Libertatea constiintei

Constiinta este o miscare a gandirii, este ceva intim apartinand omului. Omul nu are dreptul sa puna piedici libertatii de constiinta si nici libertatii de gandire. Numai lui Dumnezeu ii apartine dreptul sa judece constiinta. Daca omul regleaza prin legile sale raporturile dintre oameni, Dumnezeu, prin legile sale naturale, regleaza raporturile omului cu El.

A constrange oamenii sa actioneze altfel decat gandesc inseamna a-i face ipocriti. Libertatea constintei este una din caracteristicile adevaratei civilizatii si a progresului.
Orice credinta este respectabila cand este sincera si conduce la practicarea binelui. Credintele condamnabile sunt cele care ne conduc la rau. Este adevarat ca actiunile pot fi reprimate, dar credinta intima ramane de neatins.
A reprima actele exterioare ale unei credinte cand aceste acte aduc un prejudiciu oarecare celorlalti nu inseamna deloc a prejudicia libertatea constiintei, caci aceasta reprimare lasa credintei intreaga sa libertate.

In cazul in care se propaga doctrine daunatoare, fara a prejudicia aceasta libertate a constintei, putem incerca sa-i aducem pe calea adevarului pe cei rataciti prin false principii. Sa notam exemplul lui Iisus - prin blandete si convingere, nu prin forta, ceea ce ar fi mai rau decat credinta celui pe care dorim sa-l convingem. Daca exista ceva permis a se impune, acesta este binele si fraternitatea; dar nu credem ca mijlocul de a le face admise este de a actiona cu violenta - convingerea se impune.

Toate doctrinele au pretentia de a fi unica expresie a adevarului. Prin ce trasaturi se poate recunoaste cea cu dreptul de a se numi astfel? Ar fi cea care face omul mai bun si mai putin ipocrit, adica cea care practica legea dragostei si a caritatii in cea mai mare puritate si cu cea mai larga aplicare. Prin acest semn vom recunoaste daca o doctrina este buna, caci orice doctrina ce ar avea drept consecinta semanarea dezbinarii si stabilirea unei deosebiri intre copiii lui Dumnezeu nu poate fi decat falsa si daunatoare.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Panteismul

Dumnezeu este o fiinta distincta, nu dupa cum spun unii, rezultatul tuturor fortelor si inteligentelor reunite ale universului. Daca ar fi fost asa, Dumnezeu nu ar fi existat, caci ar reprezenta efectul si nu cauza: nu poate fi in acelasi timp si una si alta.
Dumnezeu exista si nu trebuie sa ne indoim - acest lucru este esential. Sa nu mergem mai departe, sa nu ne ratacim intr-un labirint din care nu vom mai putea iesi; nu vom obtine nimic in plus, poate mai multe orgolii, pentru ca vom crede ca stim si in realitate nu vom sti nimic. Sa lasam deoparte toate aceste sisteme; am fost inrobiti de lucruri care ne ating prea direct. Sa incepem cu noi insine, sa ne studiem propriile noastre slabiciuni spre a ne debarasa de ele - aceasta ar fi mai util decat sa dorim sa patrundem ceea ce este de nepatruns.
Doctrina panteista, conform careia toate corpurile din natura, toate fiintele, toate planetele universului ar fi parti ale Divinitatii si ar constitui in ansamblu, insasi divinitati, este falsa. Omul neputand deveni Dumnezeu, vrea cel putin sa fie o parte din El.

Cei ce profeseaza aceasta doctrina pretind ca se afla in ea confirmarea unora dintre atributele lui Dumnezeu: Lumile sunt infinite, Dumnezeu este prin urmare infinit; vidul sau neantul nefiind nicaieri, Dumnezeu este peste tot; Dumnezeu fiind pretutindeni, de vreme ce totul este parte integranta din El, El da tuturor fenomenelor din natura o ratiune de fiinta inteligenta.
Daca cugetam adanc nu ne va fi greu sa-i recunoastem absurditatea. Aceasta doctrina face din Dumnezeu o fiinta materiala care, desi dotata cu o inteligenta suprema, ar fi in mare ceea ce suntem noi in mic. Or, materia transformandu-se fara incetare, nici Dumnezeu nu ar avea nicio stabilitate; ar fi subiectul tuturor vicisitudinilor, tuturor nevoilor ca si umanitatea; astfel ar fi lipsit de unul dintre atributele esentiale ale Divinitatii: imutabilitatea.
Proportiile materiei nu pot fi alaturate ideii de Dumnezeu fara a cobori la nivelul gandirii noastre, si toate subtilitatile sofismului nu vor ajunge sa rezolve problema naturii sale intime. Noi nu stim tot ce El este, dar stim ceea ce Elnu poate sa nu fie si aceasta logica este in contradictie cu proprietatile sale esentiale; se confunda Creatorul cu creatia, ca si cum s-ar pretinde ca o masina ingenioasa este parte integranta a mecanicului care a conceput-o.
Indulgenta lui Dumnezeu se reveleaza in operele sale ca si cea a unui pictor in tabloul sau; dar operele Lui nu sunt mai mult decat Dumnezeu insusi, asa cum tabloul nu este pictorul care l-a conceput.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)