Probe ale existentei lui Dumnezeu

Printr-o axioma pe care o aplicam stiintelor noastre se spune: nu exista efect fara cauza. Sa cautam cauza a tot ce nu este opera omului si ratiunea noastra ne va raspunde.
Pentru a crede in Dumnezeu, este suficient sa ne aruncam ochii asupra operelor creatiei. Universul exista, el are deci o cauza. A ne indoi de existenta lui Dumnezeu este ca si cum am nega ca orice efect are o cauza, si a avansa ideea ca din nimic s-a putut face ceva.
Noi oamenii avem sentimentul intuitiv al existentei lui Dumnezeu si il purtam in noi insine. Dumnezeu exista - de unde ne-ar veni acest sentiment daca el nu s-ar cladi pe nimic? Este inca o consecinta a principiului ca nu exista efect fara cauza.
Sentimentul intim al existentei lui Dumnezeu pe care-l avem in noi insine nu este actiunea educatiei sau produsul ideilor acumulate atat timp cat si salbaticii au acest sentiment. Daca sentimentul existentei unei fiinte supreme nu ar fi decat produsul unei invataturi, atunci el nu ar fi universal si nu ar exista, conform notiunilor stiintei, decat la cei care ar fi putut primi aceasta invatatura.

Trebuie sa existe o cauza prima a creatiei lucrurilor in proprietatile intime ale materiei. A atribui creatia primordiala a lucrurilor unor proprietati intime ale materiei inseamna a lua efectul drept cauza, caci aceste proprietati sunt ele insele un efect ce trebuie sa aiba cauza.
Exista si conceptia care atribuie creatia primordiala unei combinatii intamplatoare a materiei, altfel spus hazardului. Care om de bun simt poate privi hazardul ca o fiinta inteligenta? Armonia care regleaza resorturile universului pune in evidenta combinatii determinate si, prin aceasta, reveleaza o putere inteligenta. A atribui creatia primordiala hazardului ar fi un nonsens, caci hazardul este orb si nu poate produce efecte inteligente. Un hazard inteligent nu ar mai fi hazard.

Avem o vorba: "Intr-o opera se recunoaste creatorul". Sa privim opera si sa cautam creatorul. Orgoliul este cel ce zamisleste necredinta. Omul orgolios nu vrea nimic deasupra lui, deoarece se considera un spirit puternic. Biata fiinta, Dumnezeu te poate dobori cu o singura adiere!
Puterea unei inteligente se judeca prin operele sale; intrucat nicio fiinta umana nu poate crea ceea ce natura zamisleste, cauza prima este asadar o inteligenta superioara umanitatii. Oricat de grandioase ar fi minunile infaptuite de inteligenta umana - inteligenta ce are ea insasi o cauza - cu atat cauza prima trebuie sa fie mai grandioasa. Este acea inteligenta-cauza prima a tuturor lucrurilor, oricare ar fi numele sub care omul a desemnat-o.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Panteismul

Dumnezeu este o fiinta distincta, nu dupa cum spun unii, rezultatul tuturor fortelor si inteligentelor reunite ale universului. Daca ar fi fost asa, Dumnezeu nu ar fi existat, caci ar reprezenta efectul si nu cauza: nu poate fi in acelasi timp si una si alta.
Dumnezeu exista si nu trebuie sa ne indoim - acest lucru este esential. Sa nu mergem mai departe, sa nu ne ratacim intr-un labirint din care nu vom mai putea iesi; nu vom obtine nimic in plus, poate mai multe orgolii, pentru ca vom crede ca stim si in realitate nu vom sti nimic. Sa lasam deoparte toate aceste sisteme; am fost inrobiti de lucruri care ne ating prea direct. Sa incepem cu noi insine, sa ne studiem propriile noastre slabiciuni spre a ne debarasa de ele - aceasta ar fi mai util decat sa dorim sa patrundem ceea ce este de nepatruns.
Doctrina panteista, conform careia toate corpurile din natura, toate fiintele, toate planetele universului ar fi parti ale Divinitatii si ar constitui in ansamblu, insasi divinitati, este falsa. Omul neputand deveni Dumnezeu, vrea cel putin sa fie o parte din El.

Cei ce profeseaza aceasta doctrina pretind ca se afla in ea confirmarea unora dintre atributele lui Dumnezeu: Lumile sunt infinite, Dumnezeu este prin urmare infinit; vidul sau neantul nefiind nicaieri, Dumnezeu este peste tot; Dumnezeu fiind pretutindeni, de vreme ce totul este parte integranta din El, El da tuturor fenomenelor din natura o ratiune de fiinta inteligenta.
Daca cugetam adanc nu ne va fi greu sa-i recunoastem absurditatea. Aceasta doctrina face din Dumnezeu o fiinta materiala care, desi dotata cu o inteligenta suprema, ar fi in mare ceea ce suntem noi in mic. Or, materia transformandu-se fara incetare, nici Dumnezeu nu ar avea nicio stabilitate; ar fi subiectul tuturor vicisitudinilor, tuturor nevoilor ca si umanitatea; astfel ar fi lipsit de unul dintre atributele esentiale ale Divinitatii: imutabilitatea.
Proportiile materiei nu pot fi alaturate ideii de Dumnezeu fara a cobori la nivelul gandirii noastre, si toate subtilitatile sofismului nu vor ajunge sa rezolve problema naturii sale intime. Noi nu stim tot ce El este, dar stim ceea ce Elnu poate sa nu fie si aceasta logica este in contradictie cu proprietatile sale esentiale; se confunda Creatorul cu creatia, ca si cum s-ar pretinde ca o masina ingenioasa este parte integranta a mecanicului care a conceput-o.
Indulgenta lui Dumnezeu se reveleaza in operele sale ca si cea a unui pictor in tabloul sau; dar operele Lui nu sunt mai mult decat Dumnezeu insusi, asa cum tabloul nu este pictorul care l-a conceput.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)