joi, 7 mai 2009

Ispasire si cainta

Cainta are loc in starea spirituala dar poate aparea si in starea corporala atunci cand intelegem bine diferenta dintre bine si rau.
Consecinta caintei in starea spirituala este dorinta unei noi incarnari pentru a se purifica. Spiritul intelege imperfectiunile ce-l priveaza de fericire si de aceea aspira la o noua existenta in care isi va putea ispasi greselile.
Consecinta caintei in starea corporala este avansarea inca din viata prezenta, daca exista timp pentru indreptarea greselilor proprii. Cand constiinta face reprosuri si arata imperfectiunile, intotdeauna se poate realiza o imbunatatire.

Trebuie sa progresam fara incetare. Cel care in aceasta viata, nu are decat instinctul raului, va avea pe cel al binelui intr-o alta, si pentru aceasta se va naste de mai multe ori. Toti trebuie sa avansam si sa ne atingem telul, numai ca unii intr-un timp mai scurt, altii intr-un timp mai lung conform dorintei lor. Cel ce nu are decat instinctul binelui este deja epurat, caci a putut avea pe cel al raului intr-o existenta anterioara.
Omul care nu-si recunoaste pacatele in timpul vietii, le recunoaste intotdeauna dupa moarte si atunci sufera si mai mult caci resimte tot raul facut sau caruia i-a fost cauza voluntara. Totusi, cainta nu este intotdeauna imediata. Exista spirite care se incapataneaza sa mearga pe o cale gresita in pofida propriilor suferinte dar mai tarziu, ele vor recunoaste calea gresita pe care s-au angajat si atunci cainta va veni. Spiritele bune lucreaza pentru a le lumina si noi insine putem lucra pentru aceasta.
Exista spirite care fara a fi rele, sunt indiferente, nu se ocupa cu nimic util si stau in expectativa. Ele sufera, in acest caz, pe masura - si cum trebuie sa existe un progres in toate, acest progres se manifesta prin durere. Ele au dorinta de a-si scurta suferintele dar nu dispun de suficienta energie pentru a incerca ceea ce ar putea sa le usureze. Cati oameni sunt printre noi care prefera sa moara de mizerie mai degraba decat sa munceasca?

Sunt spirite ce vad raul rezultat din pricina propriilor imperfectiuni totusi isi agraveaza pozitia si isi prelungesc starea de inferioritate facand raul ca spirite, abatand oamenii de la calea cea buna. Acestea sunt spiritele pentru care remuscarea este tardiva, Si spiritul care se caieste poate din nou sa se lase antrenat pe calea raului de catre alte spirite si mai inapoiate.
Rugaciunea nu are efect decat fata de spiritele ce se caiesc. Cel care, atins de orgoliu, se revolta impotriva lui Dumnezeu si persista in ratacirile sale, exagerandu-le in continuare, asa cum fac spiritele nefericite, pe acela rugaciunea nu-l poate ajuta cu nimic pana in ziua cand o licarire de cainta se va manifesta in el.
Spiritul, dupa moartea corpului, nu se transforma imediat; daca viata sa a fost vrednica de dojana, acest lucru se datoreaza faptului ca el era imperfect. Or, moartea nu-l face imediat perfect, el poate persista in erorile sale, in falsele sale opinii, in prejudecatile sale, pana cand se va fi luminat prin studiu, reflectare si suferinta.

Ispasirea se indeplineste in timpul existentei corporale prin incercarile la care spiritul este supus, si in viata spirituala prin suferintele morale atasate starii de inferioritate a spiritului.
Cainta sincera in timpul vietii nu este suficienta pentru a sterge pacatele si pentru a gasi iertarea in fata lui Dumnezeu. Cainta ajuta la imbunatatirea spiritului, dar trecutul trebuie sa fie ispasit. Un criminal ar putea spune ca de vreme ce tot trebuie sa-si ispaseasca trecutul, nu mai este nevoie de cainta dar daca s-a impietrit la gandul raului, ispasirea sa va fi mai lunga si mai dureroasa.
Noi putem, inca din aceasta viata, sa ne spalam pacatele, indreptandu-le. Dar sa nu credem ca le reabilitam prin cateva privatiuni puerile sau prin donatii dupa moarte, atunci cand nu mai avem nevoie de nimic. Dumnezeu nu tine deloc seama de o cainta sterila, intotdeauna usoara si care nu costa nimic. Pierderea degetului mic in timpul slujirii altora sterge mai multe pacate decat supliciul carnii indurat vreme indelungata fara alt scop decat binele propriu.
Raul nu este reparat decat de bine si cainta nu are niciun merit daca nu atinge omul in orgoliul si interesele sale materiale. La ce-i serveste, ca justificare, dupa moarte a bunurilor obtinute pe cai necinstite, atunci cand devin inutile si cand a profitat de ele? La ce-i serveste privatiunea anumitor placeri trecatoare si oarecum de prisos, daca nedreptatea facuta aproapelui ramane aceeasi? La ce-i serveste in sfarsit, sa se umileasca in fata lui Dumnezeu daca-si pastreaza orgoliul fata de oameni?

Nu se poate spune ca nu este niciun merit in a da o utilizare folositoare bunurilor pe care le posedam - lucrul acesta este intotdeauna mai bine decat nimic. Dar nefericirea este ca cel ce nu da decat dupa moarte este adesea mai mult egoist decat generos; el vrea sa aiba onoarea binelui fara sa aiba osteneala. Cel care se priveaza de viata sa are un dublu profit: meritul sacrificiu si placerea de a vedea fericirea faptuita. Dar egoismul este cel ce-i spune: ceea ce dai este ceea ce se reduce din placerile tale; si cum egoismul striga mai tare decat dezinteresul si caritatea, el pastreaza bunurile sub pretextul nevoilor sale si al pozitiei sociale in care se afla. Sa-l plangem pe cel ce nu crede in placerea de a darui, acela este cu adevarat lipsit de una dintre cele mai curate si suave bucurii. Dumnezeu, supunandu-l incercarii bogatiei, atat de alunecoasa si periculoasa pentru viitorul sau, a dorit sa-i dea in compensatie fericirea generozitatii de care se poate bucura aici pe pamant.
Cel care este pe moarte si care se caieste si isi recunoaste greselile dar nu mai are timp sa le indrepte, grabeste reabilitatea sa dar nu il absolva de greselile savarsite. Dar oare omul nu are in fata lui un viitor care niciodata nu-i este inchis?

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Niciun comentariu: