Dumnezeu loveste omenirea prin tot felul de calamitati pentru a o face sa avanseze mai repede. Distrugerea este necesara regenerarii morale ale spiritelor care obtin in fiecare noua existenta un nou grad de perfectiune. Trebuie vazut sfarsitul pentru a-i aprecia rezultatele. Noi nu le judecam decat din punctul nostru de vedere personal, si le numim calamitati datorita prejudiciului ce ni-l produc; dar aceste tulburari sunt adesea necesare pentru a urgenta o stare de lucruri mai buna si a realiza in cativa ceea ce ai fi necesitat secole.
Dumnezeu intrebuinteaza si alte mijloace decat calamintatile distrugatoare pentru imbunatatirea umanitatii. Le intrebuinteaza zilnic, de vreme ce ne da fiecaruia mijloacele de a progresa prin cunoasterea binelui si a raului. Noi suntem cei care nu profitam; si atunci suntem pedepsiti in orgoliul nostru si facuti sa ne simtim slabiciunea.
In aceste calamitati pier atat omul de bine cat si cel pervers. In timpul vietii, omul raporteaza totul la corpul sau, dar dupa moarte el gandeste altfel. Viata corpurilor este nesemnificativa - un secol din lumea noastra este ca un fulger in eternitate. Deci, suferintele pe care le induram cateva luni sau cateva zile nu inseamna nimic, este doar o invatatura pentru noi si care serveste in viitor.
Spiritele, iata lumea reala, preexistand si supravietuind tuturor - ele sunt copiii lui Dumnezeu si obiectul intregii sale preocupari; corpurile nu sunt decat deghizari sub care ele apar in lume. In marile calamitati care decimeaza omenirea, este ca si cum o armata aflata in razboi isi vede vesmintele uzate, zdrentuite sau pierdute. Generalul are mai multa grija de soldatii sau decat de hainele lor.
Daca se considera viata prin ceea ce este si cat este ea de scurta in raport cu infinitul, i se va da mai putina importanta. Aceste victime vor gasi intr-o alta existenta o larga compensatie pentru suferintele lor daca stiu sa le suporte fara murmur.
Ca moartea soseste printr-o calamitate sau printr-o cauza obisnuita, nu inseamna o deosebire atunci cand ne-a batut ceasul. Singura diferenta este ca intr-o calamitate numarul mortilor este mult mai mare. Daca am putea sa ne ridicam gandirea astfel incat sa dominam umanitatea si sa imbratisam totul, aceste calamitati atat de teribile nu ne vor mai aparea decat niste furtuni trecatoare in destinul lumii.
Calamitatile schimba cateodata starea unei regiuni dar binele rezultat de aici nu este resimtit decat de generatiile viitoare.
Calamitatile sunt incercari ce dau omului ocazia de a-si exersa inteligenta, de a-si arata perseverenta si supunerea fata de vointa lui Dumnezeu si il pun sa-si dovedeasca sentimentele de abnegatie, de dezinteres, de dragoste fata de aproapele sau, daca nu este dominat de egoism.
Omului ii este partial harazit sa se impotriveasca acestor calamitati care-l afecteaza. Multe calamitati sunt urmarea neprevederii sale. Pe masura ce omul acumuleaza cunostinte si experienta, se poate impotrivi, adica le poate preveni daca stie sa cerceteze cauzele.
Dar printre relele care fac umanitatea sa sufere exista si unele generale aflate in hotararile Providentei, si ale caror repercursiuni le simte fiecare individ, mai mult sau mai putin. Acestor calamitati omul nu se poate opune, ramanandu-i doar resemnarea in fata vointei lui Dumnezeu. Totusi, aceste rele sunt adeseori agravate de nepasarea omului.
Printre calamitatile naturale si independente de om, trebuie puse in primul rand ciuma, foamea, inundatiile, intemperiile fatale recoltelor pamantului. Dar oare omul nu a gasit in stiinta, in lucrarile de constructii, in perfectionarea agriculturii, in asolamente si irigatii, in studiul conditiilor igienice, mijloacele de a neutraliza sau a atenua dezastrele?
Ce nu ar face, asadar, omul pentru bunastarea sa materiala daca va sti sa profite de toate resursele inteligentei sale, si cand la grija pentru conservarea personala va sti sa adauge sentimentul unei adevarate compasiuni pentru semenii sai?
(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu