Dezgustul de viata ce pune stapanire pe anumite persoane, fara un motiv plauzibil, este efectul leneviei, al lipsei de credinta si deseori al societatii insasi. Pentru cel care isi exercita facultatile intr-un scop util si conform aptitudinilor sale naturale, munca nu are nimic arid si viata se scurge mai repede. El suporta vicisitudinile cu rabdare si resemnare, caci el actioneaza in scopul unei fericiri mai mari si mai durabile care-l asteapta.
Omul nu are dreptul de a dispune de propria lui viata; numai Dumnezeu are acest drept. Sinuciderea voluntara este intotdeauna o incalcare a acestei legi. Sinuciderea poate fi si involuntara - de exemplu nebunul care se sinucide si nu stie ce face.
Uneori sinuciderea are ca scop evadarea din mizeriile si deceptiile acestei lumi. Este infaptuita de biete spirite care nu au curajul sa indure mizeria existentei. Dumnezeu ii ajuta pe cei ce sufera, si nu pe cei ce nu au nici putere, nici curaj. Framantarile vietii sunt incercari sau expiatii; fericiti cei care le suporta fara murmur, caci ei vor fi rasplatiti. Nefericire, din contra, celor care-si asteapta salvarea de la ceea ce numesc, in lipsa lor de respect, hazard sau noroc. Hazardul sau norocul, pot sa-i favorizeze intr-un moment al vietii dar numai pentru a-i face sa simta mai tarziu si mai crud nimicnicia acestor cuvinte.
Este considerata sinucidere si atunci cand omul care lupta cu nevoile se lasa sa moara de disperare. In acest caz, cei care au cauzat-o si care o puteau impiedica sunt mai vinovati decat sinucigasul, pe care-l asteapta indulgenta. Totusi, el nu este in intregime absolvit daca a fost lipsit de fermitate si perseverenta si daca nu s-a folosit de toata inteligenta pentru a iesi din mlastina. Nefericirea lui este mai mare decat disperarea nascuta din orgoliu in sensul ca el este unul dintre acei oameni in care orgoliul paralizeaza resursele inteligentei si care rosesc la gandul ca existenta lor se datoreaza muncii bratelor, preferand mai degraba sa moara de foame decat sa se abata de la pozitia sociala avuta.
Nu este de o suta de ori mai maret si mai demn sa luptam impotriva adversitatii, sa infruntam critica lumii usuratice si egoiste ce nu are bunavointa decat pentru cei avuti si care ne intoarce spatele chiar atunci cand avem nevoie de ea? A ne sacrifica viata din consideratie pentru aceasta lume este un lucru stupid, caci ea nu tine cont de aceasta.
Uneori, sinuciderea are ca scop scaparea de rusinea unei actiuni rele. Sinuciderea nu sterge greseala ci, din contra, o dubleaza. Daca am avut curajul sa facem rau, trebuie sa-l avem si pe acela de a-i suporta consecintele. Dumnezeu judeca, si in functie de cauza poate cateodata sa-si siminueze rigorile.
Alteori, sinuciderea are ca scop impiedicarea rusinii ce se abate aspra copiilor sau familiei. Cel ce actioneaza astfel nu face bine, desi el crede contrariu. Dumnezeu ii va tine cont, deoarece este o ispasire pe care si-o impune siesi. El atenueaza fapta prin intentie, dar nu inseamna ca nu comite o greseala. Daca abolim abuzurile si prejudecatile societatii noastre, nu vom mai avea astfel de sinucigasi.
Cel ce-si curma viata pentru a scapa de rusinea unei fapte urate, dovedeste ca tine mai mult la stima oamenilor decat la cea a lui Dumnezeu, caci el va reintra in lumea spiritelor incarcat cu toate pacatele sale si lipsit de mijloacele de a le indrepta in timpul vietii. Adesea Dumnezeu este mai putin neinduplecat decat oamenii; El scuza cainta sincera si tine seama de dorinta de indreptare - sinuciderea nu indreapta nimic.
Unii cred ca prin sinucidere va ajunge degraba la o viata mai buna. Alta nebunie! Luandu-si viata, el isi intarzie si mai mult intrarea intr-o lume mai buna si el insusi va cere sa vina sa-si sfarseasca aceasta viata pe care si-a curmat-o din pricina unei idei false. O greseala, oricare ar fi ea, nu va deschide niciodata sanctuarul celor alesi.
In cazul in care iti sacrifici viata cu scopul de a salva o alta viata sau a te face util semenilor tai, este sublim conform intentiei. Atunci sacrificiul vietii nu reprezinta o sinucidere. Insa Dumnezeu se impotriveste unui sacrificiu inutil si nu-l vede cu ochi buni daca se bazeaza pe orgoliu. Un sacrificiu nu este meritoriu decat prin dezinteres; daca cel care il savarseste are gandul la rasplata, acesta diminueaza valoarea gestului in ochii lui Dumnezeu.
Orice sacrificiu facut in detrimentul propriei fericiri este meritoriu in cel mai inalt grad in ochii lui Dumnezeu, caci inseamna a practica legea caritatii. Or, viata fiind legata de bunurile pamantene pe care omul pune cel mai mare pret, cel care renunta la ea pentru binele semenilor sai nu comite deloc un atentat; este un sacrificiu pe care-l indeplineste. Dar inainte de a-l savarsi, trebuie sa reflecteze daca nu cumva viata sa este mai utila decat moartea.
Omul care piere ca victima a pasiunilor sau viciilor sale - desi stie ca ecestea ii grabesc sfarsitul, dar carora nu are puterea de a le rezista, deoarece obisnuinta a creat o adevarata necesitate fizica - comite si el o sinucidere - o sinucidere morala. In acest caz, omul este de doua ori vinovat: la el exista deopotriva o lipsa de curaj si o bestialitate si mai ales o uitare a lui Dumnezeu. Este chiar mai vinovat decat cel ce-si curma viata din disperare pentru ca a avut timp sa se gandeasca la sinucidere. La cel care o face instantaneu exista cateodata un fel de ratacire ce tine de nebunie; celalalt va fi mai mult pedepsit, caci intotdeauna pedepsele sunt proportionale cu constiinta faptelor comise.
Un om este vinovat si atunci cand are in fata o moarte teribila si inevitabila si incearca sa-si scurteze suferintele printr-o moarte voluntara. Este intotdeauna vinovat de a nu fi asteptat termenul fixat de Dumnezeu. De altfel poate fi cineva sigur ca acest termen a sosit in ciuda aparentelor si ca in ultima clipa nu poate primi un ajutor nesperat?
Sinuciderea reprezinta intotdeauna o lipsa de resemnare si de supunere fata de vointa Creatorului. Consecinta actiunii va fi o ispasire proportionala cu gravitatea greselii in functie de circumstante.
Nu este de condamnat o imprudenta care ne pune viata in pericol fara a fi necesar. Nu exista culpabilitate cand nu exista intentia sau constiinta de a face rau.
Femeile care in anumite tari sunt arse in mod voluntar odata cu trupul sotului decedat nu pot fi numite sinucigase. Ele se supun unei prejudecati si de multe ori o fac mai mult foerat decat din proprie vointa. Ele cred ca indeplinesc o indatorire si aceasta nu are caracter de sinucidere. Scuza consta in nulitatea morala a majoritatii obiceiurilor si in ignoranta celor care le aplica. Aceste obiceiuri barbare si stupide vor disparea odata cu cresterea gradului de civilizatie.
Cei care, neputand suporta pierderea fiintelor dragi, se sinucid in speranta reintalnirii, nu-si ating scopul. Rezultatul este cu totul altul decat cel asteptat de ei, si in loc de a fi reuniti cu cei care constituie obiectul afectiunii lor, ei se indeparteaza pentru o lunga perioada de timp, caci Dumnezeu nu poate recompensa un act de lasitate si insulta ce i se face prin indoiala fata de Providenta. Ei vor plati aceasta clipa de nebunie prin suferinte mai mari decat cele pe care voiau sa le scurteze si nu vor avea in compensatie satisfactia la care nadajduiesc.
Consecintele sinuciderii sunt foarte diverse; nu exista pedepse prestabilite si in toate cazurile ele sunt conforme cu cauzele care le-au produs; dar o cauza careia sinuciderea nu-i poate scapa este dezamagirea. De altfel, soarta nu este aceeasi pentru toti, ea depinde de circumstante; unii ispasesc greseala imediat, altii intr-o noua existenta ce va fi mai rea decat cea careia i se intrerupse cursul.
Religia, morala, toate filosofiile condamna sinuciderea ca fiind contrara legii naturii.
(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu