboi.

Distanta de numai sase zile care separa Santandreiul de Sannicoara a favorizat o vie circulatie a motivelor si practicilor rituale, astfel ca cercetatorul intampina serioase dificultati cand incearca stabilirea semnificatiilor calendaristice. Santandreiul este plasat intr-un timp sumbru, invaluit de spiritele malefice care devin extrem de violente in "Noaptea Strigoilor". Puterea fortelor potrivnice incepe sa scada dupa miezul noptii, la cantatul cocosilor. Lumea ce parea ca merge spre prabusire este salvata insa in fiecare an de Sannicoara, personaj mitologic imaginat ca un mos cu barba alba, calare pe cal, a carui atributie principala era vegherea portii cerului dinspre apus, pe unde incearca soarele sa se strecoare in tinuturile de miazanoapte. Acelasi rol il avea, sustine legenda, Santoaderul care pazea poarta dinspre rasarit a cerului.

Mos Nicolae este o personificare la varsta senectutii, a timpului imbatranit care a preluat din Calendarul crestin numele si data de celebrare ale Sf. Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil in anul 342), aparator al dreptei credinte in Iisus. In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura, este iscoada lui Dumnezeu pe langa Drac, ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii, apara soldatii pe timp de  razboi, motiv pentru care este invocat in timpul luptelor. In noptile marilor sarbatori, cand se deschide cerul pentru o clipa, oamenii pot sa-l vada stand la Masa Imparateasca in dreapta lui Dumnezeu. Mos Nicolae imparte astazi, asemanator lui Mos Craciun, daruri celor mici. Mai veche este insa traditia pedepsirii copiilor neascultatori cu nuielusa lasata in incaltarile lor in noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfant, Mos Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decat cu recompensele. Conform traditiei crestine, el pedepsea pe cei care se abateau de la dreapta credinta lovindu-i cu nuiaua peste maini. Ziua de 6 decembrie incheie ciclul de sarbatori si practici magice, dedicate in special lupilor si spiritelor mortilor-strigoi, inceput la mijlocul lunii Noiembrie (Filipii de Toamna, Filipul cel Schiop, Ovidenia, Lasatul Secului de Craciun, Noaptea Strigoilor si Santandrei) si incheiat la inceputul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Mos Andrei), specific unui stravechi inceput de an autohton, probabil Anul Nou dacic.

Sannicoara reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit in Grecia antica cu multe secole inaintea erei noastre. "Nikolaos se incadreaza intr-o bogata familie de compuse al caror prim element este nik- (verbul nikao - "a invinge", substantivul nike- "victorie"), semnificatia acestuia explicand in buna masura favoarea de care se bucura numele si, implicit, frecventa lui in onomastica greaca" (Ionescu c., 1975, p. 219). Traditiile populare romanesti par a nu fi straine de semnificatiile stravechi ale numelui grecesc. Sarbatoarea de pe sase decembrie prefigura victoria binelui asupra raului, a luminii asupra intunericului: "la Sf. Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cat se suceste puiu-n gaoace" (Radulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 91), spune o zicala musceleana. Aceleasi simboluri optimiste apare si din legenda ardeleana despre Sannicoara si Santoader, pazitori ai Soarelui, ca si din traditia bucovineana care sustine ca Sannicoara poate fi vazut in noaptea de Anul Nou "in lumina mare, atunci cand cerurile se deschid de trei ori" (Pamfile, 1914, p. 157). Legendele si traditiile dedicate lui Sannicoara, in esenta precrestine, vorbesc de puterea sa neobisnuita invocata de soldatii care porneau la lupta, de ajutorul dat, ca stapan al apelor, corabierilor; de sprijinul acordat fetelor sarace la maritat, de grija purtata sufletelor etc. Daca la informatiile etnografice si folclorice de mai sus adaugam contextul favorabil in care este prezentat Sannicoara in colinde, ca si pozitia sa privilegiata in Panteonul romanesc, putem afirma ca acesta a fost un personaj mitologic al carui cult se asemana cu cel al Santoaderului, Sangiorzului, Santiliei si Samedrului. Sunt indicii ca unele atributii ale lui Sannicoara au fost preluate, treptat, de sarbatorile vecine: Santandrei si de sarbatorile de iarna.

sursa: Crestin Ortodox 

Predică la Sf. Ierarh Nicolae – mare făcător de minuni

Sfântul Ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinti ai crestinismului. Nu e nici sfântul Ioan Gura de aur, a carui sfânta Liturghie se savârseste mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele doua calitati ale marelui ierarh: Dragostea de popor – pâna la sacrificiu, si Dragostea de Iisus – dragostea de Adevar. Deci „mila si adevarul” pe care le-a trait ca ierarh, l-au facut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a facut mare înaintea oamenilor. Constantin cel Mare l-a gasit pe sfântul Nicolae în temnita. Prin edictul Împaratului de recunoastere a crestinismului ca religie de stat, de la anul 313, Sfântul Nicolae, dimpreuna cu toti crestinii de prin temnitele Imperiului roman, sunt pusi în libertate.nLa anul 325, când Împaratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toata crestinatatea, printre cei 318 sfinti Parinti ai lumii si ierahi era si Sfântul Nicolae. Soborul s-a convocat pentru a stavili marea erezie a arianismului, care tagaduia divinitatea lui Iisus. Atunci s-a cunoscut râvna Sfantului Nicolae pentru Adevar, care a si trecut masura. Caci Sfântul Nicolae l-a palmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: ca Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o faptura a lui Dumnezeu. Hulirea vrednica era de bataie, caci Arie sapa la temelia crestinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului sau. Ori crestinismul sta sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului sau.

Deci sfintii Parinti, amarându-se pentru palma pe care a dat-o Sfântul Nicolae lui Arie, i-au luat omoforul arhieriei. S-a aratat însa Maica Domnului unuia dintre îmbunatatitii Parinti si le-a poruncit sa-i dea omoforul înapoi, ca placuta a fost Domnului râvna sfântului Nicolae. De atunci pe icoana Sfântului Nicolae e zugravita Maica Domnului si Domnul Hristos, dându-i omoforul arhieriei înapoi. Iata râvna pentru Adevar, cum n-au mai avut-o Parintii Bisericii. Dar tot râvna pentru adevar se pot socoti si interventiile energice, pâna la rafuiala si pâna la împaratul, când, în doua rânduri erau sa fie osânditi la moarte niste nevinovati. Sfântul Nicolae i-a scapat de moarte. Iata râvna pentru dreptatea omului. Asa ceva nu poate face decât omul hotarât sa le ia locul. Dar acestia sunt sfintii: „pastorii cei buni, care-si pun sufletul pentru oi”. Dar Sfântul Nicolae nu s-a ocupat numai de grijile duhovnicesti ale turmei sale. El n-a vazut omul împartit, ca sa se multumeasca a se griji numai de o parte a omului. El a luat omul ca întreg, si pentru întreg omul s-a expus riscurilor si grijilor. Asa odata, fiind mare seceta, a alergat si a aprovizionat cetatea sa cu grâu, scapând oamenii de foamete. De trei ori a scapat de mizerie si pacat pe un tata vaduv cu trei fete, aruncându-le bani pe ascuns, si asa le-a casatorit iubitorul de oameni, cu cinste. Si i s-ar mai putea pomeni din fapte, dar ne oprim aici.

***

Poate ca si aci sta o taina a sfinteniei lui: în capacitatea lui de a aduna suferinta. Suferinta pe care o aduna de la toti, îi facea iubirea mai stralucitoare, si acestea laolalta ard ca o faclie viata sfântului, care apoi, mai multa suferinta atrage, sporind focul iubirii sale de oameni. Suferinta si iubirea se cresc în progresie una pe alta, în sfinti. Asa se face ca inima lui era o mare în care se revarsau toate lacrimile si durerile pamântului si gaseau alinare. Cred ca aceasta e o taina a „luminatorilor lumii”. De altfel toate minunile pe care le-a facut Dumnezeu oamenilor, dupa mutarea sfântului, nu au alta explicatie, decât ca sunt un raspuns pe care ti-l da Dumnezeu, pentru iubirea lor de marele ierarh. Caci Dumnezeu e facatorul de minuni în Sfintii Sai, indiferent daca sunt în lumea aceasta sau s-au mutat în cealalta. Dar marea minune – si din ce în ce mai rara între oameni, e tocmai aceasta lumina a inimii, careia Dumnezeu nu-i pune hotar mormântul. De aceea Dumnezeu o lauda cu fapte mai presus de fire, cinstind cu ele pomenirea iubitilor Sai: iubitorii de oameni, sfintii. Dumnezeu o lauda cu faptele mai presus de fire. Sa o laudam si noi… macar cu vorba!

Ieromonah Arsenie Boca

sursa: Calauza Ortodoxa

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Ierarh Nicolae!

Sfantul Andrei - Apostolul romanilor

Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu stim cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr. Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume -  Apostolul Lupilor - deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor - lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.

Sfantul Andrei - ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei: "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20).

Cand mai este Sfantul Andrei mentionat in Scriptura?

Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor (Ioan 6, 8-9) si dupa  invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 - 22).

Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?

Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor,  Sfantul Apostol  Andrei a  fost  primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia". Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia. Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in "Viata Sfantului Apostol Andrei", afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

Moastele din Patras

Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii  64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Diocletian (81-96). In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.

Pestera Sfantului Andrei

Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.

Sfantul Andrei - Ocrotitorul Romaniei

Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul Romaniei". Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.

Datini, obiceiuri, traditii populare

Noaptea Sfantului Andrei 

De pe 29 spre 30 noiembrie, este in credinta populara o noapte de spaima, deoarece este momentul in care toti strigoii, vii si morti, se lupta intre ei. Prezenta strigoilor este periculoasa pentru cei vii: iau viata rudelor apropiate, fura mana granelor si sporul vitelor, aduc boli, grindina si alte suferinte. In credinta populara, intalnim atat strigoi vii, cat si strigoi morti. Strigoii vii sunt persoanele care se nasc cu caita sau coada – o vertebra in plus, din legaturi incestuoase. In noaptea Sfantului Andrei, sufletul le iese din corp si merge sa se lupte cu ceilalti strigoi. Se spune ca a doua zi, acestia se cunosc dupa zgarieturile de pe fata. Strigoii morti sunt spiritele celor decedati care nu ajung in lumea de dincolo, ratacesc pe drum, fie din cauza faptului ca au fost strigoi in viata, fie ca li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Tudor Pamfile sustine ca atunci "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini". Acesta este motivul pentu care oamenii, in noaptea Sfantului Andrei, incercau sa se apere de strigoi prin ungerea usilor, ferestrelor casei si ale grajdului cu usturoi. Femeile intorceau in aceasta noapte oalele si canile cu gura in jos, ca strigoii sa nu salasluiasca in ele. Cenusa era scoasa din soba, ca aceste spirite sa nu-si gaseasca adapost la caldura. Exista obiceiul de a se arunca paine prin curte, ca strigoii flamanzi sa nu caute prin casa de-ale gurii.

Pazitul Usturoiului

In noaptea Sfantului Andrei, in viata satului era prezenta o petrecere a tinerilor numita Pazitul Usturoiului. Fetele aduceau cu ele trei capatani de usturoi, care erau puse intr-o covata si pazite de o batrana la lumina unei lumanari. Dupa petrecere, usturoiul era impartit si asezat la o icoana. Era folosit in cadrul anului ca leac pentru vindecarea bolilor. Exista si obiceiul ca unele fete sa semene un catel de usturoi, si dupa modul in care incoltea si crestea, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale.

Adrian Cocosila

sursa: CrestinOrtodox 


Despre traditii si obiceiuri de Sfantul Andrei, puteti citi AICI.

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Apostol Andrei!

Adormirea Maicii Domnului

 

Sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului este praznuita de ortodocsi si catolici in fiecare an, pe data de 15 august. Ea este cunoscuta in Apus sub numele de Inaltarea cu trupul la cer a Maicii Domnului. Este sarbatoarea in amintirea zilei in care Fecioara Maria si-a dat obstescul sfarsit. Nu se stie cu exactitate nici anul, nici ziua cand a adormit Sfanta Fecioara. Despre adormirea Maicii Domnului nu avem informatii in Sfintele Evanghelii, ci numai in traditia Bisericii. Aceasta este tratata in scrierile a patru parinti orientali: Patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului si Sfantul Ioan Damaschin. In scrierile lor se spune ca Maica Domnului a fost instiintata printr-un inger de mutarea ei din aceasta viata. Aceeasi Traditie spune ca Apostolii, aflati in acel moment in diferite zone ale lumii, au fost adusi pe nori pentru a fi prezenti la acest eveniment. Prin pronia divina, Apostolul Toma nu a fost prezent la inmormantare, sosind trei zile mai tarziu. Intristat, a cerut sa se deschida mormantul, pentru a saruta mainile Nascatoarei de Dumnezeu, dar, intrand, l-a aflat gol. In timp, in cuvantarile Parintilor Bisericii, incepe sa se afirme cu mai multa putere credinta ca dupa adormirea sa, Fecioara Maria a fost inviata de Fiul Sau si luata cu trupul in Imparatia Cerurilor. Maica Domnului nu s-a aratat Sfintilor Apostoli ca inviata, cum a facut Mantuitorul Hristos, ci si-a acoperit taina mutarii la cer cu aceeasi smerenie care ii invaluie toata viata si lucrarea. Mormantul Maicii Domnului a fost identificat in Ierusalim, chiar daca se crede ca Fecioara Maria ar fi murit la Efes, locul unde a trait o vreme dupa inaltarea lui Hristos. Credinta ca Maica Domnului a trait mult timp la Efes, impreuna cu Apostolul Ioan, este confirmata de Irineu si Eusebiu de Cezareea.

 

 

Adormirea Maicii Domnului in invatatura ortodoxa si romano-catolica

Noi marturism ca Maica Domnului este acum in stare de inviere. Aceasta stare este produsa de Hristos. Spre deosebire de Mantuitorul, Maica Domnului nu a inviat prin propria sa putere. Parintele profesor Dumitru Staniloae sustine ca "Pronia dumnezeiasca n-a considerat a fi necesar ca acesta taina sa fie dezvaluita, pentru a nu fi contrapusa Invierii lui Hristos, prin care a venit mantuirea tuturor si a fost inaugurata invierea trupurilor. A fost o iconomie dumnezeiasca sa nu se arate pamantenilor slava unei fapturi, inainte de a se descoperi slava intregii zidiri".

Potrivit invataturii romano catolice, Fecioara Maria s-a nascut fara pacatul adamic si astfel, invierea si inaltarea le-a primit in baza meritelor ei.  Ceea ce se petrece in mod miraculos cu Fecioara Maria, se petrece in mod independent de Hristos.  Ortodoxia invata ca aceasta mutare sau ridicare, este un act al Fiului. Maica Domnului a murit in virtutea legii omenesti si s-a inaltat prin Hristos. Nu a avut o moarte ca a lui Hristos ca sa o invinga prin puterile ei. Moartea lui Hristos este pentru pacatul altora.  Ea nu este in cer ca un centru autonom, paralel cu Hristos si in afara de noi, ci se afla in Hristos si in legatura cu noi.

De cand sarbatorim Adormirea Maicii Domnului

Originea instituirii acestui praznic in data de 15 august este incerta. Se spune ca aceasta data marcheaza consacrarea unei biserici inchinate Maicii Domnului si nu ziua adormirii Maicii Domnului. Informatii despre existenta acestei sarbatori nu avem decat din secolul V inainte. Locul ei de ori­gine este probabil Ierusalimul, caci in vechile sinaxare georgiene, ziua de 15 august reprezenta sarbatoarea aniversarii anuale a sfintirii unei biserici a Maicii Domnului, zidita in sec. V intre Ierusalim si Betleem. Generalizarea sarbatorii a fost facuta in Rasarit de catre imparatul bizantin Mauriciu (582-603), iar in Apus de catre papa Teodor I (642-649).

Reprezentarea Adormirii Maicii Domnului

Sfantul Modest al Ierusalimului (634), in scrierea sa "Lauda Adormirii Maicii Domnului", este foarte retinut in detaliile pe care le da: noteaza prezenta Apostolilor "adusi de departe printr-o chemare de sus", "aratarea lui Hristos", Care a venit sa ridice sufletul Maicii Sale, in sfarsit intoarcerea la viata a Maicii Domnului, "pentru a se impartasi cu trupul de vesnica Lui nestricaciune, Care a scos-o din mormant si a chemat-o la Sine intr-un fel numai de El stiut". Tipul clasic al Adormirii din iconografia ortodoxa se limiteaza de obicei la reprezentarea Maicii Domnului stand intinsa pe pat in mijlocul Apostolilor, iar Hristos, in slava, primeste in mainile Sale sufletul Maicii. Insa, uneori, s-a simtit dorinta de a infatisa si momentul inaltarii ei cu trupul: se poate atunci vedea, in partea de sus a icoanei, deasupra scenei Adormirii, Maica Domnului asezata pe tron intr-o "mandoda" pe care ingerii o poarta spre ceruri.

In icoana, Hristos in slava, inconjurat de o "mandorla", priveste trupul Maicii Sale intins pe pat. In mana stanga tine o figura mica de copil imbracat in alb si cu o aureola in jurul capului: este "sufletul preacurat" (Vecernie, Stihira, glas 5) pe care tocmai l-a primit in bratele sale. Cei doisprezece Apostoli, "stand in jurul patului, privesc cu spaima" (Vecernie, Stihira, glas 6) adormirea Maicii Domnului. Se recunosc cu usurinta: in planul apropiat, Sfintii Petru si Pavel, de o parte si de alta a patului. In unele icoane este infatisat, in partea de sus, in cer, momentul sosirii miraculoase a Apostolilor, adunati "de la marginile pamantului, pe norii cerului" (Condac, glas 2). Multimea de ingeri prezenti la Adormirea Maicii Domnului formeaza uneori o margine exterioara in jurul "mandorlei" lui Hristos. In icoana noastra, puterile ceresti care Il insotesc pe Hristos sunt reprezentate printr-un serafim cu sase aripi, doi heruvimi si doi ingeri in mandorla. Patru episcopi cu aureola stau in spatele Apostolilor: Sfantul Iacob, "fratele Domnului" (Condac, glas 2) - primul episcop al Ierusalimului, si trei ucenici ai Apostolilor: Timotei, Ierotei si Dionisie Areopagitul, care a venit cu Sfantul Pavel. Uneori, grupurile de femei ii reprezinta pe credinciosii Ierusalimului care, impreuna cu episcopii si cu Apostolii, formeaza cercul interior al Bisericii in care se petrece taina Adormirii Maicii Domnului. Scena cu Atonie, un evreu fanatic caruia un inger i-a taiat amandoua mainile cu sabia pentru ca a indraznit sa se atinga de patul funerar al Maicii Domnului, apare in majoritatea icoanelor Adormirii (vezi Tropar, Cantarea a 3-a a Canonului). Prezenta acestui detaliu apocrif in Liturghia si in iconografia sarbatorii aminteste ca sfarsitul vietii Maicii Domnului pe pamant este o taina ascunsa a Bisericii, care nu trebuie expusa profanarii: inaccesibila vederii celor din afara, slava Adormirii Maicii Domnului poate fi contemplata numai in lumina launtrica a Traditiei.

Obiceiuri, traditii, superstitii 

"Trecerea de la vara la toamna pastreaza in Calendarul popular amintirea unui stravechi inceput de an, marcat de moartea si renasterea Zeitei Muma, peste care parintii Bise­ricii crestine au suprapus moartea (Adormirea) si nasterea Fecioarei Maria. Inversand evenimentele care deschid si inchid viata sfintei, mai intai moartea (15 august) si apoi nasterea (8 septembrie), Biserica crestina a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai intai reprezentarea mitica ajunsa la varsta senectutii, in cazul de fata Santamaria Mare, si apoi se naste Santamaria Mica. Textele religioase indeamna sa ne bucuram la nasterea Fecioarei Maria: Sa trambitam duhovniceste...; Ioachim se veseleste si Ana praznuieste; Sa dantuiasca toata faptura, sa se veseleasca si David... etc. (Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucu­resti, 1984, p. 98 - 116). Cu toate acestea, romanii intam­pina cu mai mare bucurie celebrarea mortii, Santamaria Mare (15 august), nu a nasterii, Santamaria Mica (8 sep­tembrie). Fecioara Maria este identificata in Panteonul roma­nesc in mai multe ipostaze: Santamaria Mare (15 august), Santamaria Mica (8 septembrie) si cu sinonimele Maicii (Precesta Mare si Precesta Mica). Importanta calendaris­tica a Santamariei Mari este subliniata de postul de doua saptamani care o prefateaza (1-14 august), de pelerinajele organizate la manastirile cu acelasi hram, de deschiderea unui important sezon de nunti (16 august - 14 noiembrie), de inceperea targurilor si iarmaroacelor de toamna, de praznicele de pomenite a mortilor si pomenile date pentru cei in viata. Perioada dintre cele doua Santamarii, numita Intre Santamarii, se considera timp optim pentru semana­turile de toamna, "campanie de semanat" determinata de batrani prin observarea, incepand cu noaptea de Sanziene 23 / 24 iunie, evolutiei pe cer a constelatiei Gainusei. Acum se incheia varatul oilor la munte (La Santamaria Mare / Tulesc oile la vale!), barbatii isi schimba palaria cu caciula (A venit Santamarie / Te-ai p...in palarie!), se in­terzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa sau in tarnatul casei, in sudul tarii se angajau pandarii la vii si se luau masuri de protectie magica a podgoriilor impotriva pasarilor, se "bateau" (culegeau) nucii. Santamaria Mare este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor." - Ion Ghinoiu

• In dimineata acestei zile, femeile mergeau la biserica si imparteau struguri, prune, faguri de miere si mergeau in cimitir pentru a tamaia mormintele. 
• Taranii care aveau vii mari obisnuiau ca acum sa tocmeasca pandarii pentru pazit viile.
• Tot acum, barbatii schimbau palaria cu caciula, cei care mai erau vazuti cu palarie dupa 15 august fiind ironizati.
• Se in­terzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa.
• De pe 15 august se deschidea, in satul traditional, un important sezon al nuntilor, sezon care tinea pana la intrarea in postul Craciunului.
• In aceasta zi se organizau targurile si iarmaroacele de toamna. 
• Perioada dintre cele doua Santamarii, numita Intre Santamarii, se considera timp optim pentru semana­turile de toamna.

sursa: CrestinOrtodox.ro

Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul

Sfantul Ilie a trait in Regatul de Nord al lui Israel, in vremea domniei regelui Ahab. a fost fiul preotului Sovac din Tesvi (din neamul lui Aaron) si a trait cu mai bine de 800 de ani inainte de Hristos. Vechiul Testament istoriseste despre faptele lui minunate in cartile numite Regi. Este ales de Dumnezeu sa certe aspru pe regele Ahab si pe cei care-l urmau pe calea paganeasca a adorarii lui Baal.Sfantul Ilie Sfantul Ilie a fost hranit in chip minunat de corbi pe cand era retras la paraul Cherit si de un inger pe drumul spre Muntele Horeb; datorita rugaciunii sale, Dumnezeu opreste ploaia timp de trei ani si jumatate; inmulteste faina si uleiul vaduvei din Sarepta Sidonului si il invie pe fiul ei; a chemat foc din cer prin care a ars jertfa adusa de el lui Dumnezeu; a inlaturat cultul zeului Baal; l-a vazut pe Dumnezeu in isihie, (vantul linistit); a fost ridicat in carul de foc si s-a aratat la Schimbarea la Fata a Mantuitorului de pe muntele Tabor. Sfantul Ilie este reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie in gura pesterii sale (hranit de corb), fie in carul de foc (in care a fost rapit la cer). Sfantul Ilie este socotit si protoparintele monahismului crestin.

Traditii si obiceiuri

Sfantul Ilie - stapanul fulgerelor si al ploilor

In credinta populara se spune ca Sfantul Ilie a fost un om de treaba, dar iute la manie. Diavolul stiind ca acesta se manie usor, l-a facut sa-si omoare parintii. Sfantul Ilie i-a cerut lui Dumnezeu sa-i daruiasca putere sa lupte impotriva demonilor. Astfel, Sfantul Ilie primeste de la Dumnezeu un car de foc cu care sa umble prin cer si un bici de foc cu care fulgera, ca sa-i omoare pe diavoli. Asa se face ca atunci cand fulgera si tuna, oamenii cred ca Sfantul Ilie a mai omorat un diavol. Tunetul este zgomotul pe care il face carul sfantului atunci cand merge prin cer. Rotile carului au zimti si, mergand, sparg cerul si aduc ploaia. Diavolii, ca sa scape de biciul Sfantului Ilie, se ascund pe pamant: prin pomi, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in corpurile unor animale. In vreme de furtuna oamenii aprind tamaie in casa, ca nu cumva sa fie fulgerati si ei din cauza prezentei vreunui diavol. Sfantul Ilie mergea atat de tare cu carul prin cer, incat cutremura si tronul lui Dumnezeu. Pentru a mai potoli mania Sfantlui Ilie, Dumnezeu i-a luat puterea dintr-o mana si dintr-un picior.

De Sfantul Ilie fetele cunosteau cu cine se vor marita

In ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semanate cu canepa si se tavaleau prin cultura. Daca noaptea visau canepa verde, era semn ca se vor marita cu flacai tineri. In cazul in care visau canepa uscata, in popor se spunea ca vor avea parte de soti batrani.

Plantele de leac erau culese in ziua cinstirii Sfantului Ilie

In dimineata zilei in care era cinstit Sfantul Ilie, oamenii culegeau plante de leac, in special busuiocul. Aceasta planta era dusa la biserica, binecuvantata si arsa. Cenusa rezultata era folosita in scopuri terapeutice, mai ales atunci cand copiii lor faceau bube in gura.

Nu era voie sa se consume mere pana la Sfantul Ilie

Nu era voie sa se consume mere pana la 20 iulie si nu se ingaduia ca aceste fructe sa se bata unul de altul, pentru a nu bate grindina. In ziua Sfantului Ilie, femeile chemau copiii straini sub un mar, il scuturau si dadeau de pomana mere. Se credea ca asa se vor veseli mortii.

Sfantul Ilie - patronul apicultorilor

In aceasta zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscuta sub denumirea de "retezatul stupilor". Recoltarea mierii se facea numai de catre barbati, imbracati in haine de sarbatoare, ajutati de catre un copil. Retezatul nu se facea daca sarbatoarea cadea luni, miercuri, vineri sau duminica. Dupa recoltarea mierii, erau invitati vecinii sa guste din mierea cea noua si sa bea tuica indulcita cu miere. Era nevoie de mare atentie, ca printre cei chemati sa nu fie cineva care stie sa faca vraji. Daca erau prezente la aceasta masa festiva astfel de persoane, apicultorii erau lipsiti de belsug.

De Sfantul Ilie se organizau si celebrele targuri de fete

De Sfantul Ilie se organizau iarmaroace si balciuri, unele pastrate pana in zilele noastre. Pentru tinutul sucevean este demn de amintit renumitul balci de la Falticeni, balci care, din anul 1814, in urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca marime din Europa, dupa cel de la Leipzig. Tot in aceasta zi se organizau si celebrele targuri de fete, la care veneau tinerii sa se cunoasca in vederea casatoriei. La acest sfarsit de saptamana sunt asteptati mii de oameni la Targul de Fete de pe Muntele Gaina. Este cea mai cunoscuta si cea mai veche manifestare populara din Transilvania. Acest eveniment se desfasoara la o altitudine de aproape 1.470 de metri, pe un platou situat la intretaierea judetelor Alba, Arad si Hunedoara. Targul de fete de aici este atestat documentar din anul 1816.

Adrian Cocosila (CrestinOrtodox)