Hristos a inviat!

HRISTOS A INVIAT!

Astazi praznuim praznicul praznicelor si sarbatoarea sarbatorilor. Astazi este bucurie duhovniceasca pretutindeni in lumea crestina. Astazi Domnul si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin invierea Sa. Cerul si pamintul dupa cuviinta sa se veseleasca, caci lumina Invierii Domnului a umplut de lumina cerul si pamintul si iadul si pe toti cei tinuti in legaturile mortii cu nadejdea invierii, la vesnica veselie i-au adus prin coborirea Mantuitorului in iad. Astazi Hristos, viata noastra a pus temelie noua neamului omenesc prin invierea Sa si a incununat toate minunile preaslavite facute de El pe pamant.

Astazi este ziua Invierii Domnului, biruinta impacarii, surparea razboiului, stricarea mortii si infringerea diavolului. Astazi dupa dreptate ni se cade sa repetam cuvintele profetului Isaia: Unde-ti este, moarte, biruinta ta? Unde-ti este, moarte, boldul tau? (Osea 13, 14; I Corinteni 15, 55). Astazi usile de arama le-a zdrobit Stapinul Iisus Hristos si pe insasi numirea mortii a schimbat-o, caci nu se mai numeste moarte, ci somn. Mai inainte de venirea lui Hristos si de iconomia Crucii, insusi numele mortii era foarte infricosat. Ca omul cel dintii, dupa ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost amenintat: Din pomul cunoasterii binelui si raului sa nu maninci, caci, in ziua in care vei minca din el, vei muri negresit (Facere 2, 17).

Constiinta ortodoxa se intreaba: a instiuit insusi Domnul nostru Iisus Hristos Duminica - Ziua invierii Sale, ca zi de sarbatoare a Bisericii? La aceasta, Sfanta Scriptura ne indreptateste sa spunem: da.

Si iata temeiul. Dumnezeu incheie prin Fiul Sau facut Om - Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Noul Sau Legamant. Incheie, cum spune Apostolul Pavel, un "testament mai bun", "un testament nou" (Evrei VIII, 6-8). Iisus Hristos, Arhiereu al Noului Testament, "Slujitor altarului si cor­tului celui adevarat, pe care l-a infipt Dumnezeu si nu omul" (Evrei VIII, 2), intemeiaza Legea cea Noua, in propria Sa jertfa. La Cina cea de Taina, savarsita in ajunul jertfei pe cruce, pentru ca in ea, in Cruce, isi are izvorul, Mantuitorul luand painea, multumind, a frant si le-a dat ucenici­lor zicand: "Luati, mancati acesta este trupul Meu care se da pentru voi; aceasta sa faceti spre pomenirea Mea." Asemenea si paharul, dupa ce au cinat, zicand: "Acest pahar este legea cea noua, intru sangele Meu, care se varsa pentru voi" (Luca XXII, 19-20). Legea de pe Sinai, incheiata prin jertfa, prin "sangele Legamantului" (Iesire XXIV, 8), cuprindea intreg asezamantul religios al Vechiului Testament. Si Noul Legamant inche­iat in sangele lui Hristos, cuprinde intregul sau asezamant spiritual. Se intelege, in acest asezamant intra si sarbatoarea, timpul sau ziua de pomenire, de actualizare continua a Legamantului. Caci timpul este, cum s-a aratat, solidar cu faptul, cu evenimentul revelat. Iar Mantuito­rul incheind Legamantul Sau, a poruncit in acest scop: "Faceti aceasta intru pomenirea Mea".

Pomenirea - anamneza Domnului - a jertfei si invierii Sale, este cum se stie, identica cu "frangerea painii" (Luca XXII, 19; Fapte II, 42; XX, 7) cultul central al Noului Testament, numit si Dumne­zeiasca Euharistie, Liturghie. Or, e fapt atestat in Noul Testament, ca ziua in care Biserica, de la inceput, a praznuit pomenirea Domnului este ziua intai a saptamanii, adica Duminica. Aceasta data este consemnata in termeni clari, indeosebi in "Faptele Sfintilor Apostoli", unde citim: "In ziua intai a saptamanii, adunandu-ne noi sa frangem painea, Pavel, care avea de gand sa plece a doua zi, a inceput sa le vorbeasca si a prelungit cuvantul lui pana la miezul noptii" (XX, 7). Deci, pomenirea jertfei Domnului s-a savarsit de la inceput Duminica, si astfel, aceasta zi, intaia a saptamanii, sau a opta, devine ziua, "semnul" Noului Legamant.

Desigur, "pomenirea" Domnului cuprinde deodata: Cina cea de Taina, Jertfa Sa de pe cruce, invierea Sa. De aceea, crestinii din Bise­rica primara praznuiau, intr-un ciclu firesc: Pastile crucii si Pastile invierii. Cum se cunoaste, Cina cea de Taina s-a savarsit in seara premergatoare jertfei de pe cruce; si in cultul divin sarbatoarea incepe totdeauna in ajun, ca o pregatire a evenimentului, ca un mers spre el. Cina a avut loc deci, in seara zilei de joi 13 Nisan. Vineri 14 Nisan Dom­nul s-a jertfit pe cruce, iar in seara acelei zile, cand incepea Pastile iu­deilor, Domnul a fost asezat in mormant. Sambata - ziua a saptea a sap­taminii, atunci era si Pastile iudeilor - trupul Domnului s-a odihnit in mormant. Duminica ziua intai a saptamanii, la inceputul ei, Domnul a inviat (Matei XXVIII, 1; Marcu XVI, 9; Luca XXIV, 1). Aceste fapte mantuitoare, Cina, jertfa, culminad cu invierea Domnului, constituie impeuna, fiinta insasi a Noului Legamint si sarbatoarea crestina. Desigur intreaga viata Mantuitorului, incepand cu intruparea, intemeiaza Noul Testament; dar totul se condenseaza indeosebi in acest eveniment cen­tral, al jertfei si invierii Sale.

S-a observat ca sambata, Domnul s-a odihnit in mormant. Pentru crestini, aceasta "odihna" a Domnului semnifica incheierea "odihnei" prevazuta de Vechiul Legamant. Asa o si talmaceste Biserica Ortodoxa in randuiala slujbei din Sambata Mare: "Ziua de astazi mai inainte o a inchipuit cu taina, marele Moisi, zicand: si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea! Ca aceasta este Sambata cea binecuvantata aceasta este ziua odihnei intru care s-a odihnit de toate lucrurile Sale Unul nascut, Fiul lui Dumnezeu prin randuiala mortii dupa trup, odihnindu-se. Si la ce era iarasi intorcandu-se prin inviere, ne-a daruit noua viata vesnica, ca un Singur bun si iubitor de oameni". Cinstind Domnul, prin odihna Sa, astfel sambata, si Biserica praznuieste totdeauna in aceasta zi, pomenirea celor adormiti "intru nadejdea invierii si a vietii de veci".

Dar intrucat, in Hristos, jertfa, moartea si invierea Sa, una fac, se intelege ca "odihna" Domnului din ziua a saptea se deschide si se fina­lizeaza in ziua a opta, a invierii. Nu odihna in mormant a Domnului este momentul culminant al mantuirii, nici nu poate fi, ci invierea. Mai pro­fund vorbind, invierea este si adevarata odihna.

In acest sens vorbeste si Sfantul Pavel despre "odihna", despre "o alta zi de odihna" pe care o aduce Arhiereul Hristos: "Dumnezeu hota­raste din nou o zi, invata Apostolul, astazi rostind prin gura iui David dupa atata vreme, precum s-a zis mai sus: daca veti auzi astazi glasul Lui, nu invartosati inimile voastre. Caci daca Iosua i-ar fi odihnit, Dum­nezeu n-ar mai fi vorbit, dupa acestea, de o alta zi de odihna. Drept aceea s-a lasat alta sarbatoare de odihna poporului lui Dumnezeu. Sa ne silim deci, ca sa intram in acea odihna, ca nimeni sa nu cada in aceeasi pilda a neascultarii" (Evrei IV, 7-11). Se intelege ca odihna de care vorbeste aici Sfantul Pavel, este odihna deplina pe care o da invie­rea Domnului. La aceasta se refera si Sfantul Evanghelist Ioan, cand in Descoperirea sa, scrie: "Fericiti cei morti, cei care de acum mor intru Domnul! Da, graieste Duhul, odihneasca-se de ostenelile lor, caci faptele lor vin cu ei" (Apoc. XIV, 13). In acest duh a inteles-o si Biserica. Sfantul Ioan Hrisostom, talcuind pe Sfantul Apostol Pavel, vorbeste de trei odihne: "intaia, aceea a Sambetei, in care Dumnezeu a incetat cu lucrurile Sale; a doua, aceea a Palestinei, in care intrand Iudeii, trebu­iau sa se odihneasca de ostenelile cele multe; si a treia, acea adevarata odihna, imparatia cerurilor, in care cei ce vor castiga-o, se vor bucura intr-adevar de ostenelile lor".

Aceasta este odihna lui Hristos, si pe care Domnul o impartasea in­ca din petrecerea Sa pamanteasca. Era odihna anticipata a imparatiei, cand Mantuitorul rostea: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni" (Matei XI, 28). Era odihna eliberarii de sclavia celui rau prin Hristos, Care putea spune: "Daca Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iata a ajuns la voi imparatia lui Dumnezeu" (Luca XI, 20). Era si este "odihna" acelui nou "astazi", pe care-l proclama Sfantul Pavel (Evrei IV, 7); acel "astazi" etern din Rugaciunea domneasca: "Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi"; ca si acel faga­duit de Domnul rastignitului cait - cand ii zice: "Astazi vei fi cu Mine in rai" (Luca XXIII, 43). Este "astazi" al odihnei depline, al invierii. Pri­mei creatii i-a urmat moartea, celei de a doua, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu facut Om, i-a urmat invierea si viata, prin care si noi deve­nim vii.

Trebuie observat si marturisit ca invierea si ziua cand a avut loc acest fapt unic, adica, "intaia a saptamanii", a fost praznuita ca zi de sar­batoare, ca semn al Noului Legamant Testament, din momentul insusi al evenimentului. Din acel moment a luat, fiinta in constiinta ucenicilor realitatea radical noua a invierii, mutatia intr-o innoire a creatiei. Si asa cum sabatul a fost instituit dupa Pastile Vechiului Testament si in legatura cu aceasta sarbatoare, tot astfel Pastile Noului Testament in­stituie Duminica. Pentru aceea nicaieri, in Noul Testament, dupa inviere, nu se mai vorbeste de "tinerea" sambetei. Apostolii intrau uneori in zi de Sabat in sinagogi, dar numai pentru ca aflau atunci loc si prilej de propovaduire a Evangheliei (Fapte XIII, 5, 14, 44; XIV, 13; XVII, 2 s.a.).

Ziua lor, a Apostolilor si a Bisericii, ziua de cult, de sarbatoare, de intilnire cu Hristos Cel inviat, va fi aceea a invierii. Domnul insusi o instituie ca atare. In aceasta zi, dis-de-dimineata ca intr-un nou inceput, Domnul se arata mai intai Maicii Sale, dupa aceea Mariei Magdalena, femeilor mironosite, lui Simon Petru. Ii insoteste apoi pe Luca si Cleopa la Emaus unde le "frange si impartaseste painea", savarsind astfel Dumnezeiasca Euharistie - in aceasta zi a invierii. In aceeasi zi se arata si ucenicilor, fara Toma, impartasindu-le Duhul Sfant, arvuna bote­zului cu Duhul Sfant, Harul iertarii pacatelor, Harul apostoliei si al preo­tiei: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zi­cand aceasta a suflat asupra lor si le-a zis: luati Duh Sfant." (Ioan XX, 21-22). Astfel, in aceasta zi, Domnul vine in mijlocul lor, al ucenicilor Sai, acolo unde savarsise Cina cea de Taina si instituie acum si Taina preotiei lor. Deci, in aceasta zi, intai a saptamanii au loc: invierea, des­coperirea ei, instituirea Tainelor fundamentale; iar asemenea instituiau si ziua savarsirii lor, ca zi a Bisericii.

Cele ce urmeaza, nu fac decat sa confirme. Astfel, intrucat Toma, proniator lipsise de la intalnirea cu Domnul Cel inviat in ziua invierii, fara a mai da alte explicatii, spune: "Dupa opt zile, ucenicii Lui erau iarasi inauntru, si Toma impre­una cu ei. Si a venit Iisus, usile fiind incuiate, si a stat in mijloc si a zis: "Pace voua" (XX, 26). In mod firesc ne intrebam: de ce ucenicii erau acum iarasi impreuna cu toti, in aceeasi zi, dupa opt zile-a opta zi si intaia totodata - in acelasi loc? Nu observam noi cum acea porunca in Vechiul Testament de "adunare, sfanta" si "odihna" in ziua intai si a opta la "sarbatoarea corturilor" (Levitic XXIII, 35, 36, 39), ucenicii o traiau acum in noua revelatie? Ziua invierii devenise deja ziua lor de sarbatoare, de intalnire cu Hristos in noul "cort" al invierii. O dovada in plus, in acest sens, o constituie faptul ca la Marea Tiberiadei, unde Mantuitorul se arata iarasi ucenicilor Sai, se aflau impre­una doar sapte ucenici, si erau la pescuit. Nu se adunasera pentru "sar­batoare", ci pentru munca obisnuita zilnica.

Iar la Cincizecime, deci tot in ziua intai a saptamanii, ucenicii erau din nou "toti impreuna la un loc" (Fapte II, 1) In aceasta zi are loc cela­lalt eveniment divin al Noului Testament: Pogorarea Duhului Sfant, prin Care Apostolii "se imbraca" cu putere de sus (Luca XXIV, 49), "se im­braca", adica Duhul Sfant care ii "umple" acum cu prezenta Sa, se manifesta si devine vizibil in ei, ii investeste cu semne evidente ale puterii Sale. Si ei cu "limba de foc", purced la zidirea "Trupului lui Hristos", a bisericii, in acea zi s-au si botezat "ca la trei mii de suflete". In aceasta zi a Pogorarii Sfantului Duh are loc botezul Bisericii in jertfa si invierea Domnului. Si de aceea in actul divin extraordinar al acelei zile a Cincizecimii isi are originea si cultul divin al Bisericii, constituit, cum se cunoaste, din: propovaduirea Evangheliei de catre Apostoli in comu­niunea fraterna, din "frangerea painii" si in atmosfera de rugaciune (Fapte II, 42). Savarsirea solemna a acestui cult divin avea loc, cum s-a aratat, in ziua intai a saptamanii (Fapte XX, 7).

Nu mai incape indoiala ca aceasta adunare repetata a Apostolilor, in ziua intai, incepand din ziua invierii, apoi a Bisericii, din ziua Cincizecimii si continuu, avea o consacrare speciala chiardin partea Mantuitorului. De aceea Sfantul Evanghelist Ioan o va si numi: "Ziua Domnului" (Apoc. I, 10), ziua domneasca, iar in latina: dies Dominica, Domini dies sau simplu - dominica - de unde in roma­neste: Duminica. De observat ca trecerea de la numirea de "ziua intai a saptamanii", cum o aflam in Sfintele Evarrghelii si Faptele Apostolilor, la "ziua Domnului", cum o numeste Sfantul Evanghelist Ioan s-a facut odata cu raspandirea Bisericii in imperiul roman si trecerea de la numi­rea zilelor saptamanii, dupa numerele de ordine, cum era traditia in sis­temul calendaristic al Evreilor (intai zi a saptamanii, a doua zi, a saptea zi), la numirea dupa corpurile ceresti din sistemul nostru solar (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, soarele si luna).

"Ziua Domnului" semnifica deodata si Ziua invierii Domnului a bi­ruintei Sale asupra mortii, dar eshatologic, si triumful deplin asupra raului - parusia, invierea tuturor si intalnirea cu Hristos in slava. Si acest din urma inteles Sfantul Pavel o numeste: "ziua Domnului nostru Iisus Hristos" (I Cor. I, 20), "Ziua Domnului" (I Tes. V, 2), sau simplu, "Ziua lui Hristos" (Filip. I, 6, 10; II, 16). Intrucat insa, in aceasta zi se savarsea cultul divin al Bisericii, "Liturghia Domnului" (Fapte XIII, 2), era o legatura intre "Liturghia Domnului" sau "masa Domnului", cum o numeste Sfantul Apostol Pavel (I Cor. XI, 20) si "Ziua Domnului" eshatologica, a aratarii Sale in slava. "Masa Domnului" savarsita in "Ziua Domnului" era deja o impartasire anticipata cu Hristos Cel inviat, si era arvuna si pregatirea pentru impartasirea deplina din ziua invierii gene­rale, a Parusiei. Sfantul Pavel insusi ii revela acest inteles: "Caci de cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Dom­nului vestiti, pana cand va veni El" (I Cor. XI, 26). Iar Biserica va talcui pregatirea liturgica a invierii, a Parusiei prin cuvinte ca acestea: "Si ne da noua sa ne impartasim cu Tine mai cu adevarat in ziua cea nein­serata a imparatiei Tale" (Liturghia Sfantului Hrisostom). Duminica, prin praznuirea zilei Domnului si prin impartasirea din "masa Domnului" era de la inceput "un gaj al intrarii in odihna definitiva a lui Dumne­zeu". Trebuie sa mai amintim aici ca tot in ziua aceasta de "cult" a Bisericii se facea si colecta pentru ajutorarea celor in lipsa, indeosebi pentru cei din Ierusalim (I Cor. XVI, 1-3).

Instituita astfel de Mantuitorul Hristos si pazita cu sfintenie de Sfintii Apostoli, Duminica ramane ziua consacrata a Bisericii. Fata de unii eretici care propovaduiau intoarcerea la Legea Veche, Sfantul Pavel va invata energic: "Nimeni deci sa nu va judece pentru mancare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare, sau luna noua, sau la sambata" (Col. II, 16; Gal. IV, 10).

Barbatii numiti "apostolici", ucenici ai Sfintilor Apostoli vor apara si vor confirma si ei sarbatoarea Bisericii. Epistola zisa a lui Barnava, scrisa nu mult dupa anii saptezeci, arata: "De aceea, noi sarbatorim cu bucurie ziua a opta, dupa sambata, in care si Hristos a inviat si dupa ce s-a aratat, s-a inaltat te ceruri".

Didahia, sau invatatura celor doisprezece Apostoli invata, de ase­menea: "Cand va adunati in Duminica Domnului, frangeti painea si mul­tumiti, dupa ce mai intai v-ati marturisit pacatele voastre, ca jertfa voastra sa fie curata".

Si Sfantul Ignatie Teoforul (+107) episcop al Antiohiei, in drum spre Roma, spre martiriu, scrie catre Magnezieni pentru a-i feri de ra­tacirile acelorasi eretici combatuti si de Sfantul Pavel: "Asadar, cei care au trait in randuielile cele vechi si au venit la nadejdea cea noua, sa nu mai tina sambata, ci duminica, in care si viata noastra a rasarit, prin El (prin Iisus Hristos) si prin moartea Lui".

La numai cateva zeci de ani Sfantul Iustin Martirul (+163) arata, de asemenea, in "Apologia intai" adresata imparatului Antoninus Pius, ca "in asa-zisa zi a soarelui - adica, Duminica - se face adunarea tutu­ror celor ce traiesc la orase sau la sate si se citesc Memoriile Aposto­lilor sau scrierile profetilor. Apoi se aduce paine si vin si apa, iar intaistatatorul inalta deopotriva rugaciuni si multumiri. Si se da fiecaruia sa se impartaseasca din cele ce au fost consfintite prin Euharistie."

Tot atat de edificatoare este si marturia scriitorului bisericesc Tertulian (+ 220), care in scrierea "Despre rugaciune" arata: "Noi insa, pre­cum am primit, in ziua invierii Domnului, datori suntem sa ne pazim nu numai de neintelegeri, ci de orice grija (neliniste) si activitate, aminindu-ne si afacerile proprii, ca sa nu dam vreun prilej diavolului". Toate aceste marturisiri, in succesiune istorica neintrerupta, atesta fara umbra de indoiala ziua invierii, Duminica, drept ziua de sarbatoare si de cult a Bisericii.

S-a vorbit mult, din partea acelor crestini care sustin "Sabatul", despre decretul imparatului Constantin, cu privire la declararea dumi­nicii ca sarbatoare de odihna obligatorie, in imperiul roman. Este vorba despre Decretul din 3 martie, 321, prin care imparatul hotaraste ca "toti judecatorii, oraselor si mestesugarii sa se odihneasca in ziua venerabila a soarelui. De asemenea si locuitorii de la tara care se ocupa cu cultura campului sa nu piarda ocazia favorabila oferita in aceasta zi de Pronia divina". Este de la sine inteles ca nu imparatul instituia duminica, in secolul IV, ca sarbatoare crestina. Dar Constantin cel Mare care adusese, proniator, pacea Bisericii, legifera acum prin decret de Stat, ca zi de odihna in intreg imperiul, acea zi pe care crestinii o tinusera de la inceput. Insasi referirea din decretul imperial la Pronia divina de care trebuiau sa beneficieze toti, arata ca Sfantul Constantin avea in vedere istoria de pana atunci a Bisericii, intreg asezamantul ei, si el nu facea decat sa recunoasca si sa consfinteasca o stare de fapt.

Dintre obiectiunile aduse in sustinerea Sabatului, intrucat noi am ras­puns direct sau indirect pe parcursul lucrarii, in general la toate, soco­tim necesar sa staruim putin doar asupra acelei teze gresite, potrivit careia, dupa Vechiul Testament, pazirea sambetei este "un legamant ves­nic", in sprijinul acestei teze, se aduce spre exemplu textul urmator: "Sa pazeasca deci fiii lui Israel ziua odihnei, praznuind ziua odihnei din neam in neam, ca un legamant vesnic. Acesta este semn vesnic intre Mine si fiii lui Israel." (Iesire XXXI, 16-17).

Trebuie observat dintru inceput ca aceasta porunca este data "fiilor lui Israel, din neam in neam". Priveste deci pe slujitorii Vechiului Testament. Iar Vechiul Testament a fost pentru noi doar "o calauza catre Hristos" (Gal. III, 2-3). De ase­menea, este vorba de "ziua odihnei", deci de "odihna" in sine, nu de o anumita zi a saptamanii. In acelasi timp mentionam ca insusi cuvantul: vesnic, desemnat in limba ebraica prin "olam" are mai multe intele­suri: veac, eternitate, lume, semnificand astfel o durata care depaseste masura umana. Se stie ca si alte randuieli ale Vechiului Legamant, ca: "Jertfirea mielului pascal" (Iesire XII, 3), impreuna cu "sarbatoarea azimelor" (Iesire XII, 17), "arderea sfesnicului" in cortul adunarii (Iesire XXVII, 20-21), "scoaterea vitelului de jertfa din tabara si arderea in foc a pielei", "spalarea trupului si a hainelor" (Lev. XVI, 27-29) s.a., impuneau aceeasi "lege vesnica". Dar este de la sine inteles ca toate acestea nu se mai tin astazi. Iar niste randuieli desemnate drept "ves­nice", dar pentru faptura zidita in timp "sabatul a fost facut pentru om" - au putut fi schimbate de Cel vesnic - facut Om, pentru om. In acest sens, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului a si spus ca este "Domn al Sabatului", Domn al timpului.

Si in aceasta calitate divin-umana Domnul nostru Iisus Hristos a instituit cu adevarat un asezamant vesnic prin inviere, prin eliberarea nu dintr-o sclavie trecatoare, ci din pacat si din moarte. Iar in acest asezamant, sarbatoarea Bisericii este ziua invierii, a vietii netrecatoare Duminica. Si de aceea, timpul acestei zile crestinul il sfinteste nu numai ca timp al odihnei, ci mai ales ca timp al vietii, al innoirii vietii dobandite deja prin Sfantul Botez in jertfa si invierea Domnului, ca timp al propriei invieri pentru "Ziua Domnului".

Parintele Constantin Galeriu

Predica  la Invierea Domnului

Pr.Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Astăzi prăznuim praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Astăzi este bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creştină. Astăzi Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa. Cerul şi pămîntul după cuviinţă să se veselească, căci lumina Învierii Domnului a umplut de lumină cerul şi pămîntul şi iadul şi pe toţi cei ţinuţi în legăturile morţii cu nădejdea învierii, la veşnică veselie i-au adus prin coborîrea Mîntuitorului în iad. Astăzi Hristos, viaţa noastră a pus temelie nouă neamului omenesc prin învierea Sa şi a încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pămînt.

Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrîngerea diavolului. Astăzi după dreptate ni se cade să repetăm cuvintele profetului Isaia: Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău? (Osea 13, 14; I Corinteni 15, 55). Astăzi uşile de aramă le-a zdrobit Stăpînul Iisus Hristos şi pe însăşi numirea morţii a schimbat-o, căci nu se mai numeşte moarte, ci somn. Mai înainte de venirea lui Hristos şi de iconomia Crucii, însuşi numele morţii era foarte înfricoşat. Că omul cel dintîi, după ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost ameninţat: Din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit (Facere 2, 17). Şi proorocul David zice prin Duhul Sfînt: Moartea păcătoşilor este cumplită (Psalm 33, 20). Dar nu numai moarte se numea despărţirea sufletului de trup, ci şi iad. Ascultă şi pe patriarhul Iacob, zicînd: Veţi pogorî bătrîneţele mele în iad (Facere 42, 38). Iar proorocul David zice: Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mîna iadului (Psalm 48, 16).

Dar după ce Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfă pe cruce pentru noi şi a înviat din morţi, a transformat moartea în somn, ca un iubitor de oameni. Căci în loc de moarte, adormire şi somn se zice mutarea noastră din cele de aici. Ascultă însuşi pe Mîntuitorul, zicînd: Lazăr, prietenul nostru, a adormit şi merg să-l trezesc (Ioan 11, 11). Căci precum ne este nouă uşor a scula pe cel ce doarme, aşa şi Stăpînul nostru Cel de obşte poate învia pe cei morţi. Însă de vreme ce cuvîntul zis de Domnul era nou şi străin şi ucenicii nu l-au înţeles, mai arătat le-a zis: Lazăr a murit! (Ioan 11, 14).

Încă şi marele Apostol Pavel, dascălul lumii, scriind tesalonicenilor, zice: Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Noi cei vii, care vom fi rămas pînă la venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi (I Tesaloniceni 4, 13-15).

Aţi văzut, fraţilor, că pretutindenea moartea se numeşte adormire şi somn? Aţi văzut cît de strălucită este biruinţa Învierii lui Hristos? Prin Învierea Domnului nenumărate bunătăţi ni s-au dat. Prin înviere amăgirea diavolilor s-a pierdut. Prin înviere biruim moartea. Prin înviere trecem cu vederea viaţa cea de acum. Prin înviere către răsplata cea veşnică ne sîrguim. Prin înviere, cu trup fiind înfăşuraţi, de cei fără trup ne apropiem dacă vom voi. Astăzi biruinţele cele strălucite ale noastre s-au făcut. Astăzi Hristos Domnul a biruit moartea şi pe tiranul diavol l-a surpat, iar nouă cale către mîntuire prin înviere ne-a dăruit. Deci toţi să ne bucurăm, să săltăm şi să ne veselim că Mîntuitorul a biruit moartea şi iadul şi pentru mîntuirea noastră pe toate le-a lucrat.

Iubiţi credincioşi,

În cele ce urmează dorim să arătăm pe scurt cu ce fel de trup vor învia sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu, precum şi păcătoşii, în ziua învierii cea de obşte de la sfîrşitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem în mijloc cuvîntul Sfintei Scripturi, care arată că patru vor fi însuşirile şi darurile sfinţilor şi ale drepţilor la învierea cea de apoi. Acest adevăr îl arată prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Iată darul nestricăciunii! Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă. Iată darul strălucirii! Despre acest dar al strălucirii, şi Domnul a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Iată darul puterii! Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Iată darul subţirătăţii! Cei înviaţi vor avea trupuri uşoare, duhovniceşti, nestricăcioase, adică nemuritoare, asemenea îngerilor (I Corinteni 15, 42-44).

Dar fiindcă am amintit şi de trupurile păcătoşilor din vremea învierii, să ştiţi că mare deosebire vor avea trupurile celor răi de ale sfinţilor şi drepţilor în ziua judecăţii de apoi. Trupurile păcătoşilor vor arăta starea cumplită în care au trăit pe pămînt şi înfricoşatele pedepse ce îi aşteaptă, cînd le va zice Domnul: Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41). Şi vor fi trupurile acestora înfricoşate la vedere şi pline de spaimă. În locul strălucirii se vor îmbrăca cu adînc de întuneric, care va semăna cu întunericul cel din afară al iadului. Şi după cum strălucirea fericiţilor va fi însoţită de frumuseţe preaminunată, tot aşa, trupurile păcătoşilor vor avea mare spaimă şi urîciune. Şi măcar că vor avea nestricăciune ca şi drepţii, această nestricăciune o vor avea pentru a se chinui veşnic în iad şi niciodată a se mistui.

Însă, dacă dorim să avem fericire veşnică la învierea de apoi, să nu fim fără de grijă, ci cu frică şi cutremur să slujim Preabunului nostru Dumnezeu pînă la ultima noastră suflare. Chiar dacă cineva ar fi împodobit cu toate faptele bune, nu poate fi fără grijă în veacul de acum. Mîntuitorul ne spune că: Cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui (Matei 10, 22). Să luăm pildă de la corăbierii care vin cu corăbiile pline de multe bogăţii şi bunătăţi. Ei priveghează pururea, chiar cînd ajung la liman sînt cu mare grijă ca nu cumva să se lovească cu corabia de vreo stîncă şi să li se întîmple primejdie şi pagubă mare.

Auziţi ce zice dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur în această privinţă: "Să nu fim nepăsători şi nerecunoscători faţă de binefacerile care le-am luat prin Învierea Domnului. Nici să zicem: iată, Postul Mare a trecut, de acum putem să fim fără de grijă. Căci acum, mai mult decît înainte, trebuie să avem mare grijă pentru suflet ca nu cumva trupul întărindu-se, pe suflet să-l facă mai neputincios. Ca nu purtînd grijă pentru rob, de stăpîn să ne lenevim. Căci nevoinţa noastră duhovnicească este pentru toată viaţa".

Iubiţi credincioşi,

Zice Sfîntul Apostol Pavel: Oricine se luptă, se înfrînează de la toate (I Corinteni 9, 25). Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur zice: "Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat şi rodul postului. Căci este cu neputinţă şi osteneala postului a o lepăda şi rodul postului a-l secera. A trecut osteneala nevoinţelor, dar să nu treacă rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut şi postul cel duhovnicesc, care este mai bun decît acela, iar acela pentru acesta s-a făcut".

Prin postul duhovnicesc înţelegem lucrarea faptelor bune, pe care sîntem datori să le facem toţi cei ce sîntem botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi credem în Hristos Cel înviat din morţi. În fruntea faptelor bune care ne ajută cel mai mult la mîntuirea sufletului este iubirea creştină. Fără iubire, fără iertare şi milostenie nu este mîntuire, nu sînt Paşti, nici bucurie în suflet, nici înviere din moartea păcatelor, nici pace în inimile noastre.

Iată o istorioară adevărată despre doi creştini certaţi unul cu altul, care s-au împăcat în noaptea de Înviere:

Doi oameni, buni prieteni creştini, au ajuns la o ceartă din lucrarea diavolului de la nişte lucruri de nimic. Unul, din fire mai iute, l-a înjurat şi l-a insultat greu pe celălalt cu prilejul unei întîlniri familiare. Şi astfel s-a aşternut între ei o mare duşmănie. Deşi cel ocărît şi batjocorit dorea să-l dea în judecată pe cel ce l-a nedreptăţit şi l-a înjurat, mai ales că la acest lucru îl îndemnau mulţi, el totuşi n-a făcut aceasta şi dorea din toată inima să restabilească pacea şi prietenia cea mai dinainte. Dar celălalt nu voia cu nici un chip să-l înţeleagă, ci spre duşmănie îl pornea prin purtările şi vorbele sale cele rele.

A început Postul Mare, se apropiau Sfintele Paşti şi între ei nici o schimbare nu se făcuse, măcar că mergeau amîndoi în fiecare Duminică la Sfînta Biserică. În Sîmbăta Mare s-au spovedit amîndoi, urmînd să se împărtăşească la Sfînta Liturghie, în noaptea Învierii. Preotul, care cunoştea bine ce se petrecea între ei, îl povăţuia de multe ori pe cel ce întreţinea starea de duşmănie, ca să-şi revizuiască gîndurile şi vorbele sale şi să-şi ceară iertare. Acelaşi îndemn şi canon stăruitor de pocăinţă i-a dat şi la spovedanie. Dar el, deşi s-a făgăduit, n-a făcut aceasta. Spre miezul nopţii, clopotele cu sunetul lor duios, chemau poporul la Sfînta Înviere. Unul a păşit pragul bisericii cu adîncă mîhnire în inimă, că nu este iertat de vecinul său. Al doilea a intrat în biserică cu frică pentru că nu şi-a îndeplinit canonul, ci avea încă răutate şi duşmănie, la care îl îndemna mereu blestematul diavol.

Slujba Învierii se desfăşura înălţător în mireasma dumnezeiască ce plutea în Sfînta Biserică. Duios şi convingător a început la strană cîntarea: "Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Şi să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Fiori puternici i-au zguduit sufletul şi trupul, lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obraz şi rotea ochii în toate părţile ca să vadă pe vecinul său. Nu i-a fost greu să-l descopere.

Chiar în acel moment, acela se strecura prin mulţime către dînsul, i-a ieşit înainte şi s-au îmbrăţişat, zicînd încet: "Hristos a înviat!" După răspunsul plin de dragoste al vecinului: "Adevărat a înviat!", a adăugat cu şi mai multe lacrimi în ochi: "Iartă-mă, dragul meu, iartă-mă! Nu se va mai întîmpla niciodată felul cum m-am purtat cu tine. Sfînta Înviere a lucrat puternic asupra mea şi m-a învăţat că nu-i bine, nici evanghelic, nici creştineşte, nu-i omeneşte ceea ce am făcut eu cu tine, în timp ce tu ai răbdat şi aşteptat cu încredere acest ceas al împăcării. Astfel satana s-a prăbuşit, Hristos Domnul S-a preaslăvit prin lucrarea puternică a Învierii Sale, duşmănia s-a spulberat, pacea şi dragostea s-au reaşezat între ei la vremea cuvenită şi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste au primit Sfînta Împărtăşanie. Domnul Cel pururea viu şi prezent în Taina Sfintei Euharistii i-a binecuvîntat şi le-a întărit împăcarea, care n-a mai fost tulburată în timpul vieţii lor, deşi răutăciosul diavol căuta să-i tulbure din nou.

Cît de mult are de învăţat fiecare din noi, din acest exemplu zguduitor de reîntoarcere sinceră la Hristos a acestor două suflete şi de retrăire adevărată în El, prin biruinţa puternică a Sfintei Învieri! Cît de mult ar trebui noi să ne revizuim gîndurile, simţirile şi purtările şi să ne apropiem cu inima înfrîntă şi smerită, cu inima plină de credinţă şi dragoste de Potirul Sfintei Împărtăşanii, ca să-L primim pe Hristos Domnul nostru Cel pururea viu şi gata oricînd să se sălăşluiască între noi, precum spune aşa de limpede în Sfînta Sa Evanghelie: Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu, rămîne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 56).

Vrem noi să ne hotărîm pentru aceasta? Este spre folosul nostru, spre folosul vieţii pămînteşti şi cereşti. Pentru că numai uniţi cu Domnul nostru Iisus Hristos vom putea înţelege mai bine şi mai adînc adevăratul rost al vieţii noastre pămînteşti. Vom păşi sigur biruitori pe drumul sfintei desăvîrşiri morale şi spre slăvile nesfîrşitei vieţuiri în cele cereşti.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Paştile Domnului. Astăzi Hristos, Viaţa noastră, a biruit moartea, iadul şi pe diavolul. Astăzi ni s-au deschis porţile raiului şi ale Împărăţiei Cerurilor. Astăzi îngerii se bucură împreună şi preamăresc pe Dumnezeu.

Deci să lepădăm din casele şi inimile noastre toată răutatea, toată întristarea şi păcatul şi să primim cu bucurie pe Hristos Cel înviat. Să ne închinăm Crucii pe care S-a răstignit Hristos. Să sărutăm mormîntul din care a înviat Domnului. Să urmăm cu credinţă şi nădejde pe Mîntuitorul nostru, împreună cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi înaintaşii noştri. Să ne sărutăm duhovniceşte frate cu frate, să ne împăcăm, să ne iubim unii pe alţii căci astăzi am dobîndit iertarea şi mîntuirea prin Înviere. Nimeni să nu fie trist, nimeni să nu-şi piardă credinţa şi nădejdea în necazurile vieţii, căci Hristos Cel înviat este cu noi. Îl purtăm în noi şi rămîne în veci cu noi, de vom rămîne în dragostea Lui şi-I vom păzi poruncile.

Cu această credinţă dătătoare de viaţă, care ne dă putere şi biruinţă, să cîntăm împreună cîntarea Învierii: "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Amin.

 

Obiceiuri, traditii

- masa de Paste : oua rosii , drob si friptura de miel , cozonac , pasca , cateva din bucatele traditionale pe care trebuie sa le avem pe masa .

- spalarea din dimineata Invierii  : intr-un recipient ( cana / lighean ) se pune un un rosu si o moneda de argint . Se toarna apa peste ele si toti membrii familiei trebuie sa se spele pe fata cu aceasta apa . Se spune ca o sa fi mai sanatos , o sa ai noroc .

- Pastele Blajinilor : se face slujba la cimitir , lumea vine cu mancare ca sa o imparta la ceilalti oameni . Se spune ca in aceasta zi , sufletele mortilor sunt libere si pot manca tot ce impartim .

- un obicei care se practica numai in Bucovina in noaptea de Inviere este acela ca fetele sa se duca in clopotnita si sa spele limba clopotului cu apa neinceputa. Apa neinceputa inseamna ca persoana care a scos-o din fantana sa nu vorbeasca pana cand va fi folosita la spalatul clopotului. Cu aceasta apa se spala apoi fetele in zorii zilei de Paste ca sa fie frumoase tot anul si sa alerge feciorii la ele.

- in trecut, feciorii isi alegeau un crai dintre cei mai harnici pentru a le judeca si pedepsi toate greselile facute de-a lungul anului. Cei gasiti vinovati erau purtati in jurul bisericii si la fiecare latura erau loviti cu vergele de lemn la talpi pentru a nu mai repeta greselile in anul viitor.

- in zona Campulung Moldovenesc, datina se deosebeste prin complexitatea simbolurilor, a credintei in puterea miraculoasa a rugaciunii de binecuvantare a bucatelor. In zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se aseaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa binecuvanteze bucatele din cosul pascal. Fiecare gospodar pregateste un astfel de cos acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei, dupa oranduiala stramosilor. In cos sunt asezate, pe o farfurie: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina (pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean si prajituri. Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.

- in partile Sibiului, exista obiceiul ca de Pasti sa fie impodobit un pom (un arbust) asemanator cu cel de Craciun. Singura deosebire consta in faptul ca, in locul globurilor, se agata oua vopsite (golite de continutul lor). Pomul poate fi asezat intr-o vaza frumoasa si farmecul sarbatorii sporeste cu o podoaba de acest fel.

- la Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.

- in Maramures, zona Lapusului, dimineata in prima zi de Pasti, copiii (pana la varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc si ureaza gospodarilor "Sarbatori fericite". La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.

- in Arges, printre dulciurile pregatite de Sfintele Pasti se numara covrigii cu ou (numiti asa pentru ca in compozitia lor se adauga multe oua, 10-15 oua la 1 kg de faina). Fiecare gospodar se straduieste sa pregateasca o astfel de delicatesa, care este si simbolul belsugului.

- in Banat, la micul dejun din prima zi de Pasti, se practica traditia tamaierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeste o lingurita de pasti (vin+paine sfintite). In meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, oua albe si mancaruri traditionale, dupa acestea se continua masa cu friptura de miel. In dimineata zilei de Paste, copiii se spala pe fata cu apa proaspata de la fantana in care si-au pus un ou rosu si fire de iarba verde.

- in Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, acestia sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat "hotii", cat si "pagubasii". Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.

- pe valea Crisului Alb, la Almas, toata suflarea comunei se aduna in curtea bisericii. Femeile si fetele din localitate se gatesc in straie de sarbatoare si vin in curtea bisericii, unde vopsesc si "impistritesc" (incondeiaza) oua. 

Pastele in lume

Anul acesta catolicii şi ortodocşii sărbătoresc Învierea Domnului în aceeaşi zi. Aşa că şi obiceiurile sunt mai multe şi diferite de la o ţară la alta. Iată câteva dintre ele:

- vecinii bulgari obişnuiesc să ciocnească un ou roşu de zidul Bisericii. Tot ei în ziua de Paşte, între membrii familiei aruncă un ou de la unul la celălalt. Se spune că cel care ajunge la finalul jocului cu oul întreg va avea noroc tot anul. În plus, cea mai în vârstă femeie din familie mângâie obrajii copiilor cu primul ou vopsit, pentru ca micuţii să fie fericiţi şi sănătoşi tot anul.

- in Corfu,  cu ocazia Paştelui, oamenii aruncă vase din ceramica de la balcon. „Oamenii aruncă vase de ceramica pline cu apă sau vin de la balcon - sunt mult mai zgomotoase dacă sunt pline. Cei care aruncă cele mai mari vase sunt răsplătiţi cu aplauzele", povesteşte europarlamentarul elen Sylvana Rapti. Spargerea ceramicii aduce noroc, aşadar „culegeţi de pe jos neapărat o bucată spartă de ceramică şi veţi avea noroc pentru tot restul anului", a mai spus Rapti. Spargerea vaselor simbolizează şi începutul primăverii şi faptul că recoltele vor fi culese în vase noi. 

- in unele zone din Germania, de Paşte, se ard brazii care au fost împodobiţi de Crăciun. Potrivit tradiţiei flăcările vor alunga ultimele semne ale iernii ca să facă loc primăverii. 

- incă din 1923, în unele zone din Franţa se organizează chiar în duminica Paştelui lupte între cocoşi. Cei din Blangy-sur-Ternoise au reluat tradiţia în urmă cu două decenii. Aşa că din 1991 şi până azi nu e Paşte fără dueluri între înaripate. Ringul se amplasează în baruri sau în cafenele. Luptătorii sunt pe categorii de greutate, ca la box, scrie La Voix du Nord. Duelul cocoşilor ţine fix cinci minute.  

- la fel ca şi în România, letonii au obiceiul de a vopsi şi ciocni ouă. „Unul din obiceiurile noastre este vopsitul oualelor cu ceapa şi frunze şi ciocnitul ouălelor. Cine are oul cu coaja cea mai rezistentă, vor trai cel mai mult", povesteşte europarlamentarul leton Roberts Zile. Un alt obicei în Letonia este legănatul din dimineaţa de Paşte: „Legănatul protejează împotriva muşcăturilor de tânţari şi a tăunilor din timpul verii", a mai spus oficialul. 

- pe lângă mâncărurile tradiţionale şi vopsitul ouălelor, baieţii slovaci stropesc fetele cu apă. "Prin acest obicei, băieţii vor să transfere o parte din puterea vitala a apei - unei fete. Aceasta tradiţie provine din trecut, când stramoşii slavilor se foloseau de simbolismul şi puterea magică a apei", a declarat Miroslav Mikolasik din Grupul Partidului Popular European, Slovacia. În schimb, la noi în Ardeal fetele sunt stropite cu parfum.Şi în Polonia există obiceiului udatului. Oamenii aruncă cu apa unii pe alţii ca să fie sănătoşi. Polonezii îşi decorează masa de Paşte cu frunze verzi. 

- concursurile de căutat ouă ascunse în iarbă sunt la ordinea zilei în Statele Unite. Copiii sunt cei mai fericiţi. Obiceiul se ţine la americanii de rând, dar şi la Casa Albă. În unele locuri competiţa este organizată pe grupe de vârste începând de la 3-4 anişori. Părinţii n-au voie să-i ajute pe micuţi.

Sfanta si Marea Sambata

După ce Vinerea Patimilor ne-a amintit de răstignirea şi chinurile lui Hristos, Sâmbăta Mare este o zi de reculegere în care se pomeneşte de înmormântarea Mântuitorului. În această zi ne gândim la patimile îndurate de Hristos pentru mântuirea noastră. Şi anume, cugetăm la Mântuitorul care a fost în mormânt cu trupul şi care apoi a inviat. În intervalul dintre răstignirea pe cruce şi inviere, Fiul lui Dumnezeu a zăcut în mormânt trei zile, pentru ca moartea sa să nu pară iluzorie oamenilor. 

Astazi se slujeste Vecernia și Sfanta Liturghie a Sf. Vasile cel Mare, cu citiri din Psalmi și binecuvântările Învierii, care amintesc de coborârea Mântuitorului la Iad, semnificând "Prima Înviere" a lui Adam și biruința asupra morții. 

Este o liturghie care se savarseste de 10 ori pe an. In aceste prime cinci duminici din Postul Mare, apoi in Joia si Sambata Mare si in ajunul Craciunului si a Bobotezei si in ziua de praznuire a Sfantului Vasile cel Mare. Este o liturghie de o bogatie extraordinara, in special in ceea ce priveste rugaciunea centrala a liturghiei numita Anaforaua Liturgica. Care este una din cele mai bine alcatuite sinteze a invataturi de credinta ortodoxa; din pacate in practica curenta aceasta anafora se citeste in taina de catre preot si nu poate auzita de credinciosi - fapt care face ca pentru un credincios care merge la biserica dar cunoaste mai putin ceea ce se intampla in altar sa nu apara niste deosebiri foarte mari intre Liturghia Sfantului Vasile cel Mare si cea a Sfantului Ioan Gura de Aur care se savarseste in rest de a lungul anului ci doar cateva cuvinte in plus spuse pe alocuri. Insa in ceea ce priveste anaforaua unde este principala deosebire intre cele doua Liturghii mai sus mentionate aici este de fapt esentialul, aici este ceea ce deosebeste aceste Liturghii. O anafora de o bogatie dogmatica extraordinara, o marturisire liturgica a credintei, de o frumusete si o putere deosebita.

 

In Sambata Mare se merge la biserica inca de dimineata pentru a ne impartasi! Prima data se face molifta, o slujba foarte scurta, de cateva minute, inainte de spovedanie. La spovedanie trebuie sa marturisim in fata Domnului, prin intermediul preotului, toate pacatele pe care le avem. Nu este bine sa ascundem adevarul! Se spune ca cine minte la spovedanie va avea pacatele dublate. Este bine de stiut ca preotul nu iarta pacatele, ci doar se roaga la Dumnezeu pentru iertarea pacatelor celui care se caieste! In general, copiii de pana in 7 ani  nu trebuie sa tina post, in rest, fiecare credincios posteste cat vrea, dar nu mai putin de 3-4 zile. Dupa ce ne impartasim trebuie sa tinem post in continuare pana a doua zi.

La ora 23.00 mergem iar la biserica, cand incepe slujba de dinaintea invierii. Noaptea, la ora 0.00, incepe Invierea, atunci cand preotii ies afara impreuna cu credinciosii si se face Liturghia. Ulterior, se intra inapoi in biserica pentru continuarea slujbei care tine pana la orele 3.00 – 4.00. Fiecare credincios merge acasa cu o lumanare sau cu o candela aprinsa de la biserica, ce simbolizeaza Lumina Invierii Domnului Iisus Hristos. Pastele se mananca doar dupa ce a fost sfintit de preot.

  

Traditii, obiceiuri

Traditia spune ca in Vinerea Mare nu se face treaba în casa, iar cei foarte credinciosi tin post negru. Sambata este ultima zi pentru pregatirile de Paste, cand gospodinele prepara cea mai mare parte a mancarurilor traditionale pentru masa de sarbatoare. In aceasta zi, ele fac ultimele retusuri la hainele  pe care le vor imbraca la inviere si in zilele urmatoare.

Credincioşii care nu au apucat să vopsească joi ouă o pot face în Sâmbăta Mare, aşa cum tot în această zi se coace pasca pentru a fi sfinţită de Paşte. Tot astazi are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc bucate tradiţionale, adică drobul, friptura şi borşul de miel.

Predica in Marea si Sfanta Sambata

Fratilor, daca cineva dintre cei necredinciosi si necunoscatori ai tainelor noastre ar intra astazi in vreuna dintre bisericile noastre, s-ar mira foarte mult de cele ce se petrec intr-insele: noi stam imprejurul sicriului unui mort, suspinam si oftam deasupra lui si, in acelasi timp, credem ca in acest sicriu este izvorul vietii si al nestricaciunii!

Daca Mantuitorul vostru, ne-ar zice necredinciosul, este invierea si viata, atunci cum a putut fi El omorat si inchis in mormant? De indata insa ce El a murit si a fost ingropat, cum va mai poate darui voua viata si nestricaciune? Una din doua: sau plangeti, sau va bucurati! Dumnezeu nu moare, mortul nu mai invie! Asa ne-ar putea zice noua astazi orice necredincios. Dar dansul, fratilor, tot asa ne-ar vorbi daca l-am duce in Eden, unde locuiau candva stramosii nostri. Acolo ei au gustat dintr-o mancare care parea a fi buna la gust si frumoasa la vedere (Fac. 3, 6) dar, in loc de sat, a urmat foame vesnica si vesnica moarte. Se deschid ochii stramosilor nostri, dar nu vad pe ispititorul, ci isi vad numai goliciunea lor! Ei au vrut sa fie ca niste dumnezei, dar se indeparteaza de Dumnezeu!

Taina indoita! Dar cei ce au aruncat valul noi suntem. Ieslele si crucea de oameni sunt facute. Nu Dumnezeu S-a ascuns de om, ci omul s-a ascuns de Dumnezeu. Daca noi n-am fi cazut asa de jos, atunci s-ar vedea si cum suntem reabilitati. Acum e mult mai bine sa nu ne uitam in prapastia raului, pentru ca sa nu ametim la vederea adancimilor ei; e mult mai bine sa cunoastem toate doctoriile cerescului doctor, pentru ca sa nu ne inspaimantam de ele. Sa lasam toata purtarea de grija Aceluia in ale carui maini este puterea si mantuirea!

Dar pentru ce vorbesc eu oare aceste lucruri deasupra acestui mormant? Pentru ca si astazi sunt iudei care cer semne si elini care cauta intelepciune, iar noi propovaduim pe Hristos cel rastignit (I Cor. 1, 22-23). Da, il propovaduim si-L vom propovadui!

Pentru iudeu, Hristos cel rastignit sminteala este. Si ce-i cu aceasta? Oare iudeul nu s-a smintit si atunci cand i s-a trimis mana din cer, intreband el si atunci: "Ce-i asta?" (Ies. 16, 15). Oare nu tu, iudeule, te-ai vindecat de muscaturile veninoase ale viperei numai cu o singura privire la sarpele cel de arama, ridicat pe cruce? Spune-ne, deci, cum vederea aramii putea vindeca? Cum sarpele putea mantui de muscaturile sarpelui? Si atunci si noi iti vom spune cum Crucea loveste pacatele si izvoraste viata si nestricaciune. Pentru elin, Hristos cel rastignit nebunie este. Si ce-i cu aceasta? Caci si el nu pentru intaia oara vazand nu vede si, crezandu-se intelept, a innebunit (Rom. 1, 22). In oglinda naturii, de la facerea lumii se vad nu numai intelepciunea dumnezeiasca, cea cantata de elini, ci si puterea si dumnezeirea (Rom. 1, 20). Dar multe a vazut oare in aceasta oglinda elinul? Si apoi, si cele pe care le-a vazut, nu le-a ascuns el oare in nedreptate? Nu a schimbat el oare slava adevaratului Dumnezeu intru asemanarea omului celui stricacios, si a pasarilor, si a patrupedelor, si a taratoarelor? (Rom. 1, 28). Pentru aceea, elinule, a si binevoit Dumnezeu ca prin nebunia crucii sa mantuiasca pe cei credinciosi, caci in intelepciunea lui Dumnezeu n-ai vazut tu intelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 21).

"Dar si printre crestini sunt vrajmasi ai crucii lui Hristos" (Fil 3, 18). Da, au fost, sunt si vor fi, insa, cine sunt ei? Acestia sunt, mai intai, oameni al caror dumnezeu este eul lor. E de mirare, deci, daca aici n-are loc crucea? Acestor oameni le place acum a deriva lumea dintr-o sfera? De ce nu privesc cu mai multa luare-aminte aceasta sfera? Poate ca ar vedea intr-insa crucea. Altfel de dusmani ai crucii sunt aceia al caror dumnezeu, dupa cum zice Sfantul Apostol, este pantecele lor (Fil 3, 19). Fata de un astfel de dumnezeu, nici vorba nu poate fi de smirna si tamaie; lui ii trebuie jertfele lui Belphegor si Moloh.

Fiul lui Dumnezeu este pe cruce! cu adevarat, minunea minunilor! Mantuitorul lumii este in mormant; cu adevarat, taina tainelor. Dar oare, necredinciosule, se ascunde aceasta de tine? Tu spui ca aceasta e de neinteles pentru tine. Si, cu toate acestea, ti se spune ca aceasta nu o pot pricepe nici ingerii. De ce deci sa te miri ca nu poti patrunde aceasta cu mintea ta cea marginita? Tu te minunezi de natura si-ti pleci fruntea inaintea ei; dar oare pricepi tu toate cele ce se cuprind intr-insa? Si apoi oare nu-ti pleci fruntea cu mai mult respect inaintea celor pe care le pricepi mai putin? Unui Dumnezeu cu totul priceput de tine, tu ai inceta de a I te mai inchina.

Dar ce sa mai lungim vorba? Despre pomul bun nu poate fi decat o singura parere, parerea pe care ne-o dau fructele lui. Arborele crucii este sec, dispretuit, inspaimantator, dar ia sa vedem cum sunt fructele lui.

Inaintea cui, iudeule, cade Ierusalimul si biserica ta, asa incat din ele nu mai ramane piatra pe piatra, asa incat insusi stapanitorul lumii, Iulian, nu le mai poate rezidi? Inaintea acestui Mort! Cui cedeaza locul Panteonul din Atena si Capitoliul din Roma, Cezarul si filosofii? Acestui Mort! Cine oare opreste pe barbari de a mina cu desavarsire imparatia Romei, cine ii face sa-si uite salbaticia si sa inceapa a fi oameni dupa Evanghelie? Acest Mort! Caror popoare le e data astazi stapanirea peste toata lumea? Acelora care cred in numele lui Iisus celui rastignit! De care steag fuge si astazi Mahomed? De acela pe care se afla chipul crucii!

Ce-ti trebuie, iudeule, alte semne mai bune decat acestea? Oare nu vezi tu din ele ca Hristos, chiar aici, pe pamant, este puterea lui Dumnezeu ( I Cor. 1, 24).

Tie, elin vechi sau nou, iti trebuie intelepciune? Vino si vezi (In. 1, 46). Vezi tu oare cum pietele Atenei se prosterneaza inaintea idolilor tai, filosofii, acei oameni care in adunarile lor tainice de nimic nu radeau mai mult decat de idolii si zeii tai? Noi nu vom osandi tocmai aspru aceasta slabiciune a lor, caci viata e mai pretioasa decat filosofia. Dar cred ca esti de aceeasi parere, ca in filosofia ta nu se gaseste acea putere care ar putea sa lupte contra superstitiei ei; priveste deci si vezi ce are sa se intample. Nu vor trece nici cinci veacuri si in toata imparatia romana nu se vor mai gasi nici cinci idoli. Unde-s ei si cine i-a maturat de pe fata pamantului? Filosofii? Dar in Roma nu se mai gasesc nici cinci filosofi! Si apoi, si aceia, cati mai sunt, sunt pentru idoli. Idolii au cazut in fata predicii lui Pavel si Apolo!

Ei, elinule, oare aceasta nu este intelepciune? Dar asculta mai departe ce zice dumnezeiescul tau Platon. "Adevaratul Dumnezeu, zice el, e greu de gasit si, chiar daca l-ar gasi cineva, totusi despre Parintele naturii i-ar fi imposibil sa sfatuiasca cu oricine." Adica, elinule, Platon al tau vrea numai el singur sa-L cunoasca pe Dumnezeu si numai pentru folosul sau; ceilalti pot sa nu-l cunoasca! Putin folos ar trage omenirea de la o astfel de filosofie! Dar, spre fericirea ei, s-au gasit oameni mai curajosi si mai omenosi decat Platon al tau. Priveste ce are sa fie! Nu va trece nici macar un veac dupa moartea lui Iisus din Nazaret, si barbati din toate neamurile vor incepe a blagoslovi; pana si copiii cei mici vor cunoaste pe Parintele naturii si al oamenilor, ceea ce nici nu au visat academicienii; si toate acestea sunt lucrarile a doisprezece pescari din Galileea! Ei, elinule, oare aceasta nu este intelepciune?

Asa s-a justificat intelepciunea crucii inaintea fetei a toata lumea de catre copii (Mt. 9, 19; 5, 16) si din lucrurile lor! Si inca se va mai justifica! Noii elini vor fi rusinati, cum au fost rusinati si cei vechi. Cisternele gaurite ale intelepciunii lumesti, oricat s-ar carpi, nu vor putea da apa vie (Ier. 2, 13). Fara Fiul nu vor cunoaste pe Tatal, ca pe El il va cunoaste numai acela, caruia va voi Fiul sa-i descopere (Mt. 11, 27), iar Fiul nu face aceasta descoperire decat numai de pe cruce.

Dar ajunge cate am vorbit iudeilor si elinilor; acum e timpul sa vorbim si cu tine, adevaratule crestin. Tu nu ceri semne, dar Domnul ti le arata fara sa le ceri. Tu nu cauti intelepciune, dar ea singura vine la tine. Tu insuti esti pentru lume un mare semn si o mare taina. In adevar, crestine, tie ti s-au deschis ochii inimii (Is. 42, 7) pe care toti oamenii trupesti ii au inchisi si tu vezi desertaciunea tuturor lucrurilor care sunt mari si slavite in lume; o vezi si o socotesti greoaie, pentru ca sa dobandesti pe Hristos (Fil 2, 8); oare nu este acesta un semn? Pentru tine nu mai exista frica de moarte, asa ca tu, daca vei merge prin mijlocul umbrei mortii, nu te vei teme de rau (Ps. 22, 4); oare acesta nu este un semn? Tu gasesti hrana si dulceata in ceea ce pentru cei lumesti este amaraciune si povara si, din contra, te dezgusti si te ingretosezi de acele dupa care ei alearga toata viata; oare acesta nu este un semn? Tu, din cand in cand simti in tine puterea veacului ce va sa vina (Evr. 6, 5), te inalti cu duhul mai presus de lume si petreci cu Acela pe care l-a iubit sufletul tau (Cant. 3, 1); oare acesta nu e un semn?

Nu se poate ca sa n-ai tu si intelepciune! O, Domnul stie sa lumineze si sa invete pe aceia care stiu sa-L asculte si sunt gata sa puna in practica cele auzite. Fara indoiala, tu nu ai auzit o singura data inlauntrul tau pe Acel invatator care a stiut sa-si faca din pescari Apostoli. Si poate vei fi primit chiar acea ungere de la Duhul Sfant, pe care, primind-o cineva, nu mai are nevoie sa fie invatat, caci insasi aceasta ungere il invata toate.

Cum deci te vei mai indoi, crestine, ca Domnul cel rastignit este cu adevarat puterea lui Dumnezeu si intelepciunea, adevarul, sfintirea si izbavirea spre mantuire a oricarui om care crede (I Cor. 1, 24, 20), cand El cu insasi fapta ti-a facut tie toate acestea? Aceasta ar insemna sa te indoiesti chiar de mintea ta, care este a lui Hristos (I Cor. 2, 16), de insasi inima, care este a lui Hristos (Efes. 3, 17) si de insasi viata ta, care este a lui Hristos (Colos. 3, 4).

Dar daca, iubite crestine, Hristos nu s-au facut  pentru tine toate acestea, daca crestinismul nu s-a infiltrat in viata ta, daca credinta ta se cuprinde j numai in vorbe, inchinaciuni si sentimentalism iute trecator, atunci clar sa-ti fie ca tu putin te deosebesti de iudeu si elin. Ce folos ca tu tii cu mana un tezaur pretios, daca nu te folosesti de dansul si umbli calic ca si mai inainte de a-l avea? Ce pretuieste inaintea ochilor tai doctoria cea tamaduitoare de toate bolile, cand tu nu o iei si deci continui a suferi chinuri de moarte? Hristos ne mantuieste pe toti, dar nu atunci cand ramane numai in Evanghelie, sau numai pe epitaf, sau numai in cer, ci cand intra in inima noastra, se uneste cu duhul nostru si devine principiul intregii noastre vietii si a tuturor faptelor noastre. Cugeta la acestea in fata acestui mormant.

Ganditu-ne-am vreodata, fratilor, ca noi cu totii am fost deja in mormant si ca asupra fiecaruia dintre noi s-a savarsit deja actul inmormantarii? Daca nu ne-am gandit, sa ne gandim cel putin acum, inaintea acestui mormant. Caci intr-insul, in acest mormant, am fost ingropati cu totii.

Cum si cand? La botez, raspunde Apostolul: "Caci aceia ce ne-am botezat in Iisus Hristos, in moartea Lui ne-am botezat; ne-am ingropat deci impreuna cu El prin botez in moarte, ca precum s-a sculat Hristos din morti cu slava Tatalui, asa si noi sa incepem a umbla in innoirea vietii.” (Rom. 6, 4).

A ne boteza in moarte! A ne ingropa impreuna in moarte! Ah, fratilor, oricum am talmaci cuvintele acestea, totusi ele sunt peste masura de puternice si de impresionante. Daca si moartea unui om de rand este ceva foarte insemnat, apoi cu cat mai mult moartea Dumnezeului Om! Si noi cu totii ne-am botezat in aceasta moarte! Cu totii ne-am ingropat in aceasta moarte!

De unde aceasta minunata si inspaimantatoare botezare? Pentru ce aceasta neajunsa de minte si dumnezeiasca ingropare? Pentru ce baia botezului nostru a fost un mormant si inca mormantul lui Hristos?

Pentru a pricepe cat mai lamurit aceasta, trebuie, fratilor, sa ne indreptam privirile asupra scopului botezului nostru. Pentru ce ne botezam noi? Spre iertarea pacatelor, raspunde Sfanta Biserica. Adica, lamurind mai pe larg aceeasi idee, noi ne botezam pentru a sfinti firea noastra cea intinata prin pacat, pentru a reinnoi intr-insa chipul lui Dumnezeu, pentru a-i reda ei nevinovatia pe care o avea la inceput si a o face capabila de a merge pe calea virtutii si a fericirii. Dar ce ne curateste si ne sfinteste pe noi in taina botezului? Oare apa cu care ne spalam atunci? Dar ea curata numai trupul si numai pe dinafara, iar nu sufletul, nu constiinta, nu mintea si vointa. Pentru suflet, care este intinat de pacat, pentru duh, care este cazut in prapastia fara fund a raului, trebuie o curatire de sus, interioara si duhovniceasca. Si aceasta curatire se savarseste in botez. 

Altfel, la ce s-ar mai intrebuinta botezul? Daca apa nu o poate savarsi, atunci cine savarseste aceasta curatire? Iata cine: sangele cel intru tot sfant al Dumnezeului-Om. Pe noi ne curata scaldatoarea botezului, pentru ca in ea se afla ascuns harul Sfantului Duh, pogorat pe pamant prin intruparea Fiului lui Dumnezeu; noua ni se iarta pacatele prin botez, pentru ca pentru aceste pacate s-a adus jertfa cea mai mare pe cruce; noi iesim din botez fii ai lui Dumnezeu cu dreptul de a mosteni viata vesnica, pentru ca la botez ne-am imbracat cu credinta in meritele Rascumparatorului, ale caruia sunt toate bunatatile vietii vesnice. 

Astfel, botezandu-ne spre iertarea pacatelor, noi in chip vazut ne cufundam in apa, iar in chip nevazut, in moartea si sangele lui Hristos, in harul Sfantului Duh. Tocmai aceasta cufundare face atat de eficace botezul vazut, cel cu apa, care singur nu ar avea nici o influenta asupra sufletului. Indepartati din baia botezului credinta in Cel rastignit si impreuna cu aceasta se va indeparta si harul si de aceea nu va mai urma iertarea pacatelor; indepartati crucea si va disparea botezul!

Aceasta ne-o si spune Apostolul cand zice ca noi ne botezam in moartea lui Hristos. Dar ne putem boteza in moarte fara a impartasi aceasta moarte. In acest fel se boteaza crestinul in moartea Domnului sau; cufundandu-se in aceasta moarte, si el insusi moare sau, dupa cum graieste Apostolul, se ingroapa cu Hristos. Ingroparea aceasta impreuna cu Hristos ni se infatiseaza foarte lamurit pentru ochiul nostru trupesc prin cufundarea celui ce se boteaza in apa. Cufundandu-ne, noi ne ascundem oarecum de lume, incetam oarecum de a mai exista o clipa: ne ingropam; si, dimpotriva, iesind din apa, noi ne aratam din nou, incepem oarecum din nou a exista: inviem. 

Aceasta, dupa cum am spus, o vede chiar si ochiul trupesc. Dar aceasta nu-i decat un simbol. De fapt insa, in botez, o data cu ingroparea vazuta cu trupul in apa, are loc si o ingropare nevazuta, adevarata, pentru toata viata noastra, atat vremelnica, cat si vesnica. Pentru a pricepe aceasta cat se poate mai lamurit, sa ne amintim iarasi scopul pentru care ne botezam. Biserica spune ca ne botezam pentru iertarea pacatelor. Asadar, cand ne apropiem de scaldatoarea botezului suntem necurati, cu pacate, vechi, dusmani ai lui Dumnezeu; iar cand iesim dintr-insa suntem indreptati, curatiti, fii ai lui Dumnezeu, oameni noi. Ce se intampla cu omul cel de mai inainte si vechi? Ramane in scaldatoare. Ce face el acolo? Moare si dispare. Cum si prin a cui putere? Cu puterea crucii. Rascumparatorul si Domnul nostru ia asupra Sa, in scaldatoarea botezului, pacatele noastre, stricaciunea noastra, pe omul nostru cel vechi si le distruge cu puterea meritelor Sale de pe cruce, cu atotputernicul har al Duhului Sfant, si in locul tuturor acestora ne daruieste dreptatea Sa, viata Sa, puterile Sale si toate drepturile Sale la nemurire si slava; de aceea si iesim noi din scaldatoare oameni noi. 

Daca in scaldatoarea botezului nu s-ar savarsi aceasta schimbare mantuitoare, daca Rascumparatorul nostru nu ne-ar intampina intr-insa intr-un chip asa de minunat, daca noi n-am invia impreuna cu El, atunci scaldatoarea botezului n-ar mai fi un mormant pentru omul nostru cel vechi, ci, cufundandu-ne cu pacate, noi am iesi din apa tot cu pacate. Pe de alta parte, Rascumparatorul nostru n-ar avea dreptul de a lua asupra Sa, in scaldatoarea botezului, pacatele noastre si de a ne imbraca cu binecuvantare, daca El n-ar fi murit pentru noi pe Golgota, daca n-ar fi satisfacut dreptatea dumnezeiasca, daca n-ar fi luat asupra Sa pedeapsa noastra, daca n-ar fi meritat in locul nostru toate drepturile la viata vesnica si daca, astfel, nu si-ar fi castigat drepturile de a transmite mostenirea vietii vesnice acelora care cred in numele Lui si traiesc dupa poruncile Lui, cum trebuie sa fie si sa faca toti cei ce se boteaza. Astfel, in scaldatoarea botezului, impreuna cu scufundarea noastra, se savarseste ingroparea omului nostru celui vechi, pentru ca nu ne scufundam singuri, ci impreuna cu Hristos; nu ne scufundam numai in apa, ci si in sangele lui Hristos; nu ne ingropam singuri, ci impreuna cu Hristos. Si pe toate acestea credinta le lucreaza. Prin credinta pacatele noastre sunt ridicate de pe umerii nostri si aruncate pe umerii Rascumparatorului nostru; prin credinta dreptatea Lui se ia de la El si ni se daruieste noua; prin credinta noi murim si inviem inaintea judecatii dreptatii dumnezeiesti in persoan Mijlocitorului nostru. Indepartati credinta din taina botezului si inmormantarea impreuna cu Hristos nu se va savarsi, nici inmormantarea omului nostru celui vechi; si fara aceasta ingropare a omului vechi nu se va savarsi nici innoirea sufleteasca, nici invierea; va ramane o simpla cufundare, un semn pentru ochi, dar nu se va primi nici o putere pentru duh, nici o lucrare pentru inima si nici o taina pentru viata de veci.

Nadajduiesc, fratilor, ca acum pentru fiecare dintre noi e cu totul lamurita puterea cuvintelor Apostolului; impreuna ne ingropam in moartea lui Hristos si astfel devine lamurit pentru ce mormantul lui Hristos este o cristelnita universala, precum si cristelnita in care ne botezam este mormantul lui Hristos.

Insa, fratilor, crestinismul nu se cuprinde numai in cuvinte, ci in putere; nu in idee, ci in fapta. Adevarurile despre care am vorbit trebuie sa cuprinda si sa patrunda intreaga noastra fiinta si sa se arate in toata viata noastra. Si pentru aceasta nu ni se cere nici macar o idee deosebita despre acele legaturi dintre botezul nostru si moartea lui Hristos; ci se cere numai o credinta vie in crucea lui Hristos, numai o credinciosie nestramutata fata de acele fagaduinte pe care le-am facut la botez. Cine nu pricepe oare aceste fagaduinte, daca nu le-a uitat din pricina nebagarii de seama, atragandu-si astfel o vinovatie de neiertat?

Deci, fratilor, dati-mi voie ca, in numele Celui ce se odihneste in acest mormant, in numele Domnului, sa va pun urmatoarea intrebare: simtiti voi oare inlauntrul vostru roadele tainei botezului in moartea lui Hristos, simtiti voi roadele pretioase ale acelei minunate legaturi pe viata si pe moarte, pe care ati incheiat-o in scaldatoarea botezului cu Domnul si Mantuitorul nostru? Daca noi suntem credinciosi acestei dumnezeiesti legaturi, atunci ea trebuie sa savarseasca in noi multe; trebuie sa agoniseasca pace pentru constiinta noastra, lumina pentru mintea noastra, curatie pentru inima si sfintenie pentru viata; ea trebuie sa indrepteze si sa desavarseasca intregul chip de cugetare si de simtire, sa sfinteasca toate legaturile si relatiile noastre, sa ne faca oameni noi, placuti inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, vrednici de blagoslovenie aici pe pamant, si in cer, ridicati mai presus de toate nenorocirile lumesti si ale vietii. Trebuie, zic, caci sangele lui Hristos in care am fost cufundati in baia botezului nu poate fi neroditor. 

Domnul nu in zadar S-a urcat pe Cruce si S-a pogorat in mormant; nu in zadar s-a pogorat El in scaldatoarea botezului nostru si S-a ingropat intr-insa impreuna cu noi; fructul acestora trebuie sa fie viata vesnica, care intru toata slava ei se va descoperi in vesnicie, dar in toata puterea sa trebuie sa ni se descopere aici, in timpul vietii noastre pamantesti.

Asa e oare, fratilor, si in fapta? Oare cu adevarat omul nostru cel vechi ramas-a el pentru totdeauna ingropat in baia botezului cu toate patimile si poftele lui? Nu cumva a inviat el si are asupra noastra putere desavarsita? Si oare nu cumva e ingropat in locul lui omul cel nou, cu care am iesit din baia botezului? Nu trebuie sa fie, fratilor, greu de raspuns la aceste intrebari. Moartea si invierea nu sunt lucruri pe care sa nu le putem vedea, sa nu le aflam sau sa le ascundem. Hristos Cel ce a murit a fost vazut de toti; chiar dusmanii lui au constatat moartea Lui. 

Tot asa e oare si cu noi? Zis-a macar un singur om despre noi ca suntem morti pentru lume si pentru pacat? Simtit-am noi macar o singura data acest lucru in constiinta noastra? Hristos cel ce a inviat a fost vazut de multi. El s-a lasat sa fie chiar pipait de necredinciosi. Asa e oare si cu noi, fratilor? Putem noi oare sa zicem oamenilor care nu cred in puterea botezului, in harul innoitor, ceea ce ziceau oarecand vechii crestini catre pagani: veniti si vedeti aceasta reinnoire in viata crestinilor, in faptele lor cele bune si in curatia moravurilor? Cel putin, ingropandu-ne impreuna cu Hristos in botez, am inceput macar sa umblam in viata cea noua, primita de la El? Nu stam noi oare, din contra, cu totul in nelucrare pe cel ce duce la mantuire? Nu zacem oare si nu dormim in mocirla patimilor? Sa va mai pun inca o intrebare: ne amintim noi oare cel putin ca am fost candva botezati in moartea lui Hristos, ca haina cea alba, cu care am fost imbracati dupa iesirea din botez, era facuta din giulgiul lui Hristos? Vai! Cat de multi sunt acei crestini care nu pot sa dea un raspuns afirmativ nici la intrebarea de pe urma! Dumnezeul meu, ce inseamna atunci numele nostru de crestin, daca noi nu ne amintim in cine si in ce ne-am botezat?

Slava mormantului lui Hristos nu se micsoreaza, fratilor, prin nerecunostinta noastra; cu toata necredinciosia noastra fata de Dansul, El va ramane tot Domnul si Stapanul cerului si al pamantului; dar ce va fi cu noi daca, pierzand darul primit la botez, nu ne vom sili a-l castiga din nou prin pocainta? Sangele cel prea sfant al legamantului, in loc sa mijloceasca pentru noi, nu va striga oare impotriva noastra si nu va cere razbunare? Sa ne grabim, dar, pana cand avem vreme a ne boteza din nou cu lacrimile adevaratei pocainte; sa ne grabim a ne curati prin sangele legamantului pana nu inceteaza a curge din dumnezeiestile rani. 

Mantuitorul ne striga in fiecare zi a vietii noastre, Intinzandu-Si mainile de pe cruce, si noi nu ascultam, nici nu alergam catre Dansul. Veni-va vremea cand vom striga si noi catre Dansul si nici El nu va auzi pe aceia care nu L-au auzit pe El. 

Faca bunul Dumnezeu sa nu fim din numarul acestora! Amin.

Parintele Inochentie al Odessei

VA DORESC UN PASTE FERICIT PLIN DE IUBIRE SI LUMINA!

Sfanta si Marea Vineri

In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Mantuitorului. Rastignirea nu era practicata de evrei. Cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de catre regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., in Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea romana. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce, era dezbracat de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei, cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse. Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei intr-un loc public.

Din Scriptura aflam ca dupa ce Hristos a fost biciuit, Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36 d.Hr.), spalandu-se pe maini, rosteste sentinta. Mantuitorul Hristos este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.

Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat, cu ajutorul cuielor, de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o scandura pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor“.

Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.

Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat de pe Cruce si l-a ingropat, impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.

In Sfanta si Marea Vineri se face pomenirea Sfintelor si Mantuitoarelor si infricosatoarelor Patimi ale Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos: scuiparile, lovirile peste fata, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfira, trestia, buretele, otetul, piroanele, sulita, crucea, moartea.

 Moartea biruita prin moartea lui Hristos

Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.

Pentru Hristos, moartea nu era inevitabila, deoarece El, fiind strain de pacat, nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.

Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.

Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: „Praznuim omorarea mortii".

Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul s-au aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti s-au sculat.

Punerea in mormant a Domnului

De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, cand se praznuiau Pastile, iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti. Dupa ce primesc acordul de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece, in ciuda chinurilor, ei inca nu murisera. Cand venira insa la Hristos constatara ca El murise si atunci nu ii mai zdrobira oasele. Spre a se convinge ca Hristos murise cu adevarat, un ostas ii impunse coasta cu sulita si indata tasni sange si apa.

Iosif din Arimateea si cu Nicodim vor lua trupul lui Hristos de pe cruce, il vor unge cu aromate si il vor infasura intr-un giulgiu. Pe cap ii vor pune o mahrama, implinind astfel, intru totul datina iudaica a inmormantarii.

Evanghelistul Matei spune ca mormantul in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca era "un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat" (19, 41).

Iudeii vor pecetlui piatra mormantului, in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui lisus, urmata de raspandirea noii credinte.

Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai este cum spunem noi "locas de veci". Acest mormant ne vesteste ca si mormintele noastre vor ramane goale.

Slujba Prohodului

Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.

Sfantul Epitaf, asezat pe o masa in mijlocul bisericii, in fata crucii, sta inconjurat de lumanari si cu Evanghelia deasupra. Credinciosii trec prin fata lui, ingenuncheaza de trei ori si saruta picioarele Mantuitorului. Apoi credinciosii trec pe sub aceasta masa pe care este asezat Sfantul Aer, reflectand in plan simbolic pogorarea in mormant.

Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele in cursul anului, iar dacă îşi sterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.

Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.

Vinerea Mare mai este numita si Vinerea Pastelui, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagra sau Vinerea Seaca. Se numeste Vinerea Pastilor, pentru ca este ultima vineri dinaintea Pastelui, Vinerea Patimilor, pentru ca in aceasta zi a patimit si a fost rastignit Domnul Iisus Hristos. Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânii ţineau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafura de la biserica. Dupa cantarea Prohodului Domnului se inconjoara de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfantul Epitaf, care apoi este asezat pe masa din mijlocul bisericii. 

La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumanari si-si jelesc mortii. La sfarsitul slujbei, preotul împarte florile aduse de credincioşi. Acestea sunt considerate a fi bune de leac. Oamenii duc acasă lumânările aprinse în vinerea mare. Ocolesc casa de trei ori şi intrând, se inchină, făcând câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereţi sau doar la grinda de la intrare.

 

Traditii, obiceiuri in Vinerea Mare

In Vinerea Mare a fost rastignit Isus si a murit pe cruce pentru salvarea neamului omenesc de pacate si suferinte. Din acest motiv, Vinerea Mare este si zi in care este bine sa tii post negru, fara apa si mancare, pentru a fi feriti de boli si pentru a avea spor tot anul.

In Vinerea Mare exista ca si traditii principale ducerea de flori la biserica pentru Hristos si trecerea pe sub masa de 3 ori, ceea ce simbolizeaza potignirile Mantuitorului atunci cand si-a purtat in spate propria cruce pentru rastignire. Se spune ca cine se spovedeste si se impartaseste in Vinerea Mare, va fi spovedit si impartasit pentru tot anul.

Se spune ca este bine a te scalda in apa rece de 3 ori in Vinerea Mare, asa cum Ioan Botezatorul L-a botezat pe Hristos in apele Iordanului si astfel vei fi sanatos tot anul. Tot ca si traditie se mai spune ca daca va ploua in aceasta zi, anul va fi unul roditor si imbelsugat, iar daca nu va ploua va fi un an secetos, neroditor.

Sfanta si Marea Joi

In Joia Mare se praznuieste spalarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul, Cina cea de Taina, rugaciunea din gradina Ghetsimani si vinderea Domnului de catre Iuda. In seara acestei zile crestinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. 

In Sfanta si Marea Joi din Saptamana Patimilor, exista obiceiul ca in unele manastiri, staretul sa spele picioarele a doisprezece din vietuitorii manastirii pe care o conduce. Acest ritual se face in amintirea spalarii picioarelor Apostolilor de catre Hristos, inainte de Cina cea de Taina. Randuiala cere ca cel mai mare sa spele picioarele celor mai mici, asa cum a facut Mantuitorul. Aceasta randuiala desi este prezenta in cartile de slujba, nu este obligatorie.

Potrivit randuielii, dupa spalarea picioarelor, staretul rosteste aceasta rugaciune: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce, dupa multa mila Ta, Te-ai smerit pe Tine insuti luand chip de rob; Care in vremea patimilor Ta le celor mantuitoare si facatoare de viata, de bunavoie ai voit a cina cu Sfintii Tai Ucenici si Apostoli, si dupa aceea Te-ai incins cu fota si ai spalat picioarele lor, dandu-le lor chip de smerenie si de dragoste u nul catre altul, si ai zis: Precum am facut Eu voua, asa si voi sa faceti unul altuia, insuti si acum Stapane, vino in mijlocul nevrednicilor robi lor Tai, care urmam pildei Tale si spala toata intinaciunea si necuratia sufletelor noastre ; ca spaland praful ce s-a lipit de noi prin pacate si stergandu-ne unul pe altul cu stergarul dragostei, sa putem placea Tie in toate zilele vietii noastre si sa aflam mila inaintea Ta”.

Ritualul spalarii picioarelor este o invitatie la smerenie si un indemn de a lua aminte ca nu suntem unii mai mari decat altii. In Israel, ceremonia spalarii picioarelor, se oficiaza pe un podium ridicat in curtea Sfantului Mormant. Acolo, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, patriarhul spala picioarele a doisprezece episcopi.

Spalarea picioarelor in Sfanta Scriptura

Sfantul Ioan Evanghelistul ne marturiseste ca Hristos, ridicandu-se de la masa, S-a incins cu un stergar (In 13, 4) si a spalat picioarele ucenicilor. Cand ajunge la Simon Petru, acesta se impotriveste: "Nu-mi vei spala picioarele in veac”. Hristos ii raspunde: "Daca nu te voi spala, nu ai parte de Mine” (13,8). In urma acestor cuvinte Petru exclama: "Doamne, spala-mi nu numai picioarele, ci si mainile si capul”, la care Mantuitorul spune: "Cel ce a facut baie n-are nevoie sa-i fie spalate decat picioarele, caci este curat tot. Si voi sunteti curati, insa nu toti”  (13,10)

Sfantul Chiril al Alexandriei sustine ca spalarea a avut si un caracter purificator. Era necesar ca Apostolii sa fie curati spre a primi Trupul si Sangele Sau, la Cina cea de Taina. Aceasta spalare ar confirma ipoteza unui botez anticipat, prin care Hristos i-a curatat pe ucenici de pacate. Prin gestul spalarii picioarelor, Mantuitorul le descopera Apostolilor smerenia, dar prin acest act Hristos a urmarit sa trezeasca in Iuda intoarcerea la El si sa renunte la hotararea de a-si vinde Invatatorul.

Spalarea picioarelor - indemn la slujire

Omul in Hristos nu poate fi decat slujitor. Mantuitorul spaland picioarele ucenicilor Sai, a zis: "Pilda am dat voua; precum v-am facut eu voua, sa faceti si voi" (Ioan 13, 15). Omul prin pacat a cazut din slujire in contraslujire. Spalarea picioarelor este o interventie tamaduitoare. Ea ii descopera omului slujirea prin care poate scapa de mandrie si astfel, poate incepe sa slujeasca corect. Slujirea, dupa modelul secular al timpului, implica un model de relatie umana bazata pe conditia de superior-inferior. Mantuitorul schimba radical aceasta relatie. Slujirea devine acum privilegiu, nu povara sau corvoada, privilegiul de a te darui altora pana la jertfa.

Traditii, obiceiuri si superstitii

Se spune astfel ca in Joia Mare iti este interzis sa dormi in timpul zilei daca nu vrei sa fii lenes pe parcursul intregului an. In anumite sate romanesti, se crede ca femeile care atipesc in miez de zi sunt aspru pedepsit de Joimarita, fiinta hada prezentata in folclorul romanesc ca un justitiar al trandaviei, umbland prin sate in Joia Mare, supraveghind tinerele neveste si fete tinere si cerandu-le socoteala pentru treburile pe care le-au facut (sau nu le-au facut!) in timpul iernii. 

In anumite zone s-a pastrat un ritual aparte conform caruia o femeie maritata si deosebit de harnica se imbraca in Joimarita si controleaza gospodariile si podurile locuintelor in cautarea caltilor. Aceasta fiinta punitiva, Joimarita, are dreptul de a da peste unghii tinerelor care au preferat sa leneveasca in loc sa munceasca. Tot in aceasta zi se finalizeaza treburile gospodaresti. 

Prin sudul tarii, fetele fac cate 12 noduri unei ate, punandu-si la fiecare cate o dorinta si dezlegandu-le cand dorinta s-a implinit. Acesta ata si-o pun sub perna seara, crezand ca-si vor visa ursitul. Tot aici se pastreaza obiceiul de a spala picioarele celor din casa (copii) de catre femeile mai in varsta.

In vestul tarii, o familie care prepara painea pentru Paste, pentru biserica, o aduce acum cu vase noi, cu lumanari si vin, pentru a ramane pana la Pasti. Din Joia Mare pana in ziua de Pasti se zice ca nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toaca.

In traditiile romanilor, Joia Mare se mai numeste Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagra, Joimarita. Ea este termenul pana la care femeile trebuiau sa termine de tors canepa. La cele lenese se spunea ca vine Joimarita sa vada ce-au lucrat. Iar daca le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie batrana mergea pe la casele cu fete mari si dadea foc canepii netoarse. 


Copiii, unsi pe fata cu negreala, mergeau sa le indemne la lucru pe fetele de maritat si sa primeasca oua pentru incondeiat de Paste, zicand: "Catii / Matii / Toarse caltii; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate tolul sa ti-l vaz! / Si de-l ai, / Sa te - nduri si sa ne dai / Cele oua - ncondeiate / De acolo din covate". 

Joia Mare este considerata binefacatoare pentru morti. Acum se face ultima pomenire a mortilor din Postul Mare.

In Oltenia si acum se fac in zori, in curti si / sau la morminte focuri pentru morti din boz sau nuiele; se spune ca ele inchipuiesc focul pe care l-au facut slujitorii lui Caiafa in curtea arhiereasca, sa se incalzeasca la el, cand Iuda l-a vandut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfantul Petru, cand s-a lepadat de Hristos.

In unele locuri (Zona Clujului) de Joia Mare se striga peste sat. Dar strigarea o facea Voevoda Tiganilor - un flacau caruia i se comunicau abaterile fetelor si feciorilor din Postul Mare.

Joia Mare este cunoscuta mai ales, in cultura populara actuala, ca ziua in care se inrosesc ouale; pentru ca se spune ca ouale inrosite sau impistrite in aceasta zi nu se strica tot anul. De asemenea, oamenii cred ca aceste oua sfintite si ingropate la mosie o feresc de piatra.

Ouale se spala cu detergent, se clatesc, se lasa la uscat, apoi se fierb in vopsea. Pe langa oua rosii, romanii contemporani mai vopsesc ouale si in galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi il leaga intr-un ciorap subtire si asa il fierb, ca sa iasa "cu model". Mai demult, ouale se vopseau cu coji de ceapa, cu sunatoare (pojarnita), cu coaja de crin rosu sau cu flori de tei; luciul li se dadea stergandu-le, dupa ce s-au fiert, cu slanina sau cu untura.

Spiritualitatea romaneasca pastreaza si cateva legende referitoare la inrosirea oualor. Cea mai cunoscuta spune ca, intalnindu-se cu evreii, Maria Magdalena le-a spus ca Hristos a inviat. Iar ei au raspuns ca atunci va invia Hristos, cand se vor inrosi ouale din cosul ei. Si pe data, ouale s-au facut rosii. Se mai spune ca, dupa Inviere, evreii au aruncat cu pietre in Maria Magdalena. Iar pietrele se prefaceau in oua rosii. Alta legenda spune ca, sub crucea pe care a fost rastignit Hristos, Maria Magdalena a pus un cos cu oua si ele s-au inrosit de la sangele ce cadea din ranile Domnului. Exista si alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atat de raspandit pe teritoriul romanesc, asa cum era si in trecut, ceea ce l-a facut pe un calator turc din secolul al XVIII-lea sa numeasca Pastele, "sarbatoarea de oua rosii a ghiaurilor (crestini) valahi".

Dar oul, simbol al fecunditatii si al formei aproape desavarsite, era folosit si de alte popoare, in ritualurile lor de sarbatori. Popoarele Asiei si Europei, care serbau Anul Nou la echinoctiul de primavara, ofereau in dar, prietenilor si vecinilor, oua rosii. Acest obicei, mult practicat in Italia, Spania, Franta, Rusia si chiar in Persia, s-a transmis crestinilor de la pagani. Si romanii se zice ca foloseau ouale rosii la sarbatoarea lui Janus. La persi, egipteni, greci si gali oul era emblema universului, opera divinitatii supreme. La crestini se credea ca el il reprezinta pe Creator, care creeaza tot si contine in sine totul. La romani este nelipsit in ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paste, dupa ce este sfintit si toata familia ciocneste oua. In dimineata primei zile de Paste, e obiceiul, in Bucovina, de a te spala cu ou rosu si cu bani, ca sa ai fata rosie ca oul si sa fii bogat tot anul.

Ouale colorate in alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primaverii. Cele colorate in negru simbolizeaza chinul si durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, daca vrem sa vorbim despre arta populara in privinta ornarii oualor de Paste, trebuie sa ne referim la incondeiatul oualor. Ouale inchistrite sunt simbolul Mantuitorului, care a iesit din mormant si a inviat, precum puiul din gaoace. In Bucovina (si nu numai) ele se numesc si "oua muncite", dedicand stradania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.

Tehnica difera in functie de zona, timp, creatorul popular. Cea mai raspandita si mai renumita traditie a incondeiatului oualor este in Bucovina. Mai intai, aici se incondeiau oua crude, apoi fierte, iar azi se inchistresc oua golite de continut. Instrumentul cu care se "scriu" ouale se numeste chisita (un varf ascutit de tabla de arama, fixat intr-o maciulie a unui bat plat). Tehnica traditionala spune ca la incondeiat se misca oul, iar nu instrumentul. Acum se mai foloseste si penita, in cazul incodeierii oualor cu tus. Cea mai apropiata de traditie este incondeierea prin acoperirea succesiva cu ceara, apoi scufundarea oului in diferite bai de vopsea: intai galben, apoi rosu, verde, albastru, negru.

In ornarea oualor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de maces, graul, coarnele berbecului, pestele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cararea (calea) ratacita, carligul ciobanului, crucea Pastelui, etc. Mai nou se intalnesc icoane pictate pe oua sau in interiorul oului. Tot un motiv traditional il constituie incondeierea cu increteli (motive ornamentale) de pe camasile populare. Se mai intalnesc si alte motive: sarpele, grebla, furca, cibotica cucului, hora, closca cu pui, coada randunicii, laba gastei, coltul porcului, strugurele, ciresica, floarea pastii, fierul plugului, cheptenul, fraul, ferestruica, etc., prezente, mai nou, in zona Branului. Dar se mai incondeiaza oua si in Vrancea, in Oltenia, etc. La urma, oualor li se da luciu cu lac.

In cultura populara actuala, ouale impistrite sunt, mai mult, obiecte de arta. Este o adevarata industrie a incondeierii oualor, care constituie mandria Pastelui bucovinean. Ele sunt vandute si peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate si de straini. Insa traditia general tinuta de romani este inrosirea oualor, care este o adevarata marca identitara si o indeletnicire speciala a fiecarei gospodine pentru Joia Mare.

sursa: Crestin Ortodox